— Ăla e de treabă. Colaborează cu FBI-ul, dar nu m-a arestat, deşi mă bănuia, dimpotrivă, m-a protejat. Tot ce vrea e să demanteleze industria de dolari falşi şi să-l aresteze pe Adam Trevor. O să-i dea o medalie pentru asta.

Daniel a aprobat planul de a sta izolată o vreme, dar nu i s-a părut ceva periculos să ne scriem, n-avea sens să

exagerăm cu delirul persecuţiei. Am deschis un cont de e-241

- CAIETUL MAYEI -

mail pe numele juanitocorrales@gmail.com. Nimeni n-ar fi considerat suspect ca Daniel Goodrich din Seattle să-i scrie unui puşti din Chiloé, încă un amic făcut în peregrinările sale şi cu care comunică în mod regulat. De când a plecat Daniel, scriu zilnic. Manuel nu e de acord, zice că spionii FBI-ului şi hackerii lor sunt pretutindeni şi văd tot.

Juanito Corrales e fratele pe care mi l-aş fi dorit, la fel ca Freddy. „N-ai decât să-l iei în ţara ta, gringuita, mie nu-mi e de niciun folos”, a glumit odată Eduvigis, dar Juanito a luat-o în serios: face planuri să stea cu mine la Berkeley. „Când mă fac mare, mă însor cu tine, tanti Gringa”, îmi zice el. Am ajuns la volumul trei din Harry Potter şi visează să urmeze cursurile Colegiului Hogwarts şi să aibă propria sa mătură

zburătoare. Şi e mândru că numele lui figurează pe un cont de poştă electronică.

Fireşte, lui Daniel i s-a părut o treabă nesăbuită arderea banilor în deşert: am fi putut fi surprinşi de o patrulă, şoseaua interstatală 15 are un trafic intens de camioane şi e supravegheată de la sol şi din elicopter. Dar Mike şi bunica trecuseră în revistă şi alte opţiuni, de exemplu să dizolve banii în lichid de desfundat ţevi, aşa cum făcuseră cu kilul de cotlete, dar toate erau riscante şi nimic nu era atât de definitiv şi teatral ca focul. Peste nişte ani, când vor putea povesti episodul fără să fie arestaţi, un rug în mijlocul desertului Mojave sună mai bine decât lichidul de desfundat chiuveta.

Până să-l cunosc pe Daniel nu mă preocupase corpul masculin şi nici nu contemplasem aşa ceva, în afară de imaginea de neuitat a lui David din Florenţa, cu cei cinci metri şi şaptesprezece centimetri ai săi de perfecţiune în marmură, dar cu un penis destul de mic. Băieţii cu care făcusem sex nu semănau cu statuia, erau împiedicaţi, murdari, pletoşi şi acneici. În adolescenţă am fost îndrăgostită de nişte actori de cinema, nici nu le mai reţin numele, asta pentru că Sarah şi Debbie şi alte fete de la 242

- ISABEL ALLENDE -

instituţia din Oregon erau îndrăgostite şi ele de ei, însă erau tot atât de lipsiţi de concreteţe precum sfinţii bunică-mii. Nici nu-ţi venea să crezi că erau muritori, atât de albi le erau dinţii, atât de neted le era torsul epilat cu ceară şi bronzat la soarele celor trândavi. N-aveam să-i văd niciodată de aproape, cu atât mai puţin să-i ating, fuseseră creaţi pentru ecran, nu pentru a fi pipăiţi. Nici nu apăreau în fanteziile mele erotice. Când eram mică, bunicul îmi dăruise un delicat teatru de carton cu personaje îmbrăcate în costume de hârtie şi care personificau subiecte complicate de operă. La fel ca siluetele de carton, iubiţii mei imaginari erau actori lipsiţi de identitate pe care-i mişcăm pe o scenă. Acum în locul lor e Daniel, el îmi ocupă zilele şi nopţile, la el mă gândesc, la el visez. A plecat prea repede, n-am apucat să consolidăm nimic.

