Programul semăna cu acela din Oregon, discuţii, cursuri, şedinţe de grup, acelaşi jargon al psihologilor şi consilierilor pe care-l ştiam atât de bine, plus cei Doisprezece Paşi, abstinenţă, recuperare, sobrietate. Mi-a luat o săptămână să

mă împrietenesc cu ceilalţi şi să-mi înving pornirea de a pleca – uşa era deschisă şi şederea era voluntară. „Aşa ceva nu e pentru mine”, a fost mantra mea din săptămâna aceea, dar m-a oprit gândul că tata îşi investise economiile în cele douăzeci şi opt de zile, plătite anticipat, şi nu puteam să-l dezamăgesc încă o dată.

Colega mea de cameră era Loretta, o tipă bine de treizeci şi şase de ani, măritată, mamă a trei copii, agent imobiliar, alcoolică. „Asta e ultima mea şansă. Bărbatu-meu mi-a spus că dacă nu termin cu băutul divorţează şi-mi ia şi copiii.” În zilele de vizită omul venea, aducea şi copiii, îi aduceau desene, flori şi bomboane, păreau o familie fericită. Loretta îmi arăta albumele cu fotografii: „După ce s-a născut băiatul cel mare, Patrick, doar bere şi vin; concediu în Hawaii, daiquri şi martini; Crăciunul din 2002, şampanie şi gin; aniversarea căsătoriei din 2005, spălătură stomacală şi program de dezintoxicare; picnic pe 4 Iulie, primul whisky după unsprezece luni de abstinenţă; ziua mea din 2006, bere, tequila, rom, amaretto”. Ştia că cele patru săptămâni de program nu aveau să fie de ajuns, trebuia să mai rămână

trei sau patru luni înainte să se întoarcă printre ai ei.

248

- ISABEL ALLENDE -

În afară de conversaţii menite să ne ridice moralul, ne educau despre dependenţă şi consecinţele ei şi aveam întrevederi private cu consilierii. Cel o mie de dolari pe zi ne dădeau dreptul la piscină şi la sală, la plimbări prin parcurile din jur, la masaj şi tratamente de relaxare şi frumuseţe, mai aveam şi cursuri de yoga, meditaţie, grădinărit şi artă, dar, oricâte ocupaţii ar fi avut, fiecare căra în spate ca pe un cal mort propria problemă, imposibil de ignorat. Calul meu mort era dorinţa imperioasă de a fugi cât mai departe, să fug de aici, de California, de lume, de mine însămi. Viaţa te solicită

prea mult, nu merită osteneala să te scoli dimineaţa şi să

vezi cum se târăsc orele fără nicio finalitate. Să te odihneşti.

Să mori. Să fii sau să nu fii, ca în Hamlet. „Nu gândi, Maya, încearcă să fii ocupată tot timpul. Etapa asta negativă e ceva normal, o să treacă repede”, mă sfătuise Mike O’Kelly.

Ca să fiu ocupată mi-am vopsit părul de câteva ori, sub privirile stupefiate ale Lorettei. Din culoarea neagră aplicată

de Freddy în septembrie mai rămăseseră doar nişte urme plumburii la vârfuri. Eu mi-am făcut şuviţe în tonurile care în mod normal se văd pe steaguri. Consiliera mea a spus că

asta era o agresiune împotriva mea, o formă de autopedepsire; exact asta ziceam şi eu despre cocul ei de tăntică.

De două ori pe săptămână noi, femeile, ne adunam în şedinţă cu o psihologă ce aducea cu Olympia Pettiford ca dimensiuni şi blândeţe. Ne aşezam pe jos în sala luminată de lumânări şi fiecare aducea câte ceva pentru un altar improvizat: o cruce, un Buddha, poza copiilor, un urs de pluş, o cutiuţă în care se găsea cenuşa unei fiinţe iubite, o verighetă. În lumina scăzută şi ambianţa feminină cuvintele curgeau mai uşor. Femeile povesteau cum le distrusese viaţa dependenţa de droguri, cum ajunseseră datoare vândute, cum fuseseră părăsite de prieteni, familie sau partener, erau torturate de vina de a fi călcat pe cineva cu maşina în timp ce conduceau bete sau de a-şi fi părăsit copilul bolnav ca să

se ducă după droguri. Altele ne spuneau cât de jos 249

- CAIETUL MAYEI -

decăzuseră, ne vorbeau de hoţie şi prostituţie, iar eu le ascultam cu sufletul la gură, doar trecusem şi eu prin asta.

Multe erau recidiviste şi-şi pierduseră orice urmă de încredere în ele însele: ştiau bine cât de efemeră şi alunecoasă poate fi abstinenţa. Credinţa era de ajutor dacă

te puteai lăsa pe mâinile lui Dumnezeu sau ale unei forţe superioare, însă nu toate aveau această posibilitate. Cercul acela de femei debordând de tristeţe era exact opusul celui al frumoaselor vrăjitoare din Chiloé – în coliba de acolo nimeni nu era copleşit de ruşine, totul emana abundenţă şi viaţă.

