Ea şi Mike cred că, sub pretextul terorismului, guvernul Statelor Unite ne spionează fiecare mişcare şi gest, dar eu mă
îndoiesc c-ar putea accede la miliardele de mesaje electronice şi de convorbiri telefonice, aerul e saturat de cuvinte în sute de limbi, ar fi cu neputinţă să ordonezi şi să descifrezi vacarmul acestui adevărat Turn Babel. „Ba pot s-o facă, Maya, dispun de tehnologie şi de milioane de funcţionari mărunţi a căror unică misiune este să ne spioneze. Dacă
până şi cei nevinovaţi trebuie să se ferească, cu atât mai mult trebuie s-o faci tu, crede-mă”, insistase ea în ianuarie, când ne luam rămas-bun pe aeroportul din San Francisco.
Ideea e că unul dintre nevinovaţii aceia, amicul ei Norman, geniul afurisit care-mi spărsese poşta electronică şi mobilul la Berkeley, se apucase să răspândească pe internet bancuri cu Bin Laden şi, după nicio săptămână, doi agenţi FBI se înfiinţaseră la uşă ca să-l ia la întrebări. Obama nu a desfiinţat maşinăria de spionaj domestic montată de predecesorul său, astfel că nicio precauţie nu e în zadar, susţine bunică-mea, iar Manuel Arias e de aceeaşi părere.
Manuel şi Nini folosesc un cod ca să vorbească despre mine: eu sunt cartea pe care o scrie el. De exemplu, ca să-i spună cum m-am adaptat în Chiloé, Manuel spune: cartea avansează peste aşteptări, nu s-a lovit de nicio problemă
serioasă, iar localnicii, atât de închişi de obicei, cooperează
cu dragă inimă. Nini scrie ceva mai liber, cu condiţia să n-o facă de la computerul ei. Am aflat astfel că s-a terminat 303
- CAIETUL MAYEI -
divorţul lui tata, care continuă să facă curse în Orientul Mijlociu, că Susan s-a întors din Irak şi acum se ocupă de securitatea Casei Albe. Bunica a rămas în legătură cu ea pentru că s-au împrietenit până la urmă, în ciuda conflictelor iniţiale, când soacra se băga prea mult peste noră. Am să-i scriu şi eu lui Susan, după ce se liniştesc lucrurile cu mine: nu vreau s-o pierd, a fost bună cu mine.
Nini lucrează mai departe la bibliotecă, stă cu muribunzii de la Hospice şi-l ajută pe Mike. Clubul Criminalilor a făcut ştire în presa americană pentru că doi membri ai săi au descoperit identitatea unui criminal în serie din Oklahoma.
Prin deducţie logică au reuşit ce n-a reuşit să facă poliţia, cu toate mijloacele ei moderne de investigaţie. Notorietatea a declanşat un val de cereri de admitere în club. Bunica ar dori să le ceară noilor membri o taxă lunară de participare, însă
O’Kelly spune că astfel s-ar duce naibii tot idealismul.
— Matriţele alea ale lui Adam Trevor pot provoca un cataclism în sistemul financiar internaţional, echivalează cu o bombă nucleară, i-am spus lui Manuel.
— Sunt pe rundul golfului San Francisco.
— Nu ştim sigur şi, chiar de-ar fi aşa, FBI-ul nu ştie. Ce ne facem, Manuel? Dacă înainte mă căutau pentru un pumn de dolari falşi, cu atât mai abitir mă vor căuta acum pentru plăcile alea afurisite. Şi o să se mobilizeze serios ca să dea de mine.
Vineri, 4 decembrie 2009. A treia zi funestă. De miercuri nu m-am mai dus la lucru, n-am mai ieşit din casă, n-am mai ieşit din pijama, n-am avut poftă de mâncare, m-am certat cu Manuel şi cu Blanca; zile lipsite de bucurie, tăvălug de emoţii. Cu doar o clipă înainte de a pune mâna pe telefon în miercurea aceea blestemată eram ca pasărea în zbor, eram cuprinsă de lumină şi fericire, apoi am picat de parcă aş fi fost lovită de plumbi direct în inimă. Şi astfel am trăit trei zile într-un hal fără de hal, jeluindu-mă cu glas tare pentru dragostea, greşelile şi durerile mele, dar azi mi-am zis 304
- ISABEL ALLENDE -
„ajunge!”, am stat sub duş până s-a terminat apa din rezervor, mi-am spălat toate necazurile, după care m-am aşezat pe terasă la soare şi am devorat tartinele cu marmeladă de tomate pregătite de Manuel şi care au avut darul să-mi bage minţile în cap după criza de demenţă
amoroasă. Am privit situaţia cu oarece obiectivitate, deşi ştiam că efectul calmant al tartinelor n-o să tină o veşnicie.