Intimitatea cere timp ca să se coacă, o istorie comună, lacrimi vărsate, obstacole depăşite, poze într-un album, e ceva ce se durează lent. Cu Daniel sunt suspendată într-un spaţiu virtual, despărţirea asta dăunează amorului. A rămas în Chiloé mai mult decât planificase, n-a mai ajuns în Patagonia, s-a dus cu avionul în Brazilia, iar de acolo la Seattle, unde lucrează de-acum în clinica tatălui său. Între timp, eu trebuie să-mi termin exilul pe această insulă şi, la momentul potrivit, probabil că vom stabili unde să ne întâlnim. Seattle e un loc bun, acolo plouă mai puţin ca în arhipelag, însă eu aş vrea să trăiesc aici, n-aş vrea să-i las pe Manuel, pe Blanca, pe Juanito şi pe câinele Fákin.

Nu ştiu dacă Daniel va găsi de muncă în Chiloé. Manuel spune că în ţara asta un psihiatru moare de foame, deşi sunt mai mulţi nebuni decât la Hollywood, şi asta pentru că

chilienilor fericirea li se pare ceva kitschos şi nu sunt deloc dispuşi să dea bani ca să scape de tristeţe. Eu zic că el însuşi e un exemplu în acest sens, pentru că, dacă nu ar fi chilian, şi-ar fi căutat traumele la un profesionist şi ar trăi ceva mai mulţumit. Nu că mă dau în vânt după psihoterapie, cum ar fi logic după experienţa mea din Oregon, numai că asta chiar 243

- CAIETUL MAYEI -

ajută, vezi cazul bunicii după ce a devenit văduvă. Dar poate că Daniel ar putea face altceva. Ştiu eu cazul unui academician de la Oxford, ştiţi, ăia cu haină de tweed cu coate de piele, care s-a amorezat de o chiliană, a rămas pe Insula Mare şi acum conduce o agenţie de turism. Ce să mai spun de austriaca cu posterior de poveste, cea care făcea ştrudel cu mere; era dentistă la Innsbruck, acum ţine un hotel. Aş putea să fac cu Daniel plăcinte, e o chestie de viitor, pretinde Manuel, sau să facem o crescătorie de vigonii, cum visam eu în Oregon…

Pe 29 mai m-am despărţit de Daniel cu o seninătate prefăcută – erau destui gură-cască pe debarcader şi despre relaţia noastră se vorbea mai mult decât despre telenovela la zi – şi nu voiam să mă dau în spectacol în faţa băştinaşilor trăncănitori, dar acasă, cu Manuel, am bocit pe săturate.

Daniel a găsit la Seattle cincizeci de mesaje de la mine; mi-a răspuns fără cine ştie ce romantism, pesemne că era obosit.

De atunci ne scriem întruna, evitând tot ce m-ar putea identifica; avem un cod pentru chestiile de dragoste, pe care el îl foloseşte cu măsură, după cum îi e felul, iar eu cu asupra de măsură, că aşa sunt eu.

Trecutul meu e scurt şi-ar trebui să-mi fie limpede în minte, dar nu am încredere în memoria mea capricioasă, aşa că trebuie să-l aştern pe hârtie înainte de a-l modifica sau a-l cenzura. Au zis la televizor că nişte savanţi americani au inventat un nou medicament menit a şterge amintirile şi vor să-l folosească în tratamentul traumelor psihice, mai ales la soldaţii care se întorc varză din război. Se mai experimentează, acest medicament trebuie pus la punct ca nu cumva să elimine memoria pe de-a-ntregul. Dacă l-aş

avea, oare ce aş vrea să uit? Nimic. Chestiile nasoale din trecut sunt lecţii pentru viitor, iar lucrul cel mai rău care mi s-a întâmplat mie, moartea bunicului Popo, n-aş vrea să-l uit niciodată.

