Daisy a devenit marea mea pasiune, abia aşteptam să mă

întorc de la şcoală, era confidenta, prietena, jucăria mea, dormea cu mine în pat, îmi mânca din farfurie, o căram în braţe, nu cântărea nici două kilograme. A avut darul de a mă

linişti şi a mă face fericită, nu m-am mai gândit la Marta Otter. Dar când a trecut anul, Daisy a intrat în călduri, şi-a urmat instinctul şi a scăpat pe stradă. N-a ajuns departe, la primul colţ a fost călcată de o maşină şi a murit pe loc.

Bunică-mea n-a avut curaj să-mi spună, şi-a sunat bărbatul, care a lăsat baltă treaba la Universitate şi a venit să mă ia de la şcoală. Am dedus ce se petrecuse înainte să

deschidă gura. O vedeam parcă fugind, vedeam maşina, vedeam trupul ei nemişcat. Bunicul m-a luat în braţele lui enorme, m-a strâns la piept şi a plâns împreună cu mine.

Am pus-o pe Daisy într-o cutie şi am îngropat-o în grădină.

Nini voia să luăm altă căţea, dacă se poate una la fel, dar bunicul a spus că ideea era să trăiesc fără Daisy, nu să o înlocuiesc. „Nu pot, bunicule, am iubit-o atât de mult!”

„Iubirea e în tine, nu în Daisy. O poţi da altor animale, iar ce-ţi prisoseşte îmi dai mie”, a spus înţeleptul de el. Acum lecţia asta despre iubire şi doliu îmi poate fi de folos: e limpede că

l-am iubit pe Daniel mai mult decât pe mine însămi, dar nu mai mult decât pe bunicul Popo şi pe Daisy.

Veşti rele, foarte rele, una după alta: mai întâi povestea cu Daniel, iar acum asta. Aşa cum mă temeam, FBI-ul mi-a dat de urmă şi ofiţerul Arana a ajuns la Berkeley. Asta nu înseamnă c-o să ajungă şi în Chiloé, mă linişteşte Manuel, 311

- CAIETUL MAYEI -

dar mie mi-e frică, pentru că, dacă mă tot caută din noiembrie trecut, n-o să se oprească acum că a dat de ai mei.

Arana s-a înfiinţat la uşă în civil, dar fluturându-şi insigna. Nini era în bucătărie, taică-meu a deschis uşa, crezând că era ceva în legătură cu delincvenţii lui Mike O’Kelly. A rămas mască aflând că Arana cerceta un caz de falsificare de bani şi trebuia să o interogheze pe Maya Vidal, alias Laura Barron; cazul era practic închis, a mai spus, dar fata era în primejdie şi datoria lui era să o protejeze. S-ar fi speriat mult mai tare ai mei dacă nu le-aş fi spus că Arana era un poliţist corect care se purtase mereu bine cu mine.

Bunica l-a întrebat cum dăduse de mine, iar omul i-a explicat, mândru de nasul său de copoi, cum scria ea în mesajul trimis lui Manuel. O luase metodic, de la baza de date a Departamentului de Poliţie, unde cercetase lista fetelor dispărute din ţară în 2008. Nu şi în anii anteriori, căci cunoscându-mă ştiuse că nu băteam străzile de mult; adolescenţii rătăciţi dobândesc rapid o marcă inconfundabilă

de neajutorare. Din duzinile de fete de pe listă le alesese pe cele între cincisprezece şi douăzeci şi cinci de ani din Nevada şi statele limitrofe. În majoritatea cazurilor erau şi fotografii, chiar dacă nu toate recente. Bun fizionomist, redusese lista la doar patru fete, iar una i-a atras atenţia pentru că

dispariţia coincidea cu data la care o cunoscuse pe presupusa nepoată a lui Brandon Leeman: iunie 2008.

Comparând fotografia cu informaţiile disponibile, ajunsese la concluzia că pe Maya Vidal o căuta, astfel mi-a aflat numele adevărat, antecedentele, adresa instituţiei din Oregon şi a familiei mele din California.

