În timp ce el ne povestea toate astea, s-a luat lumina, ca de obicei la ora aceea, dar nu ne-am ridicat să aprindem lumânări.

— Iartă-mă, Manuel, a spus Blanca după o pauză lungă.

— Să te iert? Ţie pot doar să-ţi mulţumesc.

— Să mă ierţi pentru neînţelegere şi orbire. Criminalii sigur că nu pot fi iertaţi, dar iartă-mă pe mine şi pe ai mei.

Am păcătuit prin omisiune. Am ignorat evidenţa pentru că

nu voiam să fim complici. Iar în ce mă priveşte e şi mai grav, pentru că în anii ăia am călătorit mult, ştiam ce se publica în presa străină despre guvernul lui Pinochet, dar ziceam că

sunt minciuni, propagandă comunistă.

Manuel a tras-o spre el, a luat-o în braţe. Eu m-am sculat să pun lemne pe foc şi să caut lumânările, să mai aduc o sticlă de vin şi ceai pentru mine. Casa se cam răcise. Le-am pus o pătură pe genunchi şi m-am ghemuit lângă ei pe canapea.

— Deci bunică-ta ţi-a spus despre noi, Maya…

— Doar că aţi fost prieteni, atât. Nu vorbeşte de perioada aceea şi pomeneşte rar de Felipe Vidal.

— Şi-atunci, de unde ştii că sunt bunicul tău?

— Bunicul meu a fost Popo, m-am tras eu la o parte.

Revelaţia a fost atât de neaşteptată, că mi-a trebuit un minut etern să-i pricep înţelesul, cuvintele îmi intrau greu în minte şi în suflet, nu înţelegeam încă.

— Nu înţeleg…

289

- CAIETUL MAYEI -

— Andrés, taică-tău, e fiul meu.

— Imposibil, Nini a mea n-ar fi ascuns asta patruzeci de ani şi mai bine!

— Credeam că ştii, Maya, doar i-ai spus doctorului Puga că eşti nepoată-mea.

— Ca să mă lase să asist la consultaţie!

În 1964 Nini a mea era secretară şi Manuel Arias era asistentul unui profesor de la facultate; ea avea douăzeci şi doi de ani şi era proaspăt măritată cu Felipe Vidal, el avea douăzeci şi şapte şi o bursă în buzunar pentru a-şi face doctoratul în sociologie la Universitatea din New York! Se ştiau din adolescenţă, când se îndrăgostiseră unul de celălalt, nu se mai văzuseră apoi nişte ani, iar reîntâlnirea întâmplătoare la universitate reaprinsese o patimă nouă şi intensă, total deosebită de idila suavă de dinainte; patimă

care-avea să se termine în mod sfâşietor când el trebuise să

plece la New York. Între timp, Felipe Vidal, lansat într-o carieră ziaristică notabilă, se afla în Cuba şi nici nu-i trecea prin minte că nevastă-sa l-ar fi putut înşela, astfel că a fost convins că băiatul născut în 1965 era al lui. N-a ştiut de existenţa lui Manuel Arias până când le-a fost dat să împartă

o celulă mizerabilă, însă Manuel îi urmărise de departe succesele de reporter. Întrerupt, amorul celor doi s-a mai reaprins vremelnic, până când Manuel s-a căsătorit în 1970, anul în care Salvador Allende a ieşit preşedinte şi au apărut germenii cataclismului politic ce-avea să culmineze trei ani mai târziu cu lovitura de stat militară.

— Tata ştie?

— Nu cred. Nidia se simţea vinovată şi era chitită să

păstreze taina cu orice preţ, voia să uite, voia să uit şi eu. N-a mai dat niciun semn de viaţă până în decembrie trecut, când mi-a scris în legătură cu tine.

— Acum pricep de ce m-ai primit să stau cu tine, Manuel!

— Din corespondenţa sporadică cu Nidia aflasem de tine, Maya, ştiam că, fiind fiica lui Andrés, erai nepoata mea, dar 290

- ISABEL ALLENDE -

credeam că n-aveam să te cunosc niciodată, aşa că n-am dat prea mare importanţă faptului.