244

- ISABEL ALLENDE -

Pe malul mării, aproape de grota Pincoyei, l-am văzut pe bunicul. Stătea în picioare pe marginea falezei privind în zare, cu pălăria sa italienească, în haine de călătorie şi cu valiza în mână, de parcă ar fi venit de departe şi nu ştia ce să

facă, să rămână sau să plece. A stat aşa o vreme, în timp ce eu, nemişcată şi abia respirând, îl strigam fără glas; pe urmă

au trecut nişte pescăruşi gălăgioşi şi el s-a topit. N-am spus nimănui, ca să evit explicaţiile prea puţin convingătoare, deşi aici poate că aş fi fost crezută. Căci dacă sufletele pierdute urlă la Cucao, dacă o corabie cu un echipaj de fantome navighează prin golful Ancud şi dacă vrăjitorii se prefac în câini la Quincaví, apariţia unui astronom mort la grota Pincoyei e perfect posibilă. Poate că n-a fost o fantomă, ci doar imaginaţia mea, care l-a materializat ca pe o proiecţie de cinema. Chiloé un loc potrivit pentru ectoplasma unui bunic şi imaginaţia unei nepoate.

Când eram împreună şi ne povesteam viaţa, i-am vorbit mult lui Daniel despre bunicul Popo. I-am povestit ce copilărie fericită am avut eu în aiureala arhitectonică din Berkeley. Amintirea acelor ani şi a marii iubiri a bunicilor mei m-a susţinut în perioadele de nenorocire. Tata n-a prea contat, meseria de pilot îl ţinea mai mult în aer decât la sol.

Până să se însoare locuia cu noi, în două odăi de la etaj, cu intrare separată printr-o scară exterioară şi îngustă, dar abia de-l vedeam: era mai mult în braţele unor femei care-l sunau la ore neobişnuite şi de care nici nu pomenea. Programul lui se schimba din două în două săptămâni, ne obişnuiserăm să

nu-l aşteptăm şi să nu-i punem întrebări. Bunicii au fost cei care m-au crescut, ei mă duceau la dentist, ei mă ajutau la lecţii, ei veneau la şedinţele cu părinţii, ei m-au învăţat să-mi leg şireturile la tenişi, să merg pe bicicletă, să folosesc computerul, ei mi-au şters lacrimile şi au râs cu mine; nu ţin minte nici măcar un singur moment din primii mei cincisprezece ani de viaţă în care cei doi să nu fi fost alături de mine, iar acum, când bunicul e mort, îl simt mai aproape ca oricând: şi-a ţinut promisiunea de a fi mereu cu mine.

245

- CAIETUL MAYEI -

S-au făcut două luni de la plecarea lui Daniel, două luni fără să-l văd, două luni de inimă strânsă, două luni de când scriu în caietul ăsta lucruri pe care ar trebui să i le spun prin viu grai. Cât îmi lipseşte! E un fel de agonie, de boală

mortală. În mai, când Manuel a revenit de la Santiago, n-a băgat, cică, de seamă că toată casa trăsnea a sărutări şi că

Fákin era supărat că nu-l mai scosesem la plimbare. Ieşea singur, ca orice cotarlă din ţara asta, uitându-şi pretenţiile de animal răsfăţat de companie. Manuel şi-a lăsat valiza şi ne-a anunţat că trebuia musai să rezolve nişte treburi cu Blanca Schnake şi, având în vedere că se anunţa ploaie, avea să doarmă la ea. Aici se ştie că vine ploaia când dansează

peştele în apă şi când se văd „bare de lumină”, adică raze de soare care traversează norii. Din câte ştiu, Manuel nu mai dormise niciodată acasă la Blanca. Mulţumesc, mulţumesc, i-am suflat la ureche sufocându-l într-o îmbrăţişare interminabilă, lucru pe care el îl detestă. Îmi făcea cadou încă o noapte cu Daniel, care era ocupat să pună lemne pe foc în maşina de gătit ca să prepare un pui cu muştar şi costiţă, o invenţie a soră-sii Frances, care nu a gătit în viaţa ei, dar colecţionează cărţi de bucate şi a devenit un chef teoretic. Iar eu mă sileam să nu mă uit la ceasul naval de pe perete, care devora mult prea repede timpul rămas cu Daniel.

