Momentul a venit în septembrie. Din iunie până în august plutisem într-o nebuloasă. Nu curgea apa în apartament, frigiderul era gol, dar drogurile erau la discreţie. Nici nu realizam în ce hal ajunsesem: să înghit două-trei pastile cu vodcă sau să aprind un joint de marijuana deveniseră gesturi reflexe pe care mintea mea nu le înregistra. Nivelul meu de consum era infim în comparaţie cu al celor din jurul meu, o făceam din pură distracţie, mă puteam lăsa oricând, nu eram dependentă – aşa credeam.
Mă obişnuisem cu senzaţia de plutire, cu ceaţa care mi se lăsa peste creier, cu neputinţa de a duce la capăt un gând sau o idee, cu dispariţia cuvintelor din vastul vocabular învăţat cu bunica Nini. În rarele sclipiri de luciditate îmi aduceam aminte că trebuia să mă întorc în California, dar îmi spuneam că era timp pentru asta. Timp. Unde dispăreau orele? Mi se scurgeau precum sarea printre degete, trăiam într-o aşteptare continuă, dar nu era nimic de aşteptat, doar încă o zi identică cu cea precedentă, zăcând în faţa 163
- CAIETUL MAYEI -
televizorului cu Freddy. Tot ce aveam de făcut peste zi era să
cântăresc pulberi şi cristale, să număr pastile, să sigilez punguţe de plastic. Aşa a trecut luna august.
Pe seară mă dezmeticeam cu câteva linii de cocaină şi mă
duceam la piscină. Mă cercetam cu o privire critică în şirurile de oglinzi de la vestiar, căutând semnele vieţii depravate, dar acestea nu se vedeau: nimeni n-ar fi bănuit furtunile trecute sau întâmplările prezente. Păream o studentă, exact ce dorea Brandon Leeman. Încă o linie, nişte pastile, o cafea tare şi neagră şi eram gata pentru munca de noapte. Poate că
Leeman mai avea şi alţi distribuitori care lucrau ziua, însă eu nu-i văzusem. Dacă la început mă însoţea, după ce am prins rutina avea încredere şi plecam doar cu „asociaţii” săi.
Eram atrasă de zgomot, de culori, de risipa din hoteluri şi cazinouri, de tensiunea jucătorilor din faţa jocurilor mecanice sau a meselor verzi, de pocnetul sec al jetoanelor, de paharele încununate de orhidee şi umbreluţe de hârtie.
Clienţii mei, total deosebiţi de cei de pe stradă, afişau siguranţa impunităţii. Nici traficanţii nu aveau a se teme, de parcă în oraş ar fi existat un acord tacit pentru a încălca legea fără a plăti consecinţele. Leeman era pe felie cu nişte poliţai care-şi primeau partea şi-l lăsau în pace. Nu-i cunoşteam, nu-mi spusese cine erau, ştiam doar când şi cât trebuia să-i plătească. „Sunt nişte porci ordinari şi nesătui, de care trebuie să te fereşti, sunt în stare de orice, plasează
dovezi ca să înfunde oameni nevinovaţi, în timpul raziilor fură bijuterii şi bani, păstrează jumătate din cantitatea de droguri şi de arme confiscată, îşi ţin spatele unii altora. Sunt corupţi, rasişti, psihopaţi. Ei ar trebui să stea după gratii”, îmi spunea şefu’. Amărâţii care veneau la clădirea lui Leeman în căutare de ceva droguri erau în ultima fază de dependenţă, sărăcie şi singurătate; îşi duceau zilele urmăriţi, bătuţi, ascunşi prin subsoluri precum cârtiţele, expuşi raziilor şi rigorilor legii. Pentru aceştia nu exista impunitate, doar suferinţă.
164
- ISABEL ALLENDE -
Aveam din belşug bani, băutură şi pastile – nu trebuia decât să deschid gura şi să cer –, dar asta era tot; nu aveam familie, nici prieteni, nici dragoste, nici măcar soarele nu-l vedeam, căci trăiam pe întuneric, ca şobolanii.