Cu alte cuvinte, contrar presupunerilor mele, tata mă

căutase luni în sir şi-mi lăsase datele la toate comisariatele şi spitalele din ţară. Arana sunase în Oregon, vorbise cu Angie, de la care aflase amănuntele care-i lipseau, ajunsese astfel la vechea adresă a lui tata, unde noii locatari îi dăduseră

adresa căsoiului bălţat al bunicilor mei. „Mare noroc că acest caz mi-a fost repartizat mie, şi nu altui ofiţer, căci sunt sigur 312

- ISABEL ALLENDE -

că Laura, sau Maya, e o fată bună şi doresc s-o ajut înainte ca lucrurile să se complice pentru ea. Eu cred că participarea ei la acel delict a fost nesemnificativă”, a spus el în încheiere.

Purtarea sa atât de conciliantă a determinat-o pe Nini să-l invite la masă, iar pe tata, să deschidă sticla cu vinul preferat. Poliţaiul a declarat că supa era cum nu se poate mai bine-venită în acea zi mohorâtă de noiembrie – era cumva un fel tipic din ţara de baştină a doamnei? Căci observase accentul. Tata l-a informat că era vorba de o supă

de pui chiliană, tot de acolo era şi vinul, şi că mama sa şi el se născuseră în această ţară. Ofiţerul a vrut să ştie dacă

mergeau des în Chile, tata i-a spus că nu mai fuseseră de mai bine de treizeci de ani. Atentă la fiecare cuvânt al lui Arana, Nini a mea l-a pocnit pe fiu-său pe sub masă ca să nu mai trăncănească atâta. Cu cât mai puţin ştia tipul despre familia lor, cu atât mai bine. Mirosise o minciună care o pusese în gardă: cum să se închidă cazul dacă nu recuperaseră banii falsificaţi şi matriţele? Citise şi ea reportajul din revistă despre Adam Trevor şi studiase luni în şir traficul internaţional de bani falşi, se considera expertă şi cunoştea valoarea comercială şi strategică a acelor matriţe.

Era gata să colaboreze cu legea, i-a declarat lui Arana, astfel că i-a oferit nişte informaţii pe care le putea obţine şi singur. I-a spus că nepoată-sa fugise de la şcoala din Oregon în iunie trecut, o căutaseră în zadar, primiseră în fine un telefon de la o biserică din Las Vegas şi se dusese ea după

fată, căci tatăl ei avea curse. O găsise pe Maya ca vai de ea, de nerecunoscut, fusese un adevărat şoc s-o vadă pe frumoasa, sportiva şi inteligenta ei nepoată ajunsă

dependentă de droguri. Aici glasul i s-a înecat de lacrimi.

Tata a adăugat că o internaseră într-o clinică de dezintoxicare din San Francisco, dar cu puţine zile înainte de terminarea programului fiică-sa fugise din nou şi nu ştiau unde se afla acum. Maya împlinise douăzeci de ani, dacă

avea de gând să-şi distrugă viaţa nu mai aveau cum s-o împiedice.

313

- CAIETUL MAYEI -

Nu voi şti niciodată în ce măsură i-a crezut Arana. „E

extrem de important să o găsiţi cât mai curând. Nişte criminali umblă să-i facă felul”, le-a spus, adăugând şi care era pedeapsa pentru tăinuire şi complicitate la un delict federal. Apoi a băut vinul din pahar, a lăudat crema de zahăr ars, a mulţumit pentru masă şi le-a lăsat cartea de vizită, ca să-l anunţe dacă aveau veşti de la Maya Vidal sau îşi mai aduceau aminte un detaliu util investigaţiei. „Vă rugăm mult, domnule ofiţer, găsiţi-o”, l-a implorat bunică-mea în prag, apucându-l de revere cu chipul scăldat în lacrimi. Dar, de cum a plecat, şi-a şters lacrimile histrionice, şi-a pus paltonul, l-a apucat pe tata de o aripă şi au plecat cu hârbul de maşină acasă la Mike O’Kelly.

