halatelor

turcoaz,

restul

personalului era compus din fete aproape identice în halate roz. Cum ştiam obiceiurile locului, spa-ul fiind un lux la care Leeman îmi dăduse acces, m-am strecurat pe culoar şi am intrat fără probleme într-o cabină. Am închis uşa şi am aprins lumina roşie care indica „ocupat”. Nimeni nu deranja cât timp era aprinsă. Pe o masă se aflau un încălzitor pentru apa cu frunze de eucalipt, pietre pentru masaj şi o serie de flacoane cu produse de înfrumuseţare. Cremele nu m-au interesat, dar am băut din trei înghiţituri o sticlă cu loţiune, care conţinea prea puţin alcool, aşa că efectul a fost zero.

În cabină eram în siguranţă, cel puţin o oră, cât durează

un tratament normal, dar curând m-a cuprins angoasa în spaţiul închis, fără fereastră, cu o singură ieşire şi mirosind 203

- CAIETUL MAYEI -

intens a dentist. Nu puteam rămâne acolo. Mi-am pus peste rochie halatul care era pe pat, mi-am legat prosopul pe post de turban şi mi-am pus un strat gros de cremă albă pe faţă, apoi am ieşit pe culoar. Mi-a sărit inima din piept: Joe Martin vorbea cu o fată în halat roz.

Îmi venea s-o rup la fugă, dar m-am silit să păşesc calm, căutând ieşirea personalului, care trebuia să fie aproape. Am trecut pe lângă o serie de cabine închise, am găsit în cele din urmă o uşă mai lată şi m-am pomenit pe scara de serviciu.

Acolo atmosfera era total diferită de cea de la spa: ciment pe jos, pereţi nezugrăviţi, lumină crudă, miros inconfundabil de ţigări, voci de femei care se auzeau un etaj mai jos. Am aşteptat o veşnicie lipită de perete până ce femeile şi-au terminat ţigările şi s-au întors la treabă. Mi-am şters crema, am lăsat prosopul şi halatul într-un colţ şi am coborât în pântecele clădirii, un loc pe care membrii clubului nu-l văd niciodată. Am deschis o uşă la întâmplare şi m-am pomenit într-o sală uriaşă, străbătută de ţevile de apă şi ventilaţie, plină de maşini de spălat şi de uscat rufe. Ieşirea nu era spre stradă, cum speram, ci spre piscină. M-am tras înapoi şi m-am ghemuit după un munte de prosoape folosite, în zgomotul şi căldura insuportabile ale spălătoriei; nu puteam să mă mişc, aşteptam ca Joe Martin să se dea bătut şi să

plece.

Minutele treceau în submarinul asurzitor şi fricii de a pica în mâinile lui Joe Martin i-a luat locul urgenţa de a mă

droga. Nu mâncasem nimic de câteva zile, eram deshidratată, îmi vâjâia capul şi aveam o gheară în stomac. Îmi amorţiseră

mâinile şi picioarele, vedeam spirale de puncte colorate, ca într-un coşmar de LSD. Am leşinat, a trecut poate un ceas, poate mai multe, poate că am adormit. Presupun că între timp au intrat şi au ieşit femeile care spălau rufele, dar nu m-au descoperit. Am ieşit în fine din ascunzătoare, m-am ridicat cu un efort uriaş în picioare şi am înaintat cu greu, ţinându-mă de pereţi, ameţită.

204

- ISABEL ALLENDE -

Afară era încă zi, să fi fost orele şase sau şapte, piscina era plină de lume. Era ora cea mai aglomerată, acum ieşeau funcţionarii. Era şi ora la care Joe Martin şi Chinezu’ se pregăteau pentru activităţile lor nocturne, pesemne că

plecaseră deja. M-am lăsat pe un şezlong, aspirând mirosul de clor din apă, neîndrăznind să fac o baie pentru că trebuia să fiu gata să fug dacă era cazul. Am cerut unui chelner un smoothie, înjurând printre dinţi că nu serveau decât băuturi sănătoase, alcool deloc, spunându-i să mi-o treacă în cont.

Am sorbit de două ori din lichidul gros, dar îmi făcea greaţă

şi am renunţat. N-avea rost să mai pierd timpul, am riscat să

trec prin faţa recepţiei, sperând ca turnătorul care-i anunţase pe cei doi ticăloşi să nu fie acolo. Am avut noroc şi am ieşit fără probleme.

Ca să ajung pe stradă trebuia să trec prin parcare, care la ora aceea era plină. L-am zărit pe unul dintre membrii clubului, un tip bine la vreo patruzeci de ani, care-şi punea sacul în portbagaj; m-am apropiat, roşie de ruşine, şi l-am întrebat dacă-mi face cinste cu un pahar. Nu ştiu cum am avut curaj.

Surprins de atacul frontal, omul a ezitat să mă clasifice; dacă mă văzuse înainte nu m-a recunoscut, iar înfăţişarea mea nu se potrivea cu ideea sa despre femeile uşoare. M-a măsurat de sus până jos, a ridicat din umeri, s-a urcat în maşină şi s-a tot dus.

Făcusem eu destule imprudente în scurta mea existentă, însă niciodată nu mă degradasem în aşa hal. Cele întâmplate

cu Fedgewick fuseseră sechestrare şi viol, le păţisem din lipsă de prevedere, nu din depravare. Dar ce făceam acum era altceva, purta alt nume, pe care refuzam să-l rostesc.

