— De ce spui că vor să mă omoare şi pe mine? N-am nicio legătură cu povestea asta, Freddy.
— Ei cred că erai cu Brandon în maşină; voiau să vă
prindă pe amândoi, ziceau că ştii prea multe. Spune-mi, Laura, în ce te-ai băgat?
— În nimic, nu ştiu ce vor tipii ăştia de la mine!
— Precis că Joe şi Chinezu’ au venit după tine la sală, singurul loc unde puteai fi găsită. Or fi ajuns la câteva minute după ce-am plecat noi.
— Şi-acum ce să fac, Freddy?
— Să stai aici până ne vine vreo idee…
Am deschis sticla de gin şi am băut pe rând, întinşi pe pat, până ne-am făcut praf.
După multe ore m-am trezit într-o încăpere necunoscută, cu senzaţia că mă călcase un elefant şi cu ace în ochi, fără
să-mi amintesc absolut nimic. Cu greu m-am ridicat din pat, am picat lată, m-am târât până la baie şi am vomitat, îmbrăţişând veceul, un şuvoi interminabil de mâzgă
noroioasă. Am rămas pe linoleum, cu gura amară şi o gheară
în măruntaie, icnind şi repetând că vreau să mor, vreau să
mor. A trecut o vreme până să pot bea apă şi să-mi clătesc gura, speriată de necunoscuta cu păr negru şi albă ca o moartă care mă privea din oglindă. N-am reuşit să ajung înapoi în pat, m-am prăbuşit pe duşumea, gemând.
Cineva a bătut la uşă, parcă erau lovituri de tun, un glas cu accent hispanic a spus că venea să facă curat. Ţinându-199
- CAIETUL MAYEI -
mă de pereţi am ajuns la uşă, am întredeschis-o atât cât s-o trimit dracului pe femeie şi să atârn de clanţă anunţul „Nu deranjaţi”, după care am căzut din nou în genunchi. În patru labe m-am întors în pat, cu presentimentul unui pericol imediat şi funest, imposibil de precizat. Nu-mi aminteam de ce mă aflam acolo, intuiam însă că nu era vorba de o halucinaţie sau un coşmar, ci de ceva real şi teribil şi legat de Freddy. Un cerc de fier îmi strângea tâmplele tot mai dureros, îl strigam pe Freddy cu un firicel de voce. Disperată, m-am apucat să-l caut sub pat, în dulap şi în baie, de parcă
s-ar fi jucat cu mine de-a v-aţi ascunselea. Nu era nicăieri, dar am descoperit că-mi lăsase o punguţă cu crack, o pipă şi o brichetă. Ceva atât de simplu şi de familiar!
Crackul era paradisul şi osânda lui Freddy, îl văzusem folosind aşa ceva în fiecare zi, dar nu încercasem pentru că
şeful îmi interzisese. Fusesem o fată ascultătoare. Dar ce mă-sa. Mâinile abia mi se mişcau, eram orbită de migrenă, dar tot am reuşit să introduc grăunţele în pipa de sticlă şi să
aprind bricheta sub ea, o muncă titanică. Exasperată, înnebunită, am aşteptat câteva secunde eterne ca să ardă
pietricelele de culoarea cerii, cu tubul arzându-mi degetele şi buzele, în fine s-au desfăcut şi am aspirat adânc norişorul salvator, aroma dulceagă de benzină mentolată; starea de rău şi premoniţiile au dispărut, m-am ridicat în zbor, uşoară
şi graţioasă ca o pasăre pe cer.
Pentru scurt timp am fost euforică şi invincibilă, apoi am aterizat brusc în camera întunecată. Încă un fum din tubul de sticlă, pe urmă încă unul. Unde era Freddy? De ce mă
părăsise fără să-şi ia la revedere, fără o vorbă? Mai aveam ceva bani, am ieşit împleticindu-mă să mai cumpăr o sticlă, am revenit în vizuină.
Alternând băutura şi crackul am plutit în derivă două zile, fără să dorm, să mănânc sau să mă spăl, vomând pe mine căci nu ajungeam la baie. După ce am terminat alcoolul şi drogul mi-am răsturnat geanta şi am găsit un pic de cocaină
pe care am aspirat-o pe loc, plus un flacon cu trei somnifere, 200
- ISABEL ALLENDE -
pe care mi-am propus să le raţionalizez. Am înghiţit două, efectul a fost nul, l-am luat şi pe al treilea. Nu mai ştiu dacă
am dormit sau am fost inconştientă, ceasul arăta cifre care nu aveau niciun sens. Ce zi era? Ce oră? N-aveam nici cea mai mică idee. Deschideam ochii, mă sufocam, inima mea era o bombă cu ceas care ticăia tot mai repede, tresăream necontrolat, mi-era greaţă, horcăiam, din nou vidul.
