— Multe mulţumiri, dona Eduvigis.

— Dar căsuţa, n-o fi prea curăţică nici ea…

— Nu, ba e chiar murdară, de ce să mint…

— Aoleu, mă ierţi, duduiţă.

— Vai, nu, de ce să te iert?

— Să-i spuneţi dumnealui că poate conta pe mine.

— Deci rămâne aşa cum a fost, doña Eduvigis.

— Da, da, gringuita, ca înainte.

Pe urmă am mai vorbit de boli şi cartofi, după cum cere protocolul.

Astea sunt veştile recente. Iarna în Chiloé e rece şi lungă, însă mult mai suportabilă decât iernile din nordul lumii, aici nu trebuie să dai zăpada şi nici să te încotoşmăneşti în blănuri. Când vremea o permite, şcoală funcţionează, dar la cârciumă se joacă truco chiar dacă cerul ar plesni de atâtea fulgere. Nu ne lipsesc cartofii din supă, lemnele din sobă şi ceaiul mate pentru prieteni. Când nu e curent stăm la lumânare.

Dacă nu plouă, echipa Caleuche se antrenează feroce pentru campionatul din septembrie, băieţilor nu le-a crescut piciorul şi încălţările le mai sunt bune. Juanito e rezervă, ca portar a fost ales prin vot Pedro Pelanchugay. În ţara asta totul se rezolvă prin vot democratic sau prin instituirea unor 259

- CAIETUL MAYEI -

comisii; e destul de complicat, dar chilienii cred că soluţiile simple sunt ilegale.

Doña Lucinda a împlinit o sută zece ani şi de câteva săptămâni încoace a început să semene cu o păpuşă de cârpă plină de praf, nu mai are energie să vopsească lâna şi stă toată ziua aşezată şi privind către moarte, în schimb îi ies dinţi noi. Până la primăvară nu vom avea nici curanto şi nici turişti, între timp femeile ţes sau fac obiecte de artizanat,

pentru că e păcat să stai cu mâinile în sân, lenea e treabă de bărbaţi. Învăţ şi eu să tricotez, ca să nu rămân pe dinafară: deocamdată fac fulare simple din lână groasă.

Jumătate din insulă e răcită, cu bronşită sau dureri de oase, dar dacă şalupa Serviciului Naţional de Sănătate întârzie o săptămână, două Liliana Treviño e singura care-i duce dorul, căci se pare că se vrăjeşte cu doctorul cel spân.

Lumea n-are încredere în medicii care nu primesc bani, să se trateze cu remedii naturale, iar în cazuri grave apelează la magia unei machi. În schimb, preotul ţine slujbă în fiecare duminică, pentru ca nu cumva penticostalii şi evanghelicii să

i-o ia înainte. Ipoteză puţin probabilă, zice Manuel, pentru că

în Chile Biserica Catolică e mai influentă decât la Vatican.

Asta a fost ultima ţară din lume care a adoptat o lege a divorţului, dar e atât de complicată că e mai uşor să-ţi ucizi soţul decât să divorţezi, de aceea nimeni nu vrea să se căsătorească şi majoritatea copiilor se nasc din flori. Despre avort nici nu se vorbeşte, e un cuvânt ruşinos, deşi se practică în draci. Chilienii îl venerează pe Papă, dar nu în aspectele sexuale şi consecinţele acestora; un burlac bătrân, cu bani şi care n-a muncit în viaţa lui, habar n-are de chestiile astea.

Telenovela avansează în ritm de melc, a ajuns la episodul nouăzeci şi doi şi tot acolo stă. E evenimentul cel mai important al insulei, oamenii suferă mai mult pentru nefericirile personajelor decât pentru ale lor. Manuel nu se uită la televizor, iar eu pricep greu ce vorbesc actorii şi mai nimic din subiect – se pare că o anume Elisa a fost răpită de 260

- ISABEL ALLENDE -

unchi-su, care s-a amorezat de ea şi o ţine închisă undeva, în vreme ce mătuşă-sa umblă s-o omoare, în loc să-l omoare pe bărbat-su, cum ar fi logic.

