- ISABEL ALLENDE -
zguduitură apocaliptică, de lunga coastă a Pacificului bătută
de valuri înspumate, de deşertul din partea de nord, uscat precum luna, care uneori se acoperă de flori ca într-un tablou de Monet, de pădurile reci, lacurile limpezi, râurile pline de peşti şi gheţarii albaştri. Bunică-mea vorbea despre Chile cu un glas îndrăgostit, dar nu spunea nimic despre oamenii acestei ţări şi nici despre istoria ei, de parcă ar fi fost un tărâm virgin, nepopulat, abia apărut dintr-un suspin teluric, imuabil, încremenit în timp şi spaţiu. Când se întâlnea cu alţi chilieni, vorbele i se precipitau şi-şi schimba şi accentul, nu eram în stare să urmăresc firul conversaţiei.
Emigranţii trăiesc cu ochii aţintiţi spre ţara părăsită, însă
Nini a mea nu s-a îndemnat niciodată să mai vadă Chile. Are un frate în Germania, vorbesc rar, părinţii i-au murit, în cazul ei mitul familiei tribale nu se aplică. „Nu mai am pe nimeni acolo, la ce bun să mă duc?” Până la urmă tot o s-o întreb ce s-a întâmplat cu primul ei soţ şi de ce a plecat în Canada.
271
- CAIETUL MAYEI -
PRIMĂVARA
Septembrie, octombrie, noiembrie şi un
decembrie dramatic
Insula e cuprinsă de veselie pentru că au sosit părinţii copiilor ca să serbeze Ziua Naţională şi începutul primăverii; ploaia de iarnă, care iniţial mi s-a părut poetică, a sfârşit prin a mă călca serios pe nervi. Pe 25 va fi ziua mea – sunt Balanţă. Fac douăzeci de ani, gata cu adolescenţa, uf, am scăpat! În fiecare weekend mai vin oameni să-şi vadă rudele, însă acum, la sfârşitul lui septembrie, au venit în masă, şalupele erau pline. Au adus cadouri pentru copiii pe care nu-i mai văzuseră de luni de zile, bani pentru bunici ca să-şi cumpere haine, lucruri pentru casă şi ca să-şi repare casele după furtunile iernii. A venit şi Lucia Corrales, mama lui Juanito, simpatică, fată bună şi prea tânără pentru a avea un băiat de unsprezece ani. Ne-a informat că Azucena munceşte, face curat la un han din Quellón, nu vrea să
înveţe şi nici să se întoarcă aici, ca să nu dea piept cu bârfele localnicilor. „În cazurile de viol, vina o poartă victima”, mi-a spus Blanca, confirmându-mi cele auzite la Taverna Mortului.
Juanito se poartă timid şi neîncrezător cu maică-sa, pe care o ştie doar din poze, căci l-a lăsat în grija lui Eduvigis pe când avea doar două sau trei luni şi, cât timp trăia Carmelo Corrales, nici n-a mai venit să-l vadă, deşi îl suna des la telefon şi avea grijă să nu-i lipsească nimic. Puştiul îmi vorbise de multe ori de ea, cu un amestec de mândrie – îi trimitea daruri scumpe – şi de ciudă: îl lăsase la bunici. Roşu la faţă şi cu privirile în pământ, mi-a prezentat-o în felul următor: „Ea este Lucia, fiica bunică-mii”. I-am spus după
aceea că şi mama mea plecase pe când eram doar un bebeluş, că fusesem şi eu crescută de bunici, dar că
avusesem noroc de o copilărie fericită, pe care n-aş schimba-o pentru nimic pe lume. S-a uitat lung la mine cu ochii lui 272
- ISABEL ALLENDE -
mari şi negri, şi-atunci mi-am amintit de urmele de lovituri de curea pe care le purta pe picioare, de când Carmelo Corrales mai putea să-l bată. L-am luat în braţe şi am fost tristă: va purta aceste urme toată viaţa.