M-au trezit alte bătăi în uşă şi nişte strigăte poruncitoare, ale directorului hotelului de data asta. Mi-am ascuns capul sub perne, tânjind după ceva care să mă calmeze, un fum binecuvântat, un pahar de ce-o fi. Doi tipi au forţat uşa şi au năvălit înăuntru înjurând şi ameninţând. S-au oprit scurt înaintea imaginii unei nebune înspăimântate şi agitate, care bâiguia incoerent în odaia ajunsă o cocină împuţită, însă
văzuseră destule la viaţa lor în motelul ăla de doi bani şi au priceput repede despre ce era vorba. M-au pus să mă îmbrac, m-au apucat de braţe, m-au târât pe scări şi m-au scos în stradă. Asta după ce mi-au confiscat singurele lucruri de valoare, geanta de firmă şi ochelarii de soare, dar având gentileţea de a-mi lăsa permisul de conducere şi portmoneul cu doi dolari şi patruzeci de cenţi rămaşi.
Afară era o dogoare de cuptor, asfaltul topit îmi ardea picioarele prin tălpile subţiri, dar zău dacă-mi păsa. Unica mea obsesie era să fac rost de ceva ca să-mi calmez nervii şi frica. N-aveam unde merge după ajutor. Mi-am amintit de promisiunea de a-l suna pe fratele lui Brandon Leeman, dar asta mai putea aştepta; mi-am amintit şi de comorile din clădirea în care vieţuisem în lunile astea – mormane de prafuri delicioase, cristale preţioase, pastile miraculoase, pe care le pusesem pe căprării, le cântărisem, le numărasem şi le pusesem cu grijă în punguţe de plastic; acolo până şi ultimul nenorocit avea parte de bucăţica lui de cer, oricât de mică şi de vremelnică. Acolo era musai să găsesc ceva în cavernele garajelor, în cimitirele de la etajele unu şi doi, să
găsesc pe cineva care să-mi dea ceva; dar dramul de 201
- CAIETUL MAYEI -
luciditate care-mi rămăsese mi-a spus că apropierea de acel cartier însemna sinucidere curată.
Gândeşte, Maya, gândeşte, îmi repetam cu glas tare, aşa cum făcusem întruna în ultimele luni. Droguri se găsesc pretutindeni în oraşul ăsta afurisit, totul e să le cauţi, îmi spuneam plimbându-mă prin faţa motelului precum un coiot înfometat, după care mintea mi s-a limpezit şi am fost în stare să gândesc.
Dată afară din motelul în care mă abandonase Freddy, m-am dus la o benzinărie, am cerut cheia de la baie, m-am spălat cât de cât, apoi un şofer m-a lăsat în apropiere de sală. Aveam în buzunarul pantalonilor cheia de la vestiar.
Am stat în faţa uşii, aşteptând momentul să intru neobservată, m-am alăturat unui grup de trei persoane care veneau trăncănind. Am traversat holul principal, în dreptul scărilor m-am ciocnit de un angajat, care a ezitat să mă
salute, mirat din cauza părului meu vopsit. Chiar dacă nu vorbeam cu nimeni la sală – pesemne că aveam faimă de arogantă sau de cretină –, lumea mă cunoştea din vedere, unii dintre angajaţi chiar şi după nume. Am urcat scările spre vestiar şi mi-am golit dulapul, aruncând lucrurile pe jos cu atâta frenezie, că o femeie m-a întrebat dacă pierdusem ceva; am slobozit un pomelnic de măscări pentru că nu găseam nimic ca să mă droghez, în timp ce tipa mă privea pe furiş în oglindă. „La ce te holbezi, cucoană?” i-am trântit, şi-atunci m-am zărit şi pe mine în oglindă aşa cum mă vedea şi ea şi n-am recunoscut-o pe lunatica cu ochii injectaţi, pielea pătată şi o dihanie neagră pe cap.
Am pus lucrurile la loc claie peste grămadă, am aruncat la gunoi hainele murdare de pe mine şi mobilul dat de Brandon Leeman – asasinii cunoşteau numărul –, am făcut un duş şi m-am spălat pe cap, spunându-mi că puteam vinde cealaltă