Într-o zi Freddy a dispărut din apartament. Abia vineri am avut vesti despre el, întâlnindu-ne întâmplător cu ofiţerul Arana, care a fost şi de data asta amabil cu mine. Ne-a spus că puştiul fusese descoperit grav rănit. Se aventurase într-o zonă interzisă, bătut măr de o gaşcă şi lăsat pe un maidan, căci credeau că era mort. Arana m-a lămurit atunci că oraşul era controlat de diverse găşti şi că un hispanic ca Freddy, deşi mulatru, nu avea ce căuta pe teritoriul controlat de negri. „Puştiul are mai multe mandate de arestare pe numele lui, dar închisoarea i-ar fi fatală. Are nevoie de ajutor”, ne-a spus Arana înainte de a pleca.
Leeman nu avea niciun chef să fie văzut cu băiatul urmărit de poliţie, totuşi a venit cu mine la spital. Am urcat la etajul cinci, am străbătut culoare luminate de neoane căutându-l, nu se uita nimeni la noi în noianul de infirmiere, doctori, pacienţi şi rude, dar Brandon Leeman mergea ştergând pereţii, privind peste umăr şi cu mâna în buzunarul în care avea pistolul. Freddy era într-un salon de patru paturi, toate ocupate, imobilizat cu curele şi conectat la mai multe tuburi; avea chipul deformat, coaste rupte şi o mână zdrobită în aşa hal, că i se amputaseră două degete. Loviturile cu piciorul îi lezaseră un rinichi, urina din pungă avea culoarea ruginei.
Şefu’ mi-a dat voie să stau peste zi cu puştiul oricât aveam chef, cu condiţia să-mi îndeplinesc munca de noapte. La început l-au ţinut pe morfină, apoi i-au administrat metadonă ca să reziste sevrajului, numai că metadona nu era suficientă. Freddy era disperat, era ca un animal care se zbătea în curelele care-l legau de pat. Profitând de neatenţia personalului, îi injectam în perfuzie heroină, după cum mă
învăţase Brandon Leeman: „Dacă n-o faci, puştiul moare la sigur, că ce-i dau ăştia e apă chioară pentru el”.
165
- CAIETUL MAYEI -
La spital am cunoscut o infirmieră de culoare, de vreo cincizeci şi ceva de ani, o zdrahoancă cu glas gutural, în evident contrast cu firea ei blândă şi cu frumosul ei nume: Olympia Pettiford. Ea îl primise în grijă pe Freddy când fusese adus de la chirurgie. „Mi-e tare milă de puştiul ăsta atât de slăbuţ şi neajutorat, ar putea fi nepoţelul meu.” De când eram la Las Vegas nu mă împrietenisem cu nimeni în afară de Freddy, care acum era cu un picior în groapă, dar de data asta am încălcat ordinele lui Brandon Leeman: aveam nevoie să vorbesc cu cineva, iar femeia asta era exact ce trebuia. Olympia m-a întrebat ce legătură aveam cu puştiul; i-am spus că eram fraţi şi nu s-a mirat că o albă platinată şi purtând ţoale scumpe putea fi sora unui amărât de culoare, dependent de droguri şi probabil delincvent.
Infirmiera profita de orice moment liber pentru a veni la patul lui Freddy şi a se ruga. „Trebuie să-l primească pe Isus, doar Isus îl poate salva.” Biserica ei se afla în partea de vest a oraşului, m-a invitat să vin şi eu la slujbele care se ţineau seara, dar i-am spus că atunci lucram şi aveam un şef foarte aspru. „Atunci vino duminică, fato. Iar după slujbă, noi, Văduvele întru Isus, servim cea mai gustoasă masă din Nevada.” Văduvele astea erau un grup restrâns, dar foarte activ, pe care se baza biserica aceea. Nu era obligatoriu să fii văduvă, era de ajuns să fi pierdut cândva un mare amor.
„Uite, eu sunt măritată acum, dar am avut doi bărbaţi care m-au lăsat şi un al treilea care a murit, aşa că, tehnic vorbind, sunt văduvă.”