Septembrie e luna ţării Chile. De la nord la sud steagurile flutură în vânt, chiar şi în ultimul cătun se ridică „ramadas”, patru stâlpi de lemn si un acoperiş din ramuri de eucalipt, unde norodul se adună să bea şi să-şi mişte oasele în ritmuri americane şi de cueca, dansul naţional care imită curtea pe care i-o face cocoşul găinii. Am ridicat şi aici, s-au mâncat munţi de empanadas şi s-au băut râuri de vin, bere şi rachiu; bărbaţii se prăbuşeau sforăind pe jos, pe seară
carabinierii şi femeile îi adunau în camionul zarzavagiului şi-i lăsau la casele lor. Pe 18 şi 19 septembrie niciun beţiv nu ajunge în arestul poliţiei, asta dacă nu scoate cuţitul.
La televizorul lui Ñancupel am urmărit parada militară de la Santiago, unde preşedinta Michelle Bachelet a trecut în revistă trupele în aclamaţiile mulţimii, care o venerează ca pe o mamă; niciun alt preşedinte chilian nu a fost atât de iubit.
Acum patru ani, înainte de alegeri, nimeni nu credea c-o să
iasă, că oamenii vor vota o femeie, şi socialistă pe deasupra, mamă singură şi agnostică; dar a câştigat alegerile prezidenţiale şi respectul tuturor, al „maurilor şi creştinilor”, cum zice Manuel, deşi n-am văzut picior de maur în Chiloé.
Am avut zile călduţe şi cer albastru, iarna a dat înapoi în faţa avântului patriotic. Au fost zăriţi şi câţiva lei-de-mare în apropierea grotei, cred că în curând se vor aşeza din nou acolo şi-o să mă reîmprietenesc cu Pincoya, dacă mă mai ţine minte. Urc într-acolo aproape zilnic, căci acolo dau de bunicul Popo. Cea mai bună dovadă că e acolo e nervozitatea câinelui Fákin, care uneori o şterge cu coada între picioare. E
doar o siluetă difuză, mireasma delicioasă a tutunului englezesc în aer, sau senzaţia că mă ia în braţe. Atunci închid ochii şi mă las în voia sentimentului de căldură şi siguranţă dat de pieptul său larg, de braţele puternice şi pântecul de şeic. L-am întrebat unde era când am avut atâta 273
- CAIETUL MAYEI -
nevoie de el anul trecut, dar ştiam răspunsul: fusese mereu alături de mine. Când viaţa mea era dominată de alcool şi droguri nimeni nu putea ajunge la mine, căci eram precum o scoică ferecată în cochilia ei, dar în clipele de disperare el mă
salva. Nu m-a scăpat din ochi, iar când am fost în pericol de moarte, dopată cu heroină contrafăcută în toaleta aceea publică, el m-a ridicat în braţe şi m-a salvat. Acum, scăpată
de uruitul din cap, îl simt mereu aproape. Dacă ar fi să aleg între plăcerea efemeră a unui gât de alcool şi aceea memorabilă a unei plimbări pe faleză cu bunicul, n-aş ezita nicio secundă. Bunicul meu şi-a găsit în sfârşit steaua. Se află chiar aici, pe insula asta de departe, invizibilă de pe lumea mare, veşnic verde, asta e planeta aceea; în loc s-o caute atâta timp pe cer, mai bine îşi îndrepta privirile spre sud.