M-am umflat de plâns şi-o să mai plâng cât va fi nevoie, de milă de mine însămi şi de iubire neîmpărtăşită, pentru că
ştiu ce se întâmplă dacă încerc s-o fac pe viteaza, ca atunci când s-a prăpădit bunicul. Las că bocetele mele nu impresionează pe nimeni, Daniel nu mă aude şi lumea se învârteşte mai departe, indiferentă.
Daniel Goodrich mi-a declarat textual că „apreciază
prietenia noastră şi doreşte să rămânem în legătură”, că sunt o fată excepţională şi bla-bla-bla; pe scurt, că nu mă iubeşte.
N-o să vină în Chiloé de Crăciun, asta a fost ideea mea şi nu
comentează, nu şi-a făcut planuri să mă revadă. Aventura noastră din luna mai a fost foarte romantică, şi-o va aminti mereu etc. etc, dar viaţa lui e la Seattle. Când primisem mesajul pe adresa de mail a lui Juanito Corrales crezusem că
era o neînţelegere, de aceea îl sunasem – primul meu telefon, la dracu’ cu măsurile de siguranţă ale bunică-mii. Fusese o convorbire scurtă, penibilă cât cuprinde, de nereprodus că
mă apucă ruşinea, eu îl imploram, el dădea înapoi.
— Sunt urâtă, proastă şi alcoolică, pe drept cuvânt nu vrea Daniel să aibă de-a face cu mine, m-am jeluit eu.
— Aşa, dă în tine, bine faci, a spus Manuel, care-şi bea cafeaua alături de mine.
— Ce viaţă e asta? Spune şi tu: scap de nenorocirea de la Las Vegas, ajung în Chiloé, mă îndrăgostesc de Daniel şi-acum îl pierd! Moarte, înviere, dragoste, iar moarte. Sunt tare nefericită, Manuel.
— Ia nu mai exagera, că nu suntem la operă. Ai făcut o greşeală, dar nu e vina ta, tânărul trebuia să fie mai atent cu sentimentele tale. Psihiatrul lui peşte! E un papagal.
305
- CAIETUL MAYEI -
— Un papagal foarte sexy…
Am zâmbit amândoi, pe urmă iar m-a buşit plânsul, el mi-a întins un şerveţel să-mi suflu nasul şi m-a îmbrăţişat.
— Îmi pare tare rău pentru computer, Manuel, am şoptit cu nasul în haina lui.
— Cartea e salvată, nu am pierdut nimic.
— Am să-ţi cumpăr alt computer, îţi promit.
— Cu ce bani?
— Îmi împrumută Millalobo.
— Asta în niciun caz!
— Atunci mă apuc să vând marijuana de la doña Lucinda, mai are ceva prin grădină…
Nu numai computerul a fost distrus atunci, îmi căşunase şi pe rafturile cu cărţi, pe ceasul de pe corabie, pe hărţi, farfurii şi pahare, urlam ca un plod tâmpit, fusese criza cea mai ruşinoasă din viaţa mea. Mâţele o zbughiseră pe geam, câinele se vârâse sub masă, speriat rău. Pe la nouă seara, când s-a întors, Manuel a găsit casa devastată ca de taifun, iar pe mine trântită pe jos, beată cui. Asta a fost cel mai rău, de asta mă ruşinez cel mai tare.
Manuel a chemat-o pe Blanca, femeia a venit în galop, deşi nu mai e la vârsta galopului, m-au pus pe picioare cu cafea neagră, m-au spălat, m-au băgat în pat şi au strâns urmele dezastrului. Răsesem o sticlă întreagă de vin plus nişte vodcă
şi nişte rachiu găsite prin dulap, mă făcusem praf.
Începusem să beau fără să mă gândesc. Eu, care mă lăudam că-mi depăşisem problemele, că mă puteam descurca şi fără
terapie şi Alcoolicii Anonimi pentru că eram puternică şi nu eram de fapt dependentă, pusesem mâna pe sticlă în mod automat imediat ce mă văzusem respinsă de excursionistul din Seattle. Motivul era serios, recunosc, dar nu asta e problema. Mike O’Kelly are dreptate: dependenţa stă la pândă, aşteptând ocazia.
— Ce proastă am fost, Manuel…
— N-a fost prostie, Maya, te-ai îndrăgostit de dragoste.
— Cum adică?
