Daniel a terminat liceul cu note bune la şaisprezece ani şi a fost admis la universitate ca să studieze medicina, dar era atât de necopt, încât Alfons l-a convins să mai aştepte un an şi să se mai maturizeze. „Eşti un mucos, Daniel, cum o să fii medic dacă nici la nas nu ştii să te ştergi?” Deşi Robert şi Alice se opuneau, polonezul l-a trimis în Guatemala în cadrul unui stagiu studenţesc ca să se călească şi să înveţe 218
- ISABEL ALLENDE -
spaniola. Daniel a vieţuit nouă luni cu o familie indigenă
într-un sat de pe malul lacului Atitlán, cultivând porumb şi împletind frânghii de sisal, fără să trimită veşti despre el, şi s-a întors ars de soare, cu părul ca un mărăciniş
impenetrabil, idei de guerrillero şi vorbind limba quiche.
După experienţa asta, să studieze medicina a fost un joc de copii.
Poate că triunghiul cordial Robert-Alice-Zaleski s-ar fi destrămat odată copiii ajunşi mari, dar îngrijirea lui Frances i-a unit mai mult ca niciodată. Frances e complet dependentă
de ei.
Acum nouă ani, Frances Goodrich a căzut rău în timp ce toată familia, în afară de polonez, escalada munţii din Sierra Nevada; şi-a rupt mai multe oase decât putea număra şi, după treisprezece operaţii complicate şi exerciţii permanente de recuperare, de-abia se poate mişca. Daniel a ales medicina văzându-şi sora făcută bucăţi la terapie intensivă şi a optat pentru psihiatrie la rugămintea ei.
Fata fusese în comă profundă timp de trei săptămâni.
Părinţii au luat în considerare posibilitatea de a o deconecta de la aparatul de respirat – suferise o hemoragie cerebrală şi, după părerea medicilor, avea să rămână legumă – însă Alfons Zaleski s-a opus: avea intuiţia că Frances era suspendată
undeva în limb şi avea să revină până la urmă pe pământ. Ai ei o vegheau cu rândul la spital, zi şi noapte, vorbindu-i, mângâind-o, chemând-o, până când, într-o sâmbătă la cinci dimineaţa, fata a deschis ochii. Daniel era cu ea, Frances nu putea vorbi din cauza traheotomiei, însă el a tradus ceea ce spuneau ochii ei, anunţându-i pe toţi că soră-sa era foarte mulţumită că trăia şi că era cazul să se renunţe la planul de a o ajuta să moară. Cei doi crescuseră legaţi precum gemenii, se cunoşteau mai bine decât pe ei înşişi, nu aveau nevoie de cuvinte pentru a se înţelege.
Hemoragia făcuse mai puţin prăpăd în creierul ei decât se credea, îşi pierduse vremelnic memoria, devenise saşie şi 219
- CAIETUL MAYEI -
surzise de-o ureche, dar Daniel şi-a dat seama că se mai schimbase ceva fundamental la ea. Înainte fusese precum tatăl ei, raţională, logică, înclinată spre ştiinţă şi matematică, dar după accident gândeşte cu inima, zice el. Frances poate ghici intenţiile şi stările sufleteşti ale oamenilor, e imposibil să-i ascunzi ceva sau s-o păcăleşti, are sclipiri de premoniţie atât de exacte, încât Alfons Zaleski o antrenează pentru a ghici
numerele
câştigătoare
la
loterie.
Imaginaţia,
creativitatea şi intuiţia i s-au dezvoltat în mod spectaculos.
Iar când a putut vorbi din nou i-a spus: „Mintea e mult mai interesantă decât trupul, Daniel. Tu să te faci psihiatru, ca tata, ca să descoperi de ce am eu atâta poftă de viaţă în timp ce oameni perfect sănătoşi se sinucid”.
Curajul pe care-l avusese la sporturi extreme a ajutat-o să-şi suporte suferinţa; a jurat că se va recupera.
Deocamdată e ocupată cu recuperarea fizică – multe ore zilnic –, cu internetul prin care are o uimitoare viaţă socială
şi cu învăţatul – anul ăsta va absolvi Istoria Artelor. Trăieşte cu bizara ei familie. Cuplul Goodrich şi Zaleski a decis că era mai convenabil să locuiască toţi împreună (plus cockerii spaniel, care acum au ajuns la şapte), drept care s-au mutat într-o casă pe un singur nivel, unde Frances se poate deplasa comod dintr-o parte în alta cu scaunul cu rotile.