În scurta noastră lună de miere îi relatasem şi perioada petrecută în clinica de dezintoxicare din San Francisco, unde stătusem aproape o lună şi care seamănă leit, cred eu, cu cea a tatălui său de la Seattle.

Pe drumul de 919 kilometri de la Las Vegas la Berkeley, bunica şi Mike O’Kelly au pus la cale un plan pentru a mă

face dispărută înainte ca autorităţile sau criminalii să-mi dea de urmă. Pe tata nu-l mai văzusem de un an şi nici că mi-era dor de el, ziceam că el poartă vina tuturor nenorocirilor mele, însă resentimentul meu s-a topit pe loc în momentul în care am parcat camioneta cea roşie în faţa casei şi el ne aştepta în prag. Ca şi Nini, era şi el mai slab şi mai gârbovit, 246

- ISABEL ALLENDE -

îmbătrânise în lunile când fusesem dispărută şi nu mai semăna cu un actor de cinema seducător, aşa cum mi-l aminteam. M-a strâns la piept, repetându-mi numele cu o duioşie pe care nu i-o cunoşteam. „Credeam că te-am pierdut, Maya.” Era prima dată că-l vedeam potopit de emoţie. Andy Vidal, personificarea autocontrolului, atât de chipeş în uniforma de pilot, neatins de asprimile vieţii, dorit de cele mai frumoase femei, un tip călătorit, cult, mulţumit şi sănătos. „Dumnezeu să te apere, fiica mea”, repeta el întruna. Era deja noapte, dar el ne pregătise nu o cină, ci un mic dejun: ciocolată caldă şi frigănele cu frişcă şi banane, felul meu preferat.

În timp ce mâncam, Mike O’Kelly a deschis discuţia despre programul de recuperare de care pomenise Olympia Pettiford şi a subliniat că era modalitatea cea mai potrivită de a gestiona dependenţa. Tata şi bunica Nini s-au înfiorat ca izbiţi de un curent electric auzind aceste cuvinte fioroase –

drogată, alcoolică –, numai că eu le încorporasem deja în realitatea mea graţie Văduvelor întru Isus, a căror experienţă

în astfel de treburi le făcuse să-mi vorbească fără ocolişuri.

Mike a mai spus că dependenţa e o fiară vicleană şi plină de răbdare, cu resurse infinite şi veşnic la pândă, iar argumentul cel mai tare e că cel în cauză pretinde că de fapt nu e dependent. După care a trecut în revistă opţiunile, de la centrul său de dezintoxicare, gratuit, dar foarte modest, până

la clinica din San Francisco, care costa o mie de dolari pe zi şi pe care eu am refuzat-o din prima: de unde banii ăia? Tata a ascultat cu dinţii şi pumnii strânşi, alb ca varul, iar la urmă ne-a anunţat că pune fondul lui de pensie pentru tratamentul meu. N-a fost chip să-l facem să se răzgândească, deşi Mike a insistat că programul era similar cu al său, deosebirea consta doar în dotări şi în vederea spre mare.

Aşa că am petrecut luna decembrie la clinica a cărei arhitectură japoneză îndemna la pace şi meditaţie: lemn, ferestre uriaşe şi terase, multă lumină, grădini cu cărărui 247

- CAIETUL MAYEI -

discrete, bănci pe care să stai şi să contempli ceaţa, piscină

cu apă încălzită. Panorama – apă şi pădure – făcea mai mult de o mie de dolari pe zi. Eu eram cea mai tânără dintre rezidenţi, cei mai mulţi aveau între treizeci şi şaizeci de ani, toţi erau amabili, mă salutau pe culoar sau mă invitau să joc cu ei scrabble sau tenis de masă, de parcă ne-am fi aflat în vacanţă. În afară de felul compulsiv în care beau cafea sau fumau, păreau absolut normali, nimeni n-ar fi bănuit că

erau dependenţi.