Freddy, care de când era în California se cufundase într-o tăcere abulică, s-a trezit brusc din letargie auzind că ofiţerul Arana adulmeca prin Berkeley. Băiatul nu spusese nimic despre cele petrecute între momentul în care mă lăsase în braţele Olympiei Pettiford, în noiembrie trecut, şi operaţia de rinichi pe care o suportase şapte luni mai târziu, dar, de frică

să nu fie arestat, şi-a dat drumul la gură. Le-a spus prin urmare că după ce mă ajutase nu se întorsese în clădirea lui Brandon Leeman pentru că Joe Martin şi Chinezu’ l-ar fi făcut chiftele. Era legat de acel loc ca printr-un cordon ombilical al disperării, căci doar acolo găsea droguri din belşug, însă riscul era imens. Ar fi fost imposibil să-i convingă pe cei doi ucigaşi că nu avusese nicio legătură cu fuga mea, aşa cum o făcuse după moartea lui Leeman, când mă scosese de la sală exact la timp ca să mă scape de ei.

Plecând de la casa Olympiei, Freddy luase autobuzul până

la o mică localitate de la graniţă, unde avea un prieten, stătuse acolo o vreme, dar nevoia de droguri a învins. În Las Vegas era la el acasă, se deplasa cu ochii închişi, ştia unde să se aprovizioneze. Precaut, a evitat vechile locuri ca să nu dea nas în nas cu cei doi, a supravieţuit vânzând droguri, 314

- ISABEL ALLENDE -

furând, dormind sub cerul liber, tot mai bolnav, ajungând în cele din urmă la spital şi la Olympia Pettiford.

Mai bătea încă străzile când cadavrul lui Joe Martin şi cel al Chinezului au fost descoperite într-o maşină incendiată în desert. Uşurarea pe care a simţit-o nu a ţinut prea mult: zvonurile care circulau în mica lume a drogaţilor şi delincvenţilor puneau crima pe seama unei vendete a poliţiei.

În presă apăruseră primele ştiri despre corupţia din sânul Departamentului de Poliţie, pesemne că dublul asasinat al asociaţilor lui Brandon Leeman avea o legătură. Într-un oraş

colcăind de viciu şi mafie mita era ceva obişnuit, dar acum era vorba de bani falşi şi intervenise FBI-ul; ofiţerii corupţi voiau să stăvilească prin orice mijloace scandalul, cadavrele din desert erau o avertizare pentru cei dispuşi să vorbească

în plus. Ştiau că Freddy locuise în casa lui Leeman şi n-aveau deloc chef ca puştiul drogat să-i dea în gât, deşi nici n-ar fi putut să-i identifice, că nu-i cunoştea. Leeman însărcinase pe unul din acei poliţişti să-i elimine pe Joe Martin şi pe Chinezu’, mi-a spus Freddy, lucru care se potrivea cu ce-mi spusese chiar Brandon Leeman pe când ne duceam la Beatty, dar făcuse prostia să-l plătească cu dolari falşi. Lucrurile ieşiseră prost, banii fuseseră descoperiţi, poliţistul s-a răzbunat mărturisindu-le planul celor doi, care i-au făcut în aceeaşi zi felul lui Leeman. Freddy auzise cum cei doi gangsteri primeau instrucţiuni prin telefon să-l ucidă

pe Brandon Leeman, ulterior a dedus că acestea veneau de la poliţist. Imediat după crimă, dăduse fuga la sală să mă pună

în gardă.

Câteva luni mai târziu, când Joe Martin şi Chinezu’ mă

săltaseră de pe stradă şi mă duseseră la apartament ca să

mă silească să le spun unde erau banii, Freddy mă ajutase din nou. Nu fusese o întâmplare că mă găsise legată şi cu căluş în gură pe saltea: îl auzise pe Joe Martin vorbind la mobil şi spunându-i apoi Chinezului că au dat de urma Laurei Barron. Se ascunsese la etajul trei, îi văzuse întorcându-se cu mine, apoi plecând iar. Aşteptase mai bine 315

- CAIETUL MAYEI -