Sâmbăta şi duminica aveau loc întâlniri cu rudele, dureroase dar necesare. Taică-meu punea întrebări logice: ce e crackul şi cum se foloseşte, cât costă heroina, ce efect au ciupercile halucinogene, ce procent de succes are organizaţia Alcoolicilor Anonimi, iar răspunsurile numai liniştitoare nu erau. Alte rude îşi manifestau dezamăgirea şi neîncrederea, trăiseră cu dependentul ani în şir fără să-i înţeleagă această

pornire de a se distruge şi a distruge părţile bune pe care le avusese. În ce mă priveşte, tata şi bunica Nini se uitau la mine cu iubire, nu-mi reproşau nimic şi nici nu se îndoiau de mine. „Tu nu eşti ca ei, Maya, te-ai aplecat deasupra prăpastiei, dar n-ai căzut în ea”, mi-a spus într-un rând bunica. Exact de asta mă puseseră în gardă Olympia şi Mike, împotriva tentaţiei de a te crede mai bun decât alţii.

Pe rând, fiecare familie venea în mijlocul cercului să-şi expună cazul. Consilierii gestionau abil confesiunile şi reuşeau să creeze o atmosferă de încredere în care cu toţii eram pe picior de egalitate, nimeni nu făcuse ceva original şi nemaivăzut. Şi nimeni nu rămânea indiferent, rând pe rând cedau nervos, câte unul izbucnea în plâns, nu neapărat pacientul. Taţi abuzivi, parteneri violenţi, mame odioase, incest, alcoolism ereditar – de toate.

Când mi-a venit rândul, Mike O’Kelly a venit în mijlocul cercului pe scaunul său cu rotile şi a cerut să se mai pună

un scaun, care a rămas neocupat. Bunică-mii îi spusesem 250

- ISABEL ALLENDE -

multe din cele petrecute după evadarea mea din Oregon, sărind însă peste amănuntele care ar fi distrus-o; dar, între patru ochi, i le mărturisisem lui Mike, care suportă orice şi nu se lasă impresionat. Tata a vorbit de munca sa de pilot, care-l ţinuse departe de mine, de frivolitatea sa şi de egoismul cu care mă lăsase în grija bunicilor, neîndeplinindu-şi rolul de tată; abia după accidentul de bicicletă de la şaisprezece ani începuse să-mi dea atenţie. Nu era supărat şi nici nu-şi pierduse încrederea în mine, era dispus să facă tot posibilul ca să mă ajute, a mai spus el.

Nini a vorbit de copila care fusesem, veselă şi sănătoasă, de fanteziile mele, de poemele mele epice şi de meciurile mele de fotbal, repetând cât mă iubeşte.

Şi atunci a intrat bunicul Popo, aşa cum era în perioada de dinainte de boală, răspândind o mireasmă de tutun fin, cu ochelarii cu rame aurite şi pălăria borsalino, ocupând scaunul cel gol şi deschizându-şi larg braţele către mine.

Ceva cu totul neobişnuit pentru o fantomă. Pe genunchii lui am plâns amarnic, am cerut iertare şi am acceptat adevărul cel adevărat, că nimeni nu mă putea salva de mine însămi, că eram singura responsabilă. „Dă-mi mâna, bunicule”, l-am rugat, iar de atunci mi-o ţine mereu pe a mea. Ce-or fi văzut ceilalţi? Cum îmbrăţişam un scaun gol, însă Mike îl aşteptase pe bunicul, de-aia ceruse un scaun, iar bunica a acceptat firesc prezenţa sa invizibilă.

Nu mai ştiu cum s-a terminat şedinţa, ţin minte doar oboseala care mă copleşise, îmi amintesc că Nini a mea şi Loretta m-au băgat în pat şi că am dormit dusă paisprezece ore. Am dormit pentru nenumăratele ceasuri de insomnie, pentru toate nenorocirile care se adunaseră şi pentru frica mea tenace. Un somn reparator, care nu s-a mai repetat, pentru că insomnia mă aştepta răbdătoare după uşă. De a doua zi m-am ţinut serios de program şi am avut curajul de a explora pe rând toate cavernele întunecate din trecutul meu. Intram orbeşte în câte una şi mă luptam cu balaurii, când ziceam c-am învins se căsca alta, apoi încă una, un 251

- CAIETUL MAYEI -

labirint nesfârşit. Trebuia să mă înfrunt cu întrebările din sufletul meu – care nu era plecat, cum crezusem la Las Vegas, ci doar lovit, chircit şi speriat. Nu mă simţeam în siguranţă în peşterile acelea, dar cel puţin am scăpat de frica de singurătate, de aceea sunt mulţumită acum, în noua mea viaţă solitară din Chiloé. Uite ce prostie am putut să scriu!

Că doar nu sunt deloc singură în Chiloé. Adevărul e că pe insula asta, în casa asta, alături de nevroticul domn Manuel Arias, sunt mai puţin singură ca oricând.

