pornire de a se distruge şi a distruge părţile bune pe care le avusese. În ce mă priveşte, tata şi bunica Nini se uitau la mine cu iubire, nu-mi reproşau nimic şi nici nu se îndoiau de mine. „Tu nu eşti ca ei, Maya, te-ai aplecat deasupra prăpastiei, dar n-ai căzut în ea”, mi-a spus într-un rând bunica. Exact de asta mă puseseră în gardă Olympia şi Mike, împotriva tentaţiei de a te crede mai bun decât alţii.
Pe rând, fiecare familie venea în mijlocul cercului să-şi expună cazul. Consilierii gestionau abil confesiunile şi reuşeau să creeze o atmosferă de încredere în care cu toţii eram pe picior de egalitate, nimeni nu făcuse ceva original şi nemaivăzut. Şi nimeni nu rămânea indiferent, rând pe rând cedau nervos, câte unul izbucnea în plâns, nu neapărat pacientul. Taţi abuzivi, parteneri violenţi, mame odioase, incest, alcoolism ereditar – de toate.
Când mi-a venit rândul, Mike O’Kelly a venit în mijlocul cercului pe scaunul său cu rotile şi a cerut să se mai pună
un scaun, care a rămas neocupat. Bunică-mii îi spusesem 250
- ISABEL ALLENDE -
multe din cele petrecute după evadarea mea din Oregon, sărind însă peste amănuntele care ar fi distrus-o; dar, între patru ochi, i le mărturisisem lui Mike, care suportă orice şi nu se lasă impresionat. Tata a vorbit de munca sa de pilot, care-l ţinuse departe de mine, de frivolitatea sa şi de egoismul cu care mă lăsase în grija bunicilor, neîndeplinindu-şi rolul de tată; abia după accidentul de bicicletă de la şaisprezece ani începuse să-mi dea atenţie. Nu era supărat şi nici nu-şi pierduse încrederea în mine, era dispus să facă tot posibilul ca să mă ajute, a mai spus el.
Nini a vorbit de copila care fusesem, veselă şi sănătoasă, de fanteziile mele, de poemele mele epice şi de meciurile mele de fotbal, repetând cât mă iubeşte.
Şi atunci a intrat bunicul Popo, aşa cum era în perioada de dinainte de boală, răspândind o mireasmă de tutun fin, cu ochelarii cu rame aurite şi pălăria borsalino, ocupând scaunul cel gol şi deschizându-şi larg braţele către mine.
Ceva cu totul neobişnuit pentru o fantomă. Pe genunchii lui am plâns amarnic, am cerut iertare şi am acceptat adevărul cel adevărat, că nimeni nu mă putea salva de mine însămi, că eram singura responsabilă. „Dă-mi mâna, bunicule”, l-am rugat, iar de atunci mi-o ţine mereu pe a mea. Ce-or fi văzut ceilalţi? Cum îmbrăţişam un scaun gol, însă Mike îl aşteptase pe bunicul, de-aia ceruse un scaun, iar bunica a acceptat firesc prezenţa sa invizibilă.
Nu mai ştiu cum s-a terminat şedinţa, ţin minte doar oboseala care mă copleşise, îmi amintesc că Nini a mea şi Loretta m-au băgat în pat şi că am dormit dusă paisprezece ore. Am dormit pentru nenumăratele ceasuri de insomnie, pentru toate nenorocirile care se adunaseră şi pentru frica mea tenace. Un somn reparator, care nu s-a mai repetat, pentru că insomnia mă aştepta răbdătoare după uşă. De a doua zi m-am ţinut serios de program şi am avut curajul de a explora pe rând toate cavernele întunecate din trecutul meu. Intram orbeşte în câte una şi mă luptam cu balaurii, când ziceam c-am învins se căsca alta, apoi încă una, un 251
- CAIETUL MAYEI -
labirint nesfârşit. Trebuia să mă înfrunt cu întrebările din sufletul meu – care nu era plecat, cum crezusem la Las Vegas, ci doar lovit, chircit şi speriat. Nu mă simţeam în siguranţă în peşterile acelea, dar cel puţin am scăpat de frica de singurătate, de aceea sunt mulţumită acum, în noua mea viaţă solitară din Chiloé. Uite ce prostie am putut să scriu!