Lumea şi-a lepădat cojoacele şi a ieşit la soare, dar eu tot mai port căciula de lână verde ca bila pentru că am pierdut campionatul şcolar de fotbal. Amărâţii mei de jucători au lăsat nasul în jos şi şi-au asumat întreaga responsabilitate a înfrângerii. Partida s-a jucat la Castro, o jumătate din populaţia insulei a venit să susţină echipa Caleuche, chiar şi doña Lucinda, transportată cu ambarcaţiunea lui Manuel, bine legată de un scaun şi îmbrobodită în şaluri. Don Lionel Schnake, mai îmbujorat şi mai sonor ca oricând, îi încuraja pe ai noştri răcnind răguşit. Am fost gata să câştigăm, ne-ar fi fost de folos un meci nul, dar soarta ni s-a schimbat în ultimele treizeci de secunde: am primit un gol. Pedro Pelanchugay a parat o minge cu capul, în aclamaţiile asurzitoare ale suporterilor noştri, dar şocul l-a zăpăcit şi, înainte să-şi revină, un nenorocit a băgat calm balonul în poartă. Stupoarea a fost atât de adâncă, încât am rămas paralizaţi o secundă lungă, apoi au izbucnit urletele şi au început să zboare cutii de bere şi sticle de suc. Don Lionel şi eu am scăpat ca prin minune de un atac de cord simultan.
274
- ISABEL ALLENDE -
În aceeaşi după-amiază m-am dus la el să-mi plătesc datoria. „Vezi-ţi de treabă, gringuita, pariul ăla a fost o glumă!” m-a asigurat, galant, Millalobo, numai că eu învăţasem la cârciuma lui Ñancupel că un pariu e ceva sfânt.
Aşa că m-am dus la o frizerie umilă, din acelea în care tunde chiar patronul, marcate printr-un însemn tricolor la intrare şi prevăzute cu un singur scaun străvechi şi maiestuos, pe care m-am aşezat cu inima strânsă: lui Daniel n-avea să-i placă deloc chestia asta. Cu mult profesionalism, frizerul m-a ras în cap şi mi-a lustruit ţeasta cu o piele de căprioară. Îmi ies în evidenţă urechile enorme, parcă sunt toartele unui vas etrusc, mi-au rămas pete colorate pe piele, parcă ar fi harta Africii, asta din cauza vopselelor ieftine, a grăit omul. Cică să
mă frec cu zeamă de lămâie şi cu clor. Căciula e în continuare necesară, petele astea sugerează o boală
contagioasă.
Don Lionel se simte vinovat şi nu ştie cum să mă mai îmbuneze, dar n-are nicio vină, un pariu e un pariu. A rugat-o pe Blanca să-mi cumpere nişte pălării cochete, ca să nu mai par o lesbiană care face chimioterapie, chiar aşa a spus, dar căciulile locale mi se potrivesc mai bine. În tara asta părul e simbolul feminităţii şi al frumuseţii, femeile tinere îl poartă lung şi şi-l îngrijesc ca pe o comoară. Ce să mai spun de exclamaţiile de jale pe care le-au scos frumoasele aurii cu plete renascentiste când am apărut în colibă!…
Manuel şi-a pus în bagaj nişte haine şi manuscrisul cărţii, pe care vrea să-l discute cu editorul, apoi m-a chemat să-mi dea ultimele instrucţiuni înainte de plecarea la Santiago. Am apărut cu rucsacul făcut şi cu biletul în mână şi l-am anunţat că va avea plăcerea companiei mele, graţie amabilităţii lui Lionel Schnake. „Şi cine va avea grijă de animale?” a întrebat el cu o voce pierită. I-am spus că totul era aranjat, Juanito Corrales îl va lua pe Fákin la el şi va veni zilnic să dea de mâncare pisicilor. Nu i-am pomenit însă
de plicul închis pe care mi-l dăduse Millalobo şi pe care 275
- CAIETUL MAYEI -
trebuia să-l strecor discret neurologului, care e înrudit cu familia lor, căci e însurat cu o vară a Blancăi. Reţeaua de relaţii din tara asta parcă ar fi păienjenişul de galaxii ale bunicului Popo. Din lipsă de argumente, Manuel s-a resemnat să călătorim împreună. Ne-am dus la Puerto Montt şi am luat avionul spre Santiago. Traseul pe care îl parcursesem în douăsprezece ore cu autobuzul ne-a luat doar o oră.
