Niciodată, beată sau trează, nu scăpăm de senzaţia de degradare, aveam impresia că bunicul mă vede şi suferă
pentru mine. Bărbaţii profitau de timiditatea şi lipsa mea de experienţă. În comparaţie cu alte femei care făceau asta, eu eram tânără şi arătam bine, aş fi putut să mă administrez mai cu folos, însă mă dădeam pe băutură, pe un pic de pudră albă, pe un pumn de cristale gălbui. Cei mai de treabă
mă lăsau să beau repede la tejgheaua unui bar, sau îmi ofereau cocaină înainte de a mă duce în camera de hotel; alţii se limitau să cumpere o sticlă cu băutură ieftină şi să facă
treaba în maşină. Unii îmi lăsau zece sau douăzeci de dolari, alţii mă aruncau în stradă fără un chior, eu nu ştiam că
banii se cer înainte, când am aflat renunţasem deja să mai merg pe acest drum.
Cu un client am încercat în fine heroina, direct în venă, şi l-am blestemat pe Brandon Leeman pentru că nu-mi dăduse voie să mă înfrupt şi eu din paradisul său. N-am cuvinte să
206
- ISABEL ALLENDE -
descriu clipa în care lichidul acela divin pătrunde în sânge.
Am încercat să vând puţinul pe care-l aveam, n-a fost nimeni interesat, am obţinut doar şaizeci de dolari pe geanta de firmă, după ce m-am rugat îndelung de vietnameza care stătea în uşa unei frizerii. Făcea de douăzeci de ori pe atât, însă i-aş fi vândut-o şi la jumătate de preţ, atât de puternică
mi-era nevoia.
Nu uitasem numărul lui Adam Leeman şi nici promisiunea făcută lui Brandon de a-l suna dacă i se întâmpla ceva, dar n-am sunat: ideea era să mă duc doar eu la Beatty şi să pun mâna pe averea din sacoşele de acolo. Însă planul cerea o strategie şi o luciditate care-mi lipseau cu desăvârşire.
Se spune că după ce trăieşti pe stradă nişte luni ajungi un marginal fără scăpare, căci capeţi înfăţişare de vagabond, îţi pierzi identitatea şi relaţiile sociale. În cazul meu totul a mers mai repede, în trei săptămâni am căzut la fund. M-am prăbuşit cu o rapiditate uluitoare în această lume mizerabilă, violentă, sordidă, care există în paralel cu viaţa normală a unui oraş, o lume de delincvenţi cu victimele lor, de demenţi şi drogaţi, o lume lipsită de solidaritate sau compasiune, unde supravieţuieşti călcându-i în picioare pe alţii. Eram în permanenţă drogată sau căutând droguri, eram murdară, împuţită şi nepieptănată, tot mai înnebunită şi mai bolnavă.
Stomacul meu abia suporta un pic de mâncare, tuşeam, îmi curgea întruna nasul, îmi era greu să ţin ochii deschişi, pleoapele mi se lipeau de puroi, uneori leşinam. Mi s-au infectat înţepăturile de ac, aveam răni şi vânătăi pe braţe.
Noaptea mergeam dintr-un loc în altul, era mai sigur decât să dorm, ziua îmi căutam o vizuină unde să mă odihnesc.
Am învăţat că locurile cele mai sigure erau cele la vedere, cerşind cu un pahar de carton în mână pe stradă la intrarea unui mall sau a unei biserici, asta zgândărea sentimentul de culpă al trecătorilor. Unii lăsau să cadă monede, dar niciunul nu-mi vorbea – sărăcia de azi e precum lepra de pe vremuri, provoacă silă şi frică.
207
- CAIETUL MAYEI -
Evitam să mă apropii de zonele prin care umblasem înainte, de pildă bulevardul, pe unde-şi făceau veacul Joe Martin şi Chinezu’. Cerşetorii şi drogaţii îşi marchează
teritoriul asemenea câinilor şi se limitează la câteva cvartale, însă disperarea mă făcea să explorez alte cartiere, fără să
respect barierele rasiale: negrii cu negrii, hispanicii cu hispanicii, asiaticii cu asiaticii, albii cu albii. Dar nu rămâneam mai mult de câteva ceasuri într-un loc. Eram incapabilă de lucruri absolut elementare cum ar fi să
mănânc şi să mă spăl, dar reuşeam să fac rost de băutură şi droguri. Eram veşnic în alertă, eram ca o vulpe hăituită, mă
mişcam iute, nu vorbeam cu nimeni, duşmanii erau la fiecare colţ de stradă.