Că doar nu sunt deloc singură în Chiloé. Adevărul e că pe insula asta, în casa asta, alături de nevroticul domn Manuel Arias, sunt mai puţin singură ca oricând.
În timp ce-mi duceam la capăt programul de dezintoxicare, bunică-mea mi-a reînnoit paşaportul, a luat legătura cu Manuel şi mi-a pregătit călătoria în Chile. Dacă ar fi avut bani, ar fi venit să mă predea ea însăşi în mâinile prietenului ei. Cu două zile înainte de terminarea programului, mi-am strâns lucrurile şi de cum s-a întunecat am părăsit clinica fără să-mi iau rămas-bun de la nimeni. Nini mă aştepta două
străzi mai încolo, aşa cum conveniserăm, în Volkswagenul cel hărtănit. „Din clipa asta, te evapori, Maya”, mi-a făcut ea complice cu ochiul. Mi-a dat altă fotografie plastifiată a bunicului în locul celei pe care o pierdusem şi m-a dus la aeroportul din San Francisco.
Îl înnebunesc de cap pe Manuel: Crezi că bărbaţii se îndrăgostesc aşa tare ca femeile? Crezi că Daniel ar veni să
se îngroape în Chiloé de dragul meu? Ţi se pare că sunt grasă? Precis? Spune-mi sincer! Manuel spune că în casa asta nu se mai poate respira, aerul colcăie de lacrimi şi suspine muiereşti, de pasiuni arzătoare şi planuri ridicole.
Până şi animalele noastre se poartă ciudat, Motanul Literat, atât de curat înainte, a vomitat pe tastatura computerului, iar Motanul Bleg, atât de indiferent, îmi caută afecţiunea luându-se la întrecere cu câinele Fákin, mă trezesc cu el în pat cu labele în sus ca să-l scarpin pe burtă.
Am avut câteva discuţii despre dragoste, prea multe, după
părerea lui Manuel. „Nu e nimic mai profund ca dragostea”, decretez eu printre alte banalităţi siropoase, iar el, care are 252
- ISABEL ALLENDE -
memorie academică, îmi citează prompt nişte versuri de D.H.
Lawrence despre ceva mai profund ca dragostea care este singurătatea fiecăruia dintre noi, iar în străfundul acestei singurătăţi arde focul mistuitor al vieţii ca atare, mă rog, ceva cam deprimant pentru mine, care am descoperit focul mistuitor al unui Daniel în pielea goală. Iar dacă nu-mi citează din poeţi morţi, Manuel tace. Conversaţiile noastre sunt mai degrabă monologuri în care vorbesc despre Daniel; nu pomenesc de Blanca Schnake, femeia mi-a interzis categoric, însă prezenţa ei pluteşte în aer. Manuel crede că e prea bătrân pentru dragoste şi că n-are ce să-i ofere unei femei, dar mie mi se pare că problema lui e laşitatea, se teme să împărtăşească, să depindă, să sufere, se teme ca Blancăi să nu-i revină cancerul şi să moară înaintea lui, sau invers, s-o lase văduvă sau să ajungă senil când ea va fi încă în putere, pentru că e mult mai bătrân decât ea. Dacă n-ar avea anevrismul ăla în creier, precis că Manuel ar ajunge la nouăzeci de ani sănătos tun. Cum o fi oare dragostea între doi bătrâni? Mă refer la partea fizică. Or mai face… chestia aia? Când am împlinit doisprezece ani şi începusem să-mi spionez bunicii, au pus zăvor la uşă. Am întrebat-o pe Nini a mea ce făceau ei încuiaţi acolo şi mi-a zis că spuneau rugăciuni.
Nu mă pot abţine şi îi dau lui Manuel tot felul de sfaturi, pe care el le face praf cu ironie, dar ştiu că le ţine minte.
