La început, când mai eram în stare să alerg, dădeam târcoale pe la cafenelele şi restaurantele cu mese afară, unde se aşază fumătorii, iar dacă cineva lăsa pe masă un pachet de ţigări, îl înhăţam din zbor, ca să-l schimb pe nişte crack.
Am folosit toate substanţele toxice de pe lumea asta, cu excepţia tutunului, deşi îmi place mirosul, îmi aduce aminte de bunicul Popo. Mai furam şi fructe de la supermarket sau batoane de ciocolată de la chioşcurile de la gară, dar, aşa cum n-am reuşit să stăpânesc trista meserie de curvă, n-am reuşit nici să învăţ să fur. Freddy era expert, începuse să
fure de când mergea de-a buşilea, aşa zicea, mi-a făcut şi demonstraţii ca să-i prind trucurile. Mi-a spus că femeile nu prea au grijă de poşetele lor, le agaţă de spătarul scaunului, le lasă în prăvălii în timp ce probează câte o ţoală, le pun pe jos la coafor, şi le agaţă de umăr în autobuz, de parcă s-ar ruga să fie furate. Freddy avea mâini invizibile, degete de magician şi graţia tăcută a unui leopard. „Fii atentă, Laura, stai cu ochii pe mine”, îmi spunea. Intram la mall, scana lumea căutându-şi victima, se plimba cu mobilul la ureche, prefăcându-se absorbit într-o conversaţie purtată în gura mare, se apropia de o femeie neatentă, o uşura de portofelul din geantă înainte ca eu să prind de veste şi mergea mai departe, calm şi continuând să vorbească la telefon. Cu aceeaşi eleganţă era în stare să descuie orice maşină sau să
intre într-un magazin şi să iasă după cinci minute pe altă
uşă cu două sticle de parfum sau două ceasuri.
Am încercat să-i pun în practică lecţiile, dar îmi lipsea dezinvoltura, nu mă ţineau nervii şi la halul în care arătam eram suspectă din prima; în magazine nu mă slăbeau din 210
- ISABEL ALLENDE -
ochi, pe stradă lumea se dădea la o parte, căci puţeam a boschetar, aveam părul slinos şi o expresie hămesită.
La jumătatea lui octombrie vremea s-a schimbat, noaptea era frig şi eram bolnavă, urinam des cu o durere ascuţită şi arzătoare, care nu trecea decât cu droguri. Aveam cistită. Am recunoscut-o imediat, mai avusesem aşa ceva la şaisprezece ani, trece repede cu un antibiotic, dar în Statele Unite un antibiotic fără reţetă se procură mai greu decât un kil de cocaină sau o puşcă mitralieră. Abia mergeam, îmi era greu să stau dreaptă, dar n-am avut curaj să mă duc la urgenţă, m-ar fi luat la întrebări şi erau poliţişti la intrare.
Trebuia să găsesc un loc sigur pentru noapte, m-am decis să încerc un adăpost pentru săraci; era un fel de baracă
neaerisită plină de şiruri înghesuite de paturi de campanie pe care stăteau cam douăzeci de femei şi mulţi copii. M-a izbit faptul că doar foarte puţine femei se resemnaseră la mizerie ca mine: doar câteva vorbeau singure de nebune sau căutau ceartă cu lumânarea, celelalte păreau ca lumea. Iar cele cu copii erau cele mai zdravene, active, curate, ba chiar vesele, pregăteau mâncare pentru plozi, spălau rufe; am văzut că una citea din cartea doctorului Seuss unei fetiţe de vreo patru ani, care o ştia de-acum pe dinafară şi o repeta împreună cu maică-sa. Nu toţi cei fără un acoperiş deasupra capului sunt schizofrenici sau ticăloşi, cum credeam, sunt şi oameni sărmani, bătrâni sau şomeri, majoritatea sunt femei cu copii care au fost părăsite sau au fugit de diferite forme de violenţă.
La intrare era un afiş pe care n-am să-l uit niciodată:
„Viaţa fără demnitate nu merită trăită”. Demnitate? Am realizat într-o clipă, cu o certitudine înfricoşătoare, că
devenisem o alcoolică şi o drogată. Bănuiesc că mai păstram un dram de demnitate bine ascuns în cenuşă, căci am simţit o tulburare de violenţa unui pumnal înfipt în piept. Am început să plâng în faţa afişului, pesemne că spectacolul era sfâşietor, căci a venit la mine o angajată care m-a dus întrun mic birou, mi-a dat un pahar cu ceai rece şi m-a întrebat 211
- CAIETUL MAYEI -
amabil cum mă cheamă, ce iau, cât de des, când a fost ultima oară, dacă am făcut vreun tratament şi dacă putea suna pe cineva.
Ştiam pe dinafară numărul bunicii, nu-l uitasem, dar asta însemna s-o întristez şi s-o pun pe jar, însemna şi dezintoxicare obligatorie pentru mine şi abstinenţă. Nu, nici pomeneală. „Ai familie?” a insistat femeia. M-au apucat furiile, ca de obicei, şi am slobozit un şuvoi de măscări. M-a lăsat să mă descarc fără să-şi piardă calmul, apoi mi-a dat voie să petrec o noapte la adăpost, încălcând astfel regulamentul, pentru că o condiţie era să nu fii băut sau drogat.