În timp ce-mi duceam la capăt programul de dezintoxicare, bunică-mea mi-a reînnoit paşaportul, a luat legătura cu Manuel şi mi-a pregătit călătoria în Chile. Dacă ar fi avut bani, ar fi venit să mă predea ea însăşi în mâinile prietenului ei. Cu două zile înainte de terminarea programului, mi-am strâns lucrurile şi de cum s-a întunecat am părăsit clinica fără să-mi iau rămas-bun de la nimeni. Nini mă aştepta două

străzi mai încolo, aşa cum conveniserăm, în Volkswagenul cel hărtănit. „Din clipa asta, te evapori, Maya”, mi-a făcut ea complice cu ochiul. Mi-a dat altă fotografie plastifiată a bunicului în locul celei pe care o pierdusem şi m-a dus la aeroportul din San Francisco.

Îl înnebunesc de cap pe Manuel: Crezi că bărbaţii se îndrăgostesc aşa tare ca femeile? Crezi că Daniel ar veni să

se îngroape în Chiloé de dragul meu? Ţi se pare că sunt grasă? Precis? Spune-mi sincer! Manuel spune că în casa asta nu se mai poate respira, aerul colcăie de lacrimi şi suspine muiereşti, de pasiuni arzătoare şi planuri ridicole.

Până şi animalele noastre se poartă ciudat, Motanul Literat, atât de curat înainte, a vomitat pe tastatura computerului, iar Motanul Bleg, atât de indiferent, îmi caută afecţiunea luându-se la întrecere cu câinele Fákin, mă trezesc cu el în pat cu labele în sus ca să-l scarpin pe burtă.

Am avut câteva discuţii despre dragoste, prea multe, după

părerea lui Manuel. „Nu e nimic mai profund ca dragostea”, decretez eu printre alte banalităţi siropoase, iar el, care are 252

- ISABEL ALLENDE -

memorie academică, îmi citează prompt nişte versuri de D.H.

Lawrence despre ceva mai profund ca dragostea care este singurătatea fiecăruia dintre noi, iar în străfundul acestei singurătăţi arde focul mistuitor al vieţii ca atare, mă rog, ceva cam deprimant pentru mine, care am descoperit focul mistuitor al unui Daniel în pielea goală. Iar dacă nu-mi citează din poeţi morţi, Manuel tace. Conversaţiile noastre sunt mai degrabă monologuri în care vorbesc despre Daniel; nu pomenesc de Blanca Schnake, femeia mi-a interzis categoric, însă prezenţa ei pluteşte în aer. Manuel crede că e prea bătrân pentru dragoste şi că n-are ce să-i ofere unei femei, dar mie mi se pare că problema lui e laşitatea, se teme să împărtăşească, să depindă, să sufere, se teme ca Blancăi să nu-i revină cancerul şi să moară înaintea lui, sau invers, s-o lase văduvă sau să ajungă senil când ea va fi încă în putere, pentru că e mult mai bătrân decât ea. Dacă n-ar avea anevrismul ăla în creier, precis că Manuel ar ajunge la nouăzeci de ani sănătos tun. Cum o fi oare dragostea între doi bătrâni? Mă refer la partea fizică. Or mai face… chestia aia? Când am împlinit doisprezece ani şi începusem să-mi spionez bunicii, au pus zăvor la uşă. Am întrebat-o pe Nini a mea ce făceau ei încuiaţi acolo şi mi-a zis că spuneau rugăciuni.

Nu mă pot abţine şi îi dau lui Manuel tot felul de sfaturi, pe care el le face praf cu ironie, dar ştiu că le ţine minte.

Încet-încet îşi schimbă obiceiurile de schimnic, parcă nu mai e aşa de obsedat de mania ordinii şi e mai atent cu mine, nu mai îngheaţă când îl ating şi nu mai fuge când mă vede ţopăind şi dansând cu căştile pe urechi; căci trebuie să fac exerciţii dacă nu vreau să ajung precum sabinele lui Rubens, grăsanele alea în pielea goală pe care le-am văzut la pinacoteca din München. Anevrismul lui cerebral nu mai e un secret, nu-mi mai ascunde migrenele sau episoadele de vedere dublă, când nu mai distinge literele pe pagină sau pe ecranul computerului. Aflând de anevrism, Daniel mi-a sugerat Clinica Mayo din Minneapolis, cea mai bună din 253

- CAIETUL MAYEI -

Statele Unite pentru neurochirurgie, iar Blanca a sugerat că

tatăl ei ar putea finanţa operaţia, numai că Manuel nici n-a vrut să audă, îi era oricum prea îndatorat lui don Lionel. „Păi tocmai de-aia, omule, ce mai contează o favoare în plus”, a sărit Blanca. Îmi pare rău că am ars bancnotele alea în deşertul Mojave – false sau nu, ar fi folosit la ceva.

Am reînceput să scriu în caietul pe care îl părăsisem o vreme ca să-i trimit lui Daniel mailuri. Când ne vom revedea, vreau să i-l dau să citească, aşa mă va cunoaşte mai bine pe mine şi pe ai mei. Prin mail nu pot să-i povestesc totul, doar ce-am făcut azi şi nişte declaraţii de dragoste. Manuel mă

sfătuieşte să-mi cenzurez elanurile pătimaşe: oamenii regretă