Încet-încet îşi schimbă obiceiurile de schimnic, parcă nu mai e aşa de obsedat de mania ordinii şi e mai atent cu mine, nu mai îngheaţă când îl ating şi nu mai fuge când mă vede ţopăind şi dansând cu căştile pe urechi; căci trebuie să fac exerciţii dacă nu vreau să ajung precum sabinele lui Rubens, grăsanele alea în pielea goală pe care le-am văzut la pinacoteca din München. Anevrismul lui cerebral nu mai e un secret, nu-mi mai ascunde migrenele sau episoadele de vedere dublă, când nu mai distinge literele pe pagină sau pe ecranul computerului. Aflând de anevrism, Daniel mi-a sugerat Clinica Mayo din Minneapolis, cea mai bună din 253
- CAIETUL MAYEI -
Statele Unite pentru neurochirurgie, iar Blanca a sugerat că
tatăl ei ar putea finanţa operaţia, numai că Manuel nici n-a vrut să audă, îi era oricum prea îndatorat lui don Lionel. „Păi tocmai de-aia, omule, ce mai contează o favoare în plus”, a sărit Blanca. Îmi pare rău că am ars bancnotele alea în deşertul Mojave – false sau nu, ar fi folosit la ceva.
Am reînceput să scriu în caietul pe care îl părăsisem o vreme ca să-i trimit lui Daniel mailuri. Când ne vom revedea, vreau să i-l dau să citească, aşa mă va cunoaşte mai bine pe mine şi pe ai mei. Prin mail nu pot să-i povestesc totul, doar ce-am făcut azi şi nişte declaraţii de dragoste. Manuel mă
sfătuieşte să-mi cenzurez elanurile pătimaşe: oamenii regretă
mai târziu misivele amoroase pe care le-au scris, nimic nu-i mai banal şi mai ridicol, iar în cazul meu nici nu trezesc ecou din partea destinatarului. Răspunsurile lui Daniel sunt laconice şi rare. O fi ocupat la clinică; sau urmează cu stricteţe măsurile de siguranţă impuse de bunică-mea.
Mă menţin ocupată ca să nu ard în combustie spontană
tot gândindu-mă la Daniel. Au fost cazuri, oameni care au luat foc fără cauză aparentă şi au pierit în flăcări. Trupul meu e o caisă coaptă, pregătită pentru a fi savurată, gata să
pice din copac şi să fie mâncată de furnici. Mai curând asta, căci Daniel nu dă semne că ar veni să mă savureze. Viaţa asta de călugăriţă îmi dă o dispoziţie oribilă, izbucnesc la cea mai mică contrariere, dar trebuie să recunosc că dorm în sfârşit mai bine şi visele mele sunt interesante, deşi nu toate erotice, cum mi-aş dori. După moartea lui Michael Jackson l-am visat de câteva ori pe Freddy. Michael era idolul său, acum prietenul meu o fi în doliu. Ce-o mai fi făcând? Şi-a riscat viaţa ca să mă salveze, nici n-am apucat să-i mulţumesc.
Într-un fel, Freddy seamănă cu Daniel, are aceeaşi culoare, ochi mari cu gene lungi şi păr creţ. Dacă Daniel ar avea un fiu, pesemne că ar semăna cu Freddy, dar dacă l-ar avea cu mine ar exista riscul să semene a danez. Genele 254
- ISABEL ALLENDE -
mamei Marta Otter sunt puternice, eu n-am luat nimic din sângele latin. În State, Daniel trece drept negru, deşi e de culoare deschisă şi-ar putea fi luat de grec sau arab. „În America bărbaţii tineri de culoare sunt o specie ameninţată, foarte mulţi ajung la închisoare sau sunt asasinaţi înainte să
facă treizeci de ani”, mi-a spus odată Daniel. El a crescut printre albi, într-un oraş liberal de pe Coasta de Vest, se învârte într-un mediu privilegiat, unde culoarea n-a fost o oprelişte pentru nimic, însă în altă parte situaţia sa s-ar schimba. Viaţa e mai uşoară pentru albi, asta o ştia şi bunicul.
Cu un metru nouăzeci şi o sută patruzeci de kile, cu părul său cărunt, ochelarii cu rame aurite şi eternele pălării aduse de tata din Italia, bunicul Popo emana un aer autoritar.
Alături de el mă simţeam în siguranţă, nimeni n-ar fi îndrăznit să se ia de bărbatul acela formidabil. Aşa am crezut până la incidentul cu ciclistul, cred că aveam pe atunci vreo şapte ani.