Prietena mea Pincoya şi familia ei nu mai sunt în grotă, au emigrat spre alte ape şi alte stânci, dar se vor întoarce; pescarii m-au asigurat că e vorba de animale cu obiceiuri bine înrădăcinate, care revin negreşit vara.

Livingston, câinele carabinierilor, s-a făcut mare şi e poliglot: pricepe comenzile în engleză, spaniolă şi în dialectul local. L-am învăţat cele patru trucuri de bază pe care le ştie orice animal domestic, restul l-a învăţat singur, astfel că

mână oile şi beţivii, aduce vânatul când e luat la vânătoare, dă alarma în caz de incendiu sau inundaţie, detectează

droguri – în afară de marijuana – şi atacă în glumă la ordinul lui Humilde Garay, dar de fapt e cât se poate de blând.

Cadavre n-a găsit, că din păcate n-am avut aşa ceva, vorba aceluiaşi Garay, dar l-a găsit pe nepoţelul de patru ani al lui Aurelio Ñancupel, care se rătăcise pe deal. Susan, fosta mea mamă vitregă ar plăti regeşte pentru un câine precum Livingston.

Am lipsit de două ori de la adunarea vrăjitoarelor bune din colibă, prima dată când mai era Daniel aici, a doua oară luna asta, când n-am putut merge cu Blanca pe Insula Mare pentru că se anunţase furtună şi navigaţia era interzisă. Mi-a părut tare rău, căci urma să-l vedem pe pruncul uneia dintre ele, abia aşteptam să-l miros; îmi plac copiii când nu te contrazic încă. Mi-a lipsit sabatul lunar cu femeile acelea tinere, senzuale, zdravene la minte şi la trup. Între ele mă

simt acceptată, nu mai sunt gringa, sunt Maya, sunt una dintre ele şi aparţin acestui pământ. Când mergem la Castro dormim o noapte sau două în casa lui don Lionel Schnake, de care m-aş fi îndrăgostit dacă nu mi-ar fi ieşit în cale şi în harta mea astrologică Daniel Goodrich. Tipul e irezistibil, e ca miticul Millalobo, e uriaş, sangvin, mustăcios şi depravat.

„Mare baftă ai avut, comunistule, să-ţi intre în casă

261

- CAIETUL MAYEI -

americanca asta mişto”, îi repetă de fiecare dată când se văd lui Manuel Arias.

Ancheta în cazul Azucenei Corrales n-a dus la nimic din lipsă de probe, nu s-a găsit nicio dovadă că avortul ar fi fost provocat – iată avantajul infuziei concentrate din frunze de avocado şi iarba-mielului. Fata n-a mai fost văzută, a plecat la Quellón să stea cu soră-sa mai mare, mama lui Juanito, pe care încă n-o cunosc. După cele întâmplate, carabinierii Cárcamo şi Garay s-au apucat să facă cercetări asupra paternităţii pruncului mort, ajungând la concluzia deja cunoscută, că Azucena fusese violată de propriul ei tată, aşa cum făcuse şi cu celelalte fiice. E o chestie „privată”, cum se zice pe aici, nimeni nu se amestecă în treburile altuia, rufele murdare se spală în familie.

Ca să intervină în mod legal, carabinierii au cerut familiei să facă plângere, dar n-au avut succes. Nici Blanca nu le-a convins pe Azucena sau pe Eduvigis să vorbească. Satul zumzăia de bârfe şi acuze, fiecare îşi dădea cu părerea, dar în cele din urmă la asta s-a rămas, la vorbe; totuşi, dreptate s-a făcut în felul cel mai neaşteptat, atunci când Carmelo Corrales a făcut cangrenă la piciorul rămas. Omul a aşteptat ca Eduvigis să plece la Castro pentru a face actele pentru cea de-a doua amputare şi şi-a injectat o cutie întreagă de insulină. L-a găsit inconştient şi l-a ţinut până şi-a dat ultima suflare, câteva minute mai târziu. Nimeni, nici măcar carabinierii, n-a suflat o vorbă despre sinucidere; consensul general a fost că omul murise de moarte bună, astfel l-au putut îngropa creştineşte, evitând o umilinţă în plus pentru biata familie.