Zaleski a urmat nişte cursuri ca s-o ajute la exerciţii şi nimeni nu-şi mai aminteşte ce legătură există de fapt între familia Goodrich şi pianistul polonez şi nici nu are vreo importanţă: sunt trei oameni buni care se stimează reciproc şi au grijă de o fiică, care iubesc muzica, cărţile şi teatrul, colecţionează vinuri bune şi-şi împart aceiaşi căţei şi aceiaşi prieteni.
Frances nu e în stare să se pieptene sau să se spele pe dinţi singură, dar îşi mişcă degetele pe claviatură, astfel e în legătură cu universitatea şi cu lumea. Am intrat pe net şi Daniel mi-a arătat pe Facebook pozele soră-sii înainte şi după accident; e o fată cu mutră de veveriţă, pistruiată, roşcată, veselă şi delicată. Pe pagina ei de Facebook sunt şi 220
- ISABEL ALLENDE -
diverse comentarii, fotografii şi filme video făcute de Daniel în călătoriile sale.
— Suntem foarte deosebiţi noi doi. Eu sunt mai curând potolit şi sedentar, ea e un butoi de pulbere. Când era mică
visa să fie exploratoare, cartea ei preferată era Naufragii şi comentarii, de Álvar Núñez Cabeza de Vaca, un aventurier spaniol din secolul al XV-lea. Ar fi vrut să ajungă la capătul lumii, pe fundul mării, pe lună. Periplul meu prin America de Sud a fost ideea ei, planul pe care n-a mai putut să-l pună în aplicare. Trebuie să văd totul cu ochii ei, să aud cu urechile ei şi să filmez cu camera ei.
Mă temeam, mă tem şi acum, ca Daniel să nu se sperie de confidenţele mele şi să nu mă respingă pentru că aş fi dezechilibrată, dar trebuia să-i spun tot, nu poţi clădi ceva solid pe minciună şi omisiuni. Blanca, pe care am înnebunit-o de cap, pretinde că fiecare om are dreptul să aibă secrete, iar zelul ăsta al meu de a mă arăta într-o lumină mai puţin favorabilă e o formă de îngâmfare. M-am gândit şi eu la asta.
Îngâmfarea ar fi să pretind ca Daniel să mă iubească în pofida problemelor şi a trecutului meu. Nini a mea spunea că
pe copii şi nepoţi îi iubeşti necondiţionat, nu şi pe partener.
Manuel tace, dar m-a pus în gardă despre imprudenţa de a mă îndrăgosti de un necunoscut care locuieşte foarte departe. Păi, ce altceva mi-ar fi putut spune? Aşa e el, nu-şi asumă riscuri sentimentale, preferă singurătatea vizuinii în care se simte în siguranţă.
În noiembrie trecut, viaţa mea la Las Vegas îmi scăpase în aşa hal de sub control, eram atât de bolnavă, încât nu mai ţin minte toate amănuntele. Umblam îmbrăcată bărbăteşte, cu gluga canadianei trasă până la ochi, cu capul vârât între umeri, mişcându-mă rapid, fără să privesc pe nimeni. Ca să
mă odihnesc mă lipeam de un zid, cel mai bine în unghiul format de două ziduri, ghemuită, cu o sticlă spartă în mână, cică să mă apăr. Nu mai mergeam să mănânc la adăpostul pentru femei, mergeam la cel pentru bărbaţi, stăteam la coadă, îmi luam farfuria şi devoram iute într-un colţ. Printre 221
- CAIETUL MAYEI -
acei bărbaţi, o privire directă putea fi interpretată ca o agresiune, o vorbă în plus era periculoasă, erau fiinţe anonime şi invizibile, în afară de bătrânii vag demenţi care veneau acolo de ani de zile, era teritoriul lor şi de ei nu se lua nimeni. Eu treceam drept încă un băiat drogat printre atâţia alţii aruncaţi acolo de mareea mizeriei umane. Păream atât de vulnerabilă, că uneori unul care-şi mai păstrase o brumă
de milă îmi arunca un hi, buddie prietenos. Nu răspundeam, m-ar fi trădat glasul.
