regimul de prăjeli al Văduvelor l-a pus pe picioare, iar când Olympia a socotit că era gata s-o şteargă pe străzi şi să se reapuce de droguri, şi-a adus aminte de omul din scaunul cu rotile, a cărui carte de vizită o păstra între paginile Bibliei, şi l-a sunat. Şi-a scos economiile de la bancă, a cumpărat biletele de drum şi, ajutată de una dintre femei, l-a adus pe Freddy în California. Povesteşte Nini că au apărut în haine de duminică în sediul fără aer condiţionat, de lângă închisoarea 292

- ISABEL ALLENDE -

pentru minori, al Albei-ca-Zăpada, care îi aştepta. Asta mi-a dat speranţe, căci dacă cineva pe lumea asta e în stare să-l ajute pe Freddy, doar Mike O’Kelly poate fi acela.

Daniel Goodrich şi tatăl său au asistat la San Francisco la conferinţa analiştilor jungieni, unde tema principală a fost Cartea Roşie a lui Carl Jung, recent publicată după ce zăcuse câteva decenii într-un seif din Elveţia, ascunsă de ochii publicului şi înconjurată de o mare taină. Sir Robert Goodrich a cumpărat la greutatea în aur o replică de lux, identică cu originalul, pe care o va moşteni Daniel. Profitând de duminica liberă, Daniel a venit la Berkeley să-mi cunoască familia şi să aducă pozele făcute în Chiloé.

În bună tradiţie chiliană, bunică-mea a insistat să rămână

peste noapte la noi şi l-a instalat în camera mea, zugrăvită

într-o tonalitate mai potolită decât cea stridentă de mango din copilăria mea şi din care dispăruseră dragonul înaripat de pe tavan şi făpturile costelive de pe pereţi. Musafirul a rămas paf în prezenta pitoreştii mele bunici şi a căsoiului din Berkeley, mai dărăpănat şi mai bălţat decât în descrierile mele. Foişorul cu stele fusese folosit de chiriaş ca depozit de mărfuri, însă Mike trimisese câţiva delincvenţi pocăiţi ca să

facă curat şi să reinstaleze telescopul la locul lui. Nini spune că asta l-a liniştit pe bunicul, care până atunci se împiedica prin casă de lăzi şi mobile. Nu i-am spus că bunicul e în Chiloé; e posibil să se afle în mai multe locuri în acelaşi timp.

Daniel a mers cu Nini să vadă biblioteca, hipioţii bătrâni de pe strada Telegraph, cel mai bun restaurant vegetarian, Peña Chilena şi, fireşte, pe Mike O’Kelly. „Irlandezul e amorezat de bunică-ta şi cred că nici el nu-i e indiferent”, mi-a scris Daniel, dar nu mi-o imaginez luându-l în serios pe Mike, Albă-ca-Zăpada e nimic în comparaţie cu bunicul Popo. Are el calităţile lui, dar faţă de bunicul Popo toţi sunt nimic.

La Mike acasă a dat de Freddy, care cred că s-a schimbat mult de tot, pentru că descrierea lui Daniel nu se potriveşte 293

- CAIETUL MAYEI -

cu puştiul care mi-a salvat viaţa de două ori. Urmează

programul de recuperare, pare sănătos, însă e deprimat, nu are prieteni, nu iese, nu vrea să înveţe şi nici să muncească.

O’Kelly spune că are nevoie de timp şi că va reuşi, căci e foarte tânăr şi are inimă bună, ceea ce ajută întotdeauna.

Băiatul a fost total indiferent la pozele din Chiloé şi la veştile despre mine; dacă nu i-ar lipsi cele două degete de la o mână, aş putea să jur că Daniel l-a confundat.

În duminica aceea a venit şi tata din nu ştiu ce emirat arab şi a prânzit cu Daniel. Mi-i imaginez pe toţi trei în bucătăria demodată, cu şervetele albe subţiate de folosinţă, cu carafa veche din ceramică verde pentru apă, cu sticla de Sauvignon alb Veramonte, preferatul tatii, cu supa de peşte a bunică-mii, o variantă chiliană de cioppino italienesc şi bouillabaisse franţuzească, după propria ei descriere.