Peste puţin timp am ochit alt tip, la vreo cincizeci sau şaizeci de ani, burtos, într-un şort care-i lăsa la vedere picioarele albe cu vene albastre; şi el se îndrepta spre maşina sa, l-am urmărit. De data asta am avut mai mult noroc… sau mai puţin, nu ştiu. Dacă şi acesta m-ar fi refuzat, poate că viaţa mea nu s-ar fi răsucit atât de mult.

205

- CAIETUL MAYEI -

Când mă gândesc la Las Vegas mă apucă greaţa. Manuel îmi repetă că e vorba de nişte lucruri petrecute recent, acum câteva luni, îmi sunt proaspete în memorie, timpul le va vindeca şi-ntr-o bună zi voi putea putea vorbi despre acest episod cu ironie. Zice el aşa, dar nu e şi cazul lui, nu vorbeşte niciodată despre trecutul lui. Credeam că-mi asumasem greşelile, ba chiar eram un pic mândră de ele, iată că mă făcuseră mai puternică, îmi spuneam, însă acum că l-am cunoscut pe Daniel tare-aş vrea să fi avut un trecut mai puţin interesant ca să apar mai demnă înaintea lui. Cea care a agăţat un burtos varicos în parcarea clubului eram eu; cea dispusă să se vândă pentru un pahar eram eu, dar acum sunt alta. Aici, în Chiloé, am o a doua şansă, am mii de oportunităţi, dar glasul acuzator nu-mi dă pace.

Moşul în pantaloni scurţi a fost doar primul dintr-o serie de tipi care m-au ţinut pe linia de plutire preţ de mai multe săptămâni, până n-am mai rezistat. Faptul că m-am vândut aşa a fost mai rău decât foamea sau supliciul abstinenţei.

Niciodată, beată sau trează, nu scăpăm de senzaţia de degradare, aveam impresia că bunicul mă vede şi suferă

pentru mine. Bărbaţii profitau de timiditatea şi lipsa mea de experienţă. În comparaţie cu alte femei care făceau asta, eu eram tânără şi arătam bine, aş fi putut să mă administrez mai cu folos, însă mă dădeam pe băutură, pe un pic de pudră albă, pe un pumn de cristale gălbui. Cei mai de treabă

mă lăsau să beau repede la tejgheaua unui bar, sau îmi ofereau cocaină înainte de a mă duce în camera de hotel; alţii se limitau să cumpere o sticlă cu băutură ieftină şi să facă

treaba în maşină. Unii îmi lăsau zece sau douăzeci de dolari, alţii mă aruncau în stradă fără un chior, eu nu ştiam că

banii se cer înainte, când am aflat renunţasem deja să mai merg pe acest drum.

Cu un client am încercat în fine heroina, direct în venă, şi l-am blestemat pe Brandon Leeman pentru că nu-mi dăduse voie să mă înfrupt şi eu din paradisul său. N-am cuvinte să

206

- ISABEL ALLENDE -

descriu clipa în care lichidul acela divin pătrunde în sânge.

Am încercat să vând puţinul pe care-l aveam, n-a fost nimeni interesat, am obţinut doar şaizeci de dolari pe geanta de firmă, după ce m-am rugat îndelung de vietnameza care stătea în uşa unei frizerii. Făcea de douăzeci de ori pe atât, însă i-aş fi vândut-o şi la jumătate de preţ, atât de puternică

mi-era nevoia.

Nu uitasem numărul lui Adam Leeman şi nici promisiunea făcută lui Brandon de a-l suna dacă i se întâmpla ceva, dar n-am sunat: ideea era să mă duc doar eu la Beatty şi să pun mâna pe averea din sacoşele de acolo. Însă planul cerea o strategie şi o luciditate care-mi lipseau cu desăvârşire.

Se spune că după ce trăieşti pe stradă nişte luni ajungi un marginal fără scăpare, căci capeţi înfăţişare de vagabond, îţi pierzi identitatea şi relaţiile sociale. În cazul meu totul a mers mai repede, în trei săptămâni am căzut la fund. M-am prăbuşit cu o rapiditate uluitoare în această lume mizerabilă, violentă, sordidă, care există în paralel cu viaţa normală a unui oraş, o lume de delincvenţi cu victimele lor, de demenţi şi drogaţi, o lume lipsită de solidaritate sau compasiune, unde supravieţuieşti călcându-i în picioare pe alţii. Eram în permanenţă drogată sau căutând droguri, eram murdară, împuţită şi nepieptănată, tot mai înnebunită şi mai bolnavă.

Stomacul meu abia suporta un pic de mâncare, tuşeam, îmi curgea întruna nasul, îmi era greu să ţin ochii deschişi, pleoapele mi se lipeau de puroi, uneori leşinam. Mi s-au infectat înţepăturile de ac, aveam răni şi vânătăi pe braţe.

Noaptea mergeam dintr-un loc în altul, era mai sigur decât să dorm, ziua îmi căutam o vizuină unde să mă odihnesc.

Am învăţat că locurile cele mai sigure erau cele la vedere, cerşind cu un pahar de carton în mână pe stradă la intrarea unui mall sau a unei biserici, asta zgândărea sentimentul de culpă al trecătorilor. Unii lăsau să cadă monede, dar niciunul nu-mi vorbea – sărăcia de azi e precum lepra de pe vremuri, provoacă silă şi frică.

207

- CAIETUL MAYEI -

Evitam să mă apropii de zonele prin care umblasem înainte, de pildă bulevardul, pe unde-şi făceau veacul Joe Martin şi Chinezu’. Cerşetorii şi drogaţii îşi marchează

teritoriul asemenea câinilor şi se limitează la câteva cvartale, însă disperarea mă făcea să explorez alte cartiere, fără să