Atmosfera calmă şi intimă de dinainte devenise brusc foarte tensionată. Manuel era tatăl tatălui meu, aveam acelaşi sânge. N-au avut loc reacţii dramatice, nu ne-am îmbrăţişat emoţionaţi şi n-au curs lacrimi de recunoştinţă, nu ne-am aruncat în declaraţii sentimentale; eu percepeam duritatea aceea amară din perioada mea rea, o senzaţie pe care n-o mai avusesem de când venisem în Chiloé. Toate lunile astea de haz, studiu şi convieţuire cu Manuel s-au şters dintr-odată – brusc, omul era un necunoscut al cărui adulter cu bunică-mea mă deranja.

— Dumnezeule mare, Manuel, şi de ce nu mi-ai spus?

Telenovela a rămas neterminată, a suspinat Blanca.

Vorbele ei au rupt vraja şi a limpezit aerul. Ne-am uitat unii la alţii în lumina gălbuie a lumânării, am zâmbit, pe urmă am râs, tot mai năvalnic şi mai sincer de absurdul şi lipsa de importanţă a situaţiei, căci, dacă nu e cazul să

donez un organ sau să moştenesc o avere, e totuna cine îmi e rudă de sânge, tot ce contează e afecţiunea – iar pe asta, din fericire, chiar o avem.

— Bunicul meu e Popo, am repetat.

— Nimeni nu se îndoieşte de asta, Maya…

Din mesajele pe care Nini a mea i le trimite lui Manuel prin Mike O’Kelly am aflat că Freddy fusese găsit leşinat pe o stradă din Las Vegas. O ambulanţă l-a dus la acelaşi spital în care mai fusese şi unde dăduse de Olympia Pettiford – o coincidenţă fericită pe care Văduvele întru Isus o pun pe seama puterii rugăciunilor. Băiatul a stat la terapie intensivă

respirând printr-un tub legat la o maşină care făcea zgomot, timp în care doctorii încercau să-l scape de dubla pneumonie care era să-l cureţe. Apoi i-au extirpat rinichiul distrus în bătaia primită mai demult şi l-au tratat de multiplele afecţiuni produse de viaţa sa nenorocită. Între timp, Olympia şi-a pus în mişcare toate forţele pentru ca Protecţia Copilului 291

- CAIETUL MAYEI -

şi legea să nu ia copilul, care astfel a ajuns până la urmă la ea acasă.

Când Freddy a ieşit din spital, Olympia avea de-acum aprobarea legală de a-l lua în grijă; invocase o rudenie iluzorie, salvându-l de şcoala de corecţie sau de închisoare.

Se pare că a fost ajutată şi de ofiţerul Arana, care prinsese de veste de internarea unui băiat cu datele lui Freddy şi venise să-l vadă. Dar impunătoarea Olympia nu l-a lăsat să intre, bolnavul era încă pe teritoriul incert între viaţă şi moarte.

Credea că Arana voia să-l aresteze pe protejatul ei, însă omul a lămurit-o că voia doar să ceară veşti despre o cunoştinţă, pe nume Laura Barron, şi că era dispus să-l ajute pe băiat.

Astfel că, având interese comune, Olympia l-a poftit la o cafea la bufet ca să stea de vorbă. I-a spus că la sfârşitul anului trecut Freddy i-o adusese acasă pe numita Laura Barron, drogată şi bolnavă, după care o ştersese; îl revăzuse abia acum, după ce-i scoseseră rinichiul şi ajunsese în salonul de care se ocupa. Cât despre Laura Barron, după

câteva zile de îngrijire fusese luată de rudele ei şi dusă

probabil la un centru de recuperare, după cum ea însăşi îi sfătuise. Unde anume nu ştia, şi nu mai avea nici numărul de telefon al bunicii la care sunase. Iar Freddy trebuia lăsat în pace, a adăugat pe un ton ce nu admitea replică, băiatul nu ştia nimic de Laura Barron aceea.

Freddy a părăsit spitalul arătând ca o sperietoare de ciori, dar Olympia Pettiford l-a luat la ea şi l-a dat pe mâna temutului comando al Văduvelor. Copilul avea de-acum două

luni de abstinenţă şi forţe cât să se uite la televizor. Însă