Prietenul meu a dedus în mod eronat că tata e foarte emotiv, căci a fost mişcat până la lacrimi la vederea pozelor mele, şi că eu nu semăn cu nimeni din mica mea familie. Păi n-a văzut-o pe Marta Otter, prinţesa din Laponia. A petrecut o zi de ospitalitate splendidă şi a rămas cu ideea că Berkeley e un fel de ţară din Lumea a Treia. S-a înţeles bine cu Nini, cu toate că n-au în comun decât persoana mea şi slăbiciunea pentru îngheţata de mentă. După ce au cântărit riscurile, cei doi s-au pus de acord să comunice telefonic, e cel mai puţin periculos, cu condiţia să nu-mi rostească numele.

— I-am spus lui Daniel să vină în Chiloé de Crăciun, l-am anunţat eu pe Manuel.

— În vizită, ca să rămână sau ca să te ia cu el?

— Păi, nu ştiu.

— Şi tu ce-ai prefera?

— Să rămână aici! am răspuns eu repede, luându-l prin surprindere cu siguranţa mea.

De când a ieşit la lumină gradul nostru de rudenie, Manuel mă priveşte uneori cu ochi umezi, iar vineri mi-a adus bomboane de ciocolată de la Castro. „Ştii ceva, nu eşti 294

- ISABEL ALLENDE -

logodnicul meu şi să nu crezi cumva că-l poţi înlocui pe bunicul Popo.” „Nici nu-mi trece prin cap, gringuita proastă.”

Relaţia noastră e aceeaşi, lipsită de dulcegării şi cu destule ironii, doar că el pare acum alt om (a observat şi Blanca); eu trag nădejde să nu se moaie şi să ajungă un moşuleţ ramolit.

S-a schimbat şi relaţia dintre ei. De câteva ori pe săptămână

Manuel rămâne peste noapte la Blanca şi mă lasă singură cu trei lilieci, două pisici cu manii şi un câine şchiop. Trecutul său nu mai e tabu, dar, deşi am vorbit despre acest subiect, încă nu am curaj să deschid eu discuţia, îl las pe el s-o facă, iar asta se întâmplă destul de des, căci odată deschisă cutia Pandorei Manuel simte nevoia să se descarce.

Am reconstituit o imagine destul de exactă a sorţii lui Felipe Vidal, graţie amintirilor lui Manuel şi a declaraţiei detaliate a soţiei sale de la Vicariatul Solidarităţii, unde se păstrează şi două scrisori pe care i le-a scris înainte de a fi arestat. Trecând peste normele de siguranţă, i-am scris bunică-mii prin intermediul lui Daniel, ca să-i cer explicaţii.

Mi-a răspuns pe aceeaşi cale şi astfel am aflat tot.

În haosul primelor momente de după lovitura de stat, Felipe şi Nidia Vidal au crezut că, dacă nu făceau valuri, viaţa lor putea decurge mai departe în mod normal. Felipe realizase o emisiune politică TV în cursul celor trei ani de guvern Allende, motiv mai mult decât suficient pentru ca militarii să-l considere suspect; totuşi, n-a fost arestat. Nidia era convinsă că democraţia avea să se reinstaureze repede, el însă se aştepta la o dictatură de cursă lungă, de-a lungul carierei sale jurnalistice făcuse reportaje din războaie, revoluţii şi lovituri militare şi ştia că, odată descătuşată, violenţa e de neoprit. Presimţise deja că stăteau pe un butoi de pulbere şi îl avertizase între patru ochi şi pe preşedinte, după o conferinţă de presă. „Ştii ceva ce eu nu ştiu sau e o intuiţie, tovarăşe Vidal?” îl întrebase Allende. „Am luat pulsul ţării şi cred că militarii se vor ridica.” „Chile are o lungă

tradiţie democratică, aici nimeni nu ia puterea cu forţa.

Cunosc gravitatea crizei, tovarăşe, dar am încredere în 295

- CAIETUL MAYEI -

comandantul Forţelor Armate şi în onoarea soldaţilor noştri, ştiu că-şi vor face datoria”, a rostit Allende pe un ton solemn, de parcă ar fi vorbit pentru posteritate. Se referea la generalul Augusto Pinochet, pe care-l numise recent în post, un tip din provincie, dintr-o familie de militari, despre care predecesorul său, generalul Prats, demis în urma presiunilor politice, îi vorbise frumos. Vidal a reprodus cuvânt cu cuvânt conversaţia în rubrica sa din ziar. Nouă zile mai târziu, marţi 11 septembrie, auzea la radio ultimele cuvinte ale preşedintelui care-şi lua rămas-bun de la popor înainte de a muri şi zgomotul bombelor care cădeau peste Palatul La Moneda, sediul preşedinţiei. Nu credea în mitul purtării civilizate a militarilor chilieni pentru că studiase istoria şi existau prea multe dovezi contrare. Presimţea că represiunea avea să fie fioroasă.