Am început să aud voci, uneori mă surprindeam răspunzându-le, deşi ştiam că nu erau reale, văzusem aceste simptome la mai mulţi obişnuiţi ai clădirii lui Brandon Leeman. Freddy le spunea „invizibilii’” şi făcea mişto de ei, dar când îi era lui rău făpturile alea căpătau viaţă, la fel ca insectele, invizibile şi ele, şi îl chinuiau. Dacă zăream o maşină neagră ca aceea a urmăritorilor mei, sau o figură
cunoscută, o zbugheam în direcţia opusă, dar nu-mi pierdusem speranţa de a da de Freddy. Mă gândeam la el cu un amestec de recunoştinţă şi ciudă, nu pricepeam de ce dispăruse, de ce nu-l găseam deşi cunoşteam fiecare colţişor al oraşului.
Drogurile adormeau foamea şi feluritele dureri ale corpului, doar cârceii nu se calmau. Îmi simţeam oasele grele, din cauza murdăriei mă mânca pielea, pe picioare şi pe spate îmi ieşise o spuzeală pe care mi-o scărpinam până la sânge. Brusc, îmi aduceam aminte că nu mai mâncasem de două sau trei zile, îmi târam picioarele până la un adăpost pentru femei sau făceam coadă la organizaţia catolică Saint Vincent de Paul, unde primeam o mâncare caldă. Mult mai greu era să găsesc un loc să dorm. Noaptea temperatura nu scădea sub douăzeci de grade, dar eu sufeream de frig pentru că eram foarte slabă, până am primit o haină groasă
208
- ISABEL ALLENDE -
de la Armata Salvării. Generoasa organizaţie s-a dovedit a fi o destinaţie preţioasă, nu era nevoie să mergi acolo cu bagajele într-un căruţ furat de la supermarket, precum alţi dezmoşteniţi ai sorţii; dacă hainele ajungeau să pută prea rău sau îmi rămâneau mari, le schimbam la Armata Salvării.
Slăbisem cu câteva mărimi, mi se vedeau claviculele şi-mi ieşeau oasele bazinului, picioarele mele atât de musculoase înainte erau acum de toată jalea. În decembrie, când am avut ocazia să mă cântăresc, am descoperit că în două luni slăbisem treisprezece kilograme.
Toaletele publice erau fieful delincvenţilor şi perverşilor, dar n-aveam încotro şi trebuia să le folosesc, astupându-mi nasul, căci nu mă puteam duce la cele ale magazinelor sau hotelurilor, m-ar fi dat afară pe loc. Nu aveam acces nici la toaletele benzinăriilor, angajaţii refuzau să-mi dea cheia.
Astfel am coborât rapid treptele infernului, laolaltă cu atâtea alte fiinţe abjecte care supravieţuiau cerşind pe stradă sau furând pentru un pumn de crack, un pic de metadonă sau de acid, o gură de ceva tare, aspru, brutal. Cu cât mai ieftin trăscăul, cu atât mai eficient, exact de asta aveam eu nevoie.
Aşa s-au scurs şi lunile octombrie şi noiembrie; nu mai ştiu precis cum trăiam, dar ţin bine minte clipele scurte de euforie, urmate de cursa nedemnă pentru a face rost de următoarea doză.
Nu m-am aşezat niciodată la o masă, dacă aveam bani îmi cumpăram tacos, burritos sau hamburgeri, pe care îi vomitam imediat pe stradă, în icnituri interminabile, stomacul mă ardea, aveam răni la buze şi nas, nu era nimic curat şi plăcut, doar cioburi, gândaci, lăzi de gunoi, niciun chip care să-mi zâmbească în mulţime, nicio mână care să
mă ajute, universul întreg era format din dealeri, drogaţi, peşti, hoţi, criminali, târfe şi nebuni. Mă durea tot corpul. Îl uram, uram viaţa asta nenorocită, uram lipsa mea nenorocită de voinţă de salvare, îmi uram afurisitul de suflet, afurisita de soartă.
209
- CAIETUL MAYEI -
Treceau zile întregi fără să schimb un salut, fără să
primesc un cuvânt sau un gest de la altă fiinţă omenească.
Singurătatea, gheară de gheaţă în piept, mă copleşise în aşa hal, că nu mi-a venit ideea simplă de a da un telefon la casa mea din Berkeley. Atât ar fi fost de ajuns, un telefon; dar îmi pierdusem speranţa.