Erau acolo suc de fructe, lapte şi biscuiţi pentru copii, cafea şi ceai la discreţie, erau băi, telefon şi maşini de spălat, inutile pentru mine, care nu aveam decât hainele de pe mine şi-mi pierdusem punga de plastic cu puţinele lucruri. Am făcut un duş prelungit, primul după multe săptămâni, savurând plăcerea apei calde pe corp, săpunul, spuma în păr, mirosul delicios al şamponului. A trebuit să intru în aceleaşi haine jegoase. M-am ghemuit în pat, mi-am evocat în şoapta bunicii să vină să mă ia în braţe ca pe vremuri, să-mi spună că totul o să fie bine, să nu-mi fac griji că ei veghează, nani-nani puişor, dormi inimioara mea. Dormitul a fost problema mea de când mă ştiu, de când m-am născut, dar am reuşit să mă odihnesc în ciuda aerului greu şi al sforăitului femeilor. Unele ţipau în somn.
Lângă patul meu se instalase o mamă cu doi copii, un sugar şi o fetiţă adorabilă de doi sau trei ani. Era o albă
tânără, pistruiată şi grasă, care pesemne rămăsese recent fără locuinţă, pentru că părea să aibă şi acum un scop, un plan. Ne-am încrucişat la baie şi mi-a surâs, iar fetiţa m-a fixat cu nişte ochi rotunzi şi albaştri şi m-a întrebat dacă
aveam un câine. „Am avut şi eu unul, îl chema Toni”, a spus fetiţa. În timp ce femeia schimba scutecele bebeluşului, am ochit o hârtie de cinci dolari pe care o avea în geantă şi am 212
- ISABEL ALLENDE -
rămas cu gândul la ea. În zori, în tăcerea dormitorului, în timp ce femeia dormea dusă cu copiii în braţe, m-am strecurat tiptil până la patul ei, i-am scotocit în geantă şi am furat bancnota. Am revenit la patul meu cu coada între picioare, ca o căţea.
Dintre toate greşelile şi păcatele pe care le-am făcut în viaţă, aceea este cea pe care nu mi-o voi putea ierta nicicând.
Am furat pe cineva care era mai nevoiaş decât mine, o mamă
care cu banii ăia ar fi cumpărat mâncare pentru copiii ei. E
ceva de neiertat. Îmi pierdusem omenia, sufletul.
La opt dimineaţa, după ce am primit o cafea şi o gogoaşă, aceeaşi asistentă socială care mă primise mi-a dat un bileţel cu adresa unui centru de dezintoxicare. „O cauţi pe Michelle, e sora mea şi te va ajuta”, a adăugat. Am zbughit-o fără să-i mulţumesc şi am aruncat biletul la primul coş de gunoi. Cei cinci dolari îmi ajungeau să-mi cumpăr o doză de ceva ieftin şi eficient. N-aveam nevoie de nicio Michelle.
În aceeaşi zi am rătăcit poza bunicului pe care mi-o dăduse Nini la instituţia din Oregon şi pe care o păstrasem cu sfinţenie. Mi s-a părut un semn rău, asta însemna că
bunicul mă văzuse furând banii, fusese dezamăgit şi nu mai veghea asupra mea. Zilele şi nopţile care au urmat au fost un coşmar compus din frică, spaimă, nevoia de a mă ascunde, a fugi, a cerşi.
Mă bântuie şi acum amintirea unui episod din perioada aceea, năvăleşte brusc şi mă lasă tremurând. Sau mă trezesc transpirată, sub imperiul unor imagini extrem de vii. În vis mă văd alergând goală, strigând fără glas, într-un labirint de străduţe înguste şi încolăcite precum şerpii, uşile şi ferestrele caselor sunt ferecate, n-am cui cere ajutor, mă arde tot corpul, tălpile îmi sângerează, am un gust amar în gură, sunt singură. La Las Vegas mă credeam condamnată la o singurătate iremediabilă, care se instaurase odată cu moartea bunicului. Nici nu bănuiam că voi ajunge aici, pe insula asta din Chiloé, ascunzându-mă printre străini, fără
213
- CAIETUL MAYEI -
să pot comunica, departe de tot ce-mi fusese aproape, dar fără să mă simt deloc singură.
Când l-am cunoscut pe Daniel am vrut să-i fac o impresie bună, să-mi şterg trecutul şi să încep o pagină nouă, să-mi inventez o versiune ameliorată, numai că mi-am dat seama că aşa ceva nu era nici posibil, nici indicat. Omul care sunt e rezultatul trăirilor mele anterioare, chiar şi al marilor mele greşeli. Confesiunea către el a fost o experienţă pozitivă, i-am dat dreptate lui Mike O’Kelly, care spune că demonii îşi pierd puterea odată scoşi din văgăunile în care se ascund şi priviţi drept în ochi, la lumină; doar că acum parcă nu mai sunt atât de sigură că am procedat corect. Cred că l-am speriat pe Daniel, de aceea nu-mi răspunde cu aceeaşi patimă, precis că îi inspir neîncredere, e logic. O poveste ca a mea e de natură să-i sperie şi pe cei mai curajoşi. Dar la fel de adevărat e că el însuşi mă provoca la mărturisiri. Mi-a fost uşor să-i relatez episoadele cele mai umilitoare, căci mă
asculta fără să mă judece, pesemne că asta ţine de formaţia sa. Că doar asta fac psihiatrii, ascultă şi tac, nu-i aşa? Nu mă întreba ce se întâmplase, ci ce simţeam în timp ce-i povesteam, iar eu îi descriam cum mă ardea pielea, cum aveam palpitaţii şi o piatră pe inimă care mă strivea. Îmi spunea să nu resping acele senzaţii, să le accept fără să le analizez, astfel, dacă aveam curaj, acestea se vor deschide până la urmă ca nişte sertare şi îmi vor elibera spiritul.
— Ai suferit mult, Maya, nu numai atunci, dar şi pentru că ai fost abandonată în copilărie.
— Despre ce abandon vorbeşti tu? Nici n-ai idee cât m-au răsfăţat bunicii.
— Da, dar mama şi tatăl tău te-au abandonat.
— Asta spuneau şi terapeuţii din Oregon, dar bunicii…