Asistenta socială de la Serviciul de Protecţie a Copilului care a venit să-l ia în evidentă pe Freddy era o femeie de mult trecută de prima tinereţe, prost plătită, cu mai multe cazuri decât putea rezolva, plictisită şi numărând zilele până la pensionare. Copiii treceau repede prin acest departament, ea îi plasa într-un cămin, nu după mult timp reapăreau, bătuţi sau violaţi. L-a văzut pe Freddy de vreo două ori şi a stat de vorbă cu Olympia, aşa am aflat şi eu povestea puştiului.
166
- ISABEL ALLENDE -
Freddy avea paisprezece ani, nu doisprezece, cum credeam eu, nici şaisprezece, cum pretindea el. Se născuse în cartierul hispanic din New York, din mamă dominicană şi tată necunoscut. Mama îl adusese în Nevada în maşina hărtănită a iubitului ei, un indian paiute, la fel de alcoolic ca şi ea. Se opreau din loc în loc, se deplasau dacă aveau benzină, aveau o grămadă de amenzi şi datorii neplătite. La un moment dat, au dispărut pe undeva prin Nevada, iar copilul de şapte luni a fost găsit abandonat la o benzinărie, subnutrit şi plin de vânătăi. Crescuse în cămine de stat, trecând dintr-o mână în alta, nerezistând mult în nicio casă
pentru că avea probleme de purtare şi de caracter, dar mergea la şcoală şi era chiar un elev bun. La nouă ani fusese arestat prima dată pentru jaf armat, stătuse câteva luni la o scoală de corecţie, după care dispăruse de pe radarul serviciului şi al politiei.
Asistenta socială trebuia să afle unde şi cum vieţuise Freddy în ultimii ani, însă el se prefăcea adormit sau refuza să răspundă, îi era frică să nu fie inclus într-un program de dezintoxicare: „N-aş rezista nici măcar o zi, Laura, nu-ţi poţi imagina cum e acolo. Ciuciu dezintoxicare, numai pedepse”.
Brandon Leeman era de aceeaşi părere şi a pus la cale planul de salvare.
După ce i s-au scos sondele, a fost în stare să mănânce hrană solidă şi să se ţină pe picioare, l-am ajutat să se îmbrace, l-am dus la lift profitând de înghesuiala de pe etaj –
era ora de vizită – şi pe urmă, cu paşi de ţestoasă, la ieşire, unde Joe Martin ne aştepta cu motorul pornit. Pot să jur că
Olympia Pettiford era pe culoar, dar drăguţa de ea s-a uitat în altă parte.
Un medic, care-l aproviziona pe Leeman cu produse farmaceutice la negru, venea să-l vadă pe Freddy şi m-a învăţat cum să-i schimb bandajele de la mână ca să nu se infecteze. Mi-am zis să profit că-l aveam în grijă şi să-i suprim drogurile, dar n-am avut inimă: suferea atroce. S-a 167
- CAIETUL MAYEI -
refăcut repede, spre marea mirare a doctorului, care se aştepta la încă nişte luni de chin, curând dansa iar ca Michael Jackson, dar tot mai urina cu sânge.
Joe Martin şi Chinezu’ au avut grijă să se răzbune pe banda inamică: o asemenea jignire nu putea fi trecută cu vederea.
Bătaia pe care o mâncase Freddy în cartierul negru mă
afectase mult. În universul dezarticulat al lui Brandon Leeman oamenii dispăreau fără să lase amintiri, plecau, ajungeau la închisoare sau mureau, dar Freddy nu era o umbră anonimă, era prietenul meu. La spital, văzându-l chinuit, respirând greu, uneori inconştient, îmi dădeau lacrimile. Cred că plângeam şi de jalea de mine însămi. Mă
simţeam prinsă, nu mă mai puteam minţi că nu sunt dependentă: depindeam de alcool, de pastile, marijuana, cocaină şi alte mizerii ca să treacă ziua. Dimineaţa, când mă