Carmelo Corrales a fost înmormântat fără preotul itinerant, într-o scurtă ceremonie oficiată de diacon, care a elogiat talentul de făcător de ciubote al răposatului, singura virtute care i-a venit în minte, după care i-a încredinţat sufletul mizericordiei cereşti. Au asistat o mână de vecini, din milă, am fost şi eu cu Manuel. Blanca era atât de furioasă pe 262

- ISABEL ALLENDE -

Azucena, că n-a venit la cimitir, dar a cumpărat la Castro o coroană din plastic pentru mormânt. Nici copiii lui Carmelo n-au venit, în afară de Juanito, înţolit în costumul de la prima comuniune, care-i rămăsese mic. O ţinea de mână pe bunică-sa, cernită din cap până-n picioare.

Am sărbătorit procesiunea Nazarineanului pe insula Caguach. Au venit mii de pelerini, chiar şi argentinieni şi brazilieni, cei mai mulţi în ambarcaţiuni cu o capacitate de două sau trei sute de oameni în picioare, înghesuiţi ca sardelele, dar au venit şi în bărci micuţe. Toate navigau destul de precar pe o mare agitată şi sub un cer înnorat, însă

nimeni nu era speriat: există credinţa că Mântuitorul îi apără

pe pelerini. Nu e chiar aşa, nu doar o ambarcaţiune a naufragiat în trecut şi destui creştini au pierit înecaţi. În Chiloé se îneacă mulţi pentru că nimeni nu ştie să înoate, cu excepţia militarilor, care sunt obligaţi să înveţe.

Christos cel Sfânt şi făcător de minuni e de fapt o armătură de sârmă cu cap şi mâini din lemn, cu o perucă

din păr natural, ochi de sticlă şi chip chinuit, scăldat în lacrimi şi sânge. Una dintre obligaţiile paracliserului este să

dea cu lac de unghii peste sângele acela înainte de fiecare procesiune. Pe cap are o coroană de spini, e înveşmântat într-o tunică albastră şi duce în spate o cruce grea. Manuel a scris despre Nazarineanul acesta vechi de trei sute de ani, simbol al credinţei locuitorilor arhipelagului, pentru el nu era nimic nou, dar m-a însoţit la Caguach. Pentru mine, crescută la Berkeley, spectacolul a fost cât se poate de păgân.

Caguach are doar zece kilometri pătraţi şi cinci sute de locuitori, dar în timpul procesiunilor din ianuarie şi august se adună mii de credincioşi; e nevoie de ajutorul forţelor armate şi al poliţiei pentru a menţine ordinea în timpul navigaţiei şi pe parcursul celor patru zile de ceremonie, când oamenii se bulucesc să-şi plătească cererile şi promisiunile.

Isus nu-i iartă pe cei ce nu-şi plătesc datoria pentru 263

- CAIETUL MAYEI -

favorurile primite. Coşurile se umplu până la refuz cu bani şi bijuterii, pelerinii plătesc cum pot, unii îşi lasă chiar şi telefoanele mobile. Mie mi-a fost cam frică, mai întâi pe Cahuilla, care era zgâlţâită cu orele de un vânt schimbător, cu părintele Lyon cântând imnuri la pupa, iar apoi pe insulă, printre fanatici, în fine, pe drumul de întoarcere, când pelerinii au dat năvală pe şalupa noastră, căci mijloacele de transport erau insuficiente. Aşa că am luat la bord unsprezece suflete în picioare, câţiva beţivi şi cinci plozi adormiţi în braţele mamelor.

Mă dusesem la Caguach mânată de un scepticism sănătos, doar ca să văd sărbătoarea şi s-o filmez, cum îi promisesem lui Daniel, însă trebuie să recunosc că fervoarea religioasă m-a molipsit şi pe mine şi m-am pomenit în genunchi în faţa Nazarineanului, mulţumindu-i pentru cele două veşti minunate de la Nini. Mania persecuţiei o face să