Junta militară a declarat stare de război şi printre primele măsuri luate a fost şi cenzura mijloacelor de comunicare. Nu circulau ştiri, ci doar zvonuri, pe care propaganda oficială nu le interzicea pentru că era interesată să semene teroare. Se vorbea de lagăre de concentrare şi centre de tortură, de mii şi mii de deţinuţi, exilaţi şi morţi, de tancuri care făceau una cu pământul cartierele muncitoreşti, de soldaţi împuşcaţi pentru că refuzaseră să se supună, de prizonieri aruncaţi în mare din elicopter, legaţi de bucăţi de şine de cale ferată şi spintecaţi ca să se scufunde imediat. Felipe Vidal a văzut soldaţi înarmaţi de război, tancuri, camioane militare, elicoptere şi oameni mânaţi cu lovituri. Nidia a smuls de pe pereţi afişele cântăreţilor protestatari şi a strâns toate cărţile, chiar şi romanele inofensive, aruncând totul la gunoi pentru că nu voia să le ardă ca să nu atragă atenţia. Precauţie inutilă, căci existau sute de articole, documentare şi înregistrări compromiţătoare ale activităţii jurnalistice a soţului.

Ideea ca Felipe să se ascundă a fost a ei, ca să fie mai liniştiţi, şi i-a propus să plece în sud, la o mătuşă. Doña Ignacia era o octogenară originală, care de cincizeci de ani 296

- ISABEL ALLENDE -

primea în casa ei persoane muribunde. Trei servitoare aproape la fel de bătrâne ca ea o secundau în nobila misiune de a ajuta să moară bolnavi în stadii terminale cu nume distinse, de care propriile familii nu puteau sau nu voiau să

se ocupe. Nimeni nu venea în vizită la lugubra reşedinţă, cu excepţia unei infirmiere şi a unui diacon, căci se credea că pe acolo umblau fantomele celor morţi. Felipe nu credea aşa ceva, însă i-a scris nevesti-sii că mobila se mişca singură şi nu putea dormi noaptea pentru că auzea inexplicabile bătăi în uşi şi în acoperiş. Sufrageria era folosită pe post de capelă

funerară, exista şi un dulap ticsit de danturi false, ochelari şi flacoane cu medicamente lăsate de oaspeţii plecaţi la ceruri.

Doña Ignacia l-a primit pe Felipe Vidal cu braţele deschise.

Nu-şi amintea cine era, credea că e alt pacient trimis de Domnul şi se mira ce bine arată.

Casa cu acoperiş de ardezie era o relicvă colonială pătrată

şi cu o curte interioară. Camerele dădeau spre o galerie în care lâncezeau muşcate prăfuite şi ciuguleau câteva găini.

Bârnele şi coloanele erau strâmbe, pereţii erau crăpaţi, uşile hâite de vreme şi cutremure; ploua prin acoperiş, curentul şi sufletele rătăcite mişcau statuile de sfinţi care împodobeau încăperile. Era antecamera perfectă a morţii, rece, umedă şi sumbră ca un cimitir, dar pentru Felipe Vidal era un adevărat lux. Camera sa era mare cât apartamentul lui din Santiago, plină de mobilier greoi, cu gratii la ferestre şi tavanul atât de înalt, încât deprimantele tablouri cu scene biblice erau înclinate ca să poată fi văzute de jos. Mâncarea s-a dovedit excelentă, pentru că mătuşa era pofticioasă şi nu le refuza nimic muribunzilor, care stăteau cuminţi în pat, abia respirând şi abia gustând din farfurii.

Din refugiul acela provincial Felipe a încercat să tragă

nişte sfori ca să-şi lămurească situaţia. Nu mai avea de lucru, postul de televiziune era controlat, ziarul dispăruse cu clădire cu tot, care arsese din temelii. Figura şi scrisul îl plasau în presa de stânga, nici gând să găsească de lucru în profesia sa, dar mai avea ceva economii ca s-o ducă nişte 297

- CAIETUL MAYEI -

luni. Problema esenţială era să afle dacă figura pe lista neagră şi, dacă da, să fugă din ţară. Trimitea mesaje cifrate şi se consulta discret la telefon, însă amicii şi cunoscuţii nu-i răspundeau sau se încurcau în scuze.