— Şi de ce nu-l întrebi direct pe Manuel, a sugerat părintele între două sorbituri de ceai.
— L-am întrebat, dar se fofilează…
— Păi, atunci respectă-i tăcerea, fata mea.
— Scuzaţi-mă, părinte, dar n-am venit să vă deranjez din curiozitate. Manuel are sufletul bolnav şi vreau să-l ajut.
— Sufletul bolnav… ce ştii tu despre aşa ceva, gringuita? a zâmbit el zeflemitor.
— Ştiu destule, pentru că şi eu am venit în Chiloé cu sufletul bolnav şi Manuel m-a primit şi m-a ajutat să mă
vindec. Acum trebuie să-i întorc favoarea, nu credeţi?
Atunci ne-a vorbit de lovitura militară, de represiunea cruntă care a urmat şi de activitatea sa la Vicariatul Solidarităţii, care n-a durat mult, că a fost şi el arestat.
— Am fost mai norocos decât alţii, însuşi cardinalul m-a eliberat după două zile, dar de exilat tot m-au exilat.
— Care era soarta deţinuţilor?
— Depinde. Unii ajungeau pe mâna poliţiei politice, DINA sau CNI, a carabinierilor sau a serviciilor de siguranţă ale forţelor armate. Pe Manuel l-au dus mai întâi pe Stadionul Naţional, apoi la Vila Grimaldi.
— Şi de ce nu spune nimic Manuel despre asta?
— E posibil să fi uitat, gringuita. Uneori mintea blochează
traumele prea grave ca să se apere de demenţă sau depresie.
Uite, să-ţi dau un exemplu de la Vicariat. În 1974 am stat de vorbă cu un om abia eliberat din lagăr, distrus fizic şi moral.
Am înregistrat conversaţia, după cum era tipicul. Am reuşit să-l scoatem din ţară şi multă vreme nu l-am mai văzut.
După cincisprezece ani m-am dus la Bruxelles şi l-am căutat, ştiam că trăia acolo, cu intenţia de a-i lua un interviu pentru revista Mensaje, a iezuiţilor. Nu-şi mai amintea de mine, dar a acceptat să stăm de vorbă. Iar înregistrarea asta n-avea 268
- ISABEL ALLENDE -
nimic în comun cu prima: omul îşi amintea că fusese arestat, dar atât. Locuri, date şi detalii se merseseră.
— Şi nu i-aţi dat să asculte prima înregistrare?
— Nu, ar fi fost o dovadă de cruzime. Acolo îmi vorbise de torturile şi ultragiile sexuale suferite. Omul le dăduse uitării ca să poată trăi mai departe normal. Poate că Manuel a procedat la fel.
— Dacă e aşa, cele reprimate de el ies la iveală în coşmarurile sale, a intervenit Liliana, care asculta atent.
— Trebuie să descopăr ce s-a întâmplat, te rog, părinte, ajută-mă.
— Ar trebui să te duci la Santiago şi să scotoceşti în locuri uitate, gringuita. Te pun eu în legătură cu nişte oameni care te vor ajuta…
— Aşa am să fac, multe mulţumiri.
— Sună-mă când vrei, acum am mobilul meu, dar nu prin e-mail, n-am reuşit să pătrund tainele computerului. Am rămas tare în urmă cu comunicarea.
— Comunicaţi direct cu cerul, părinte, n-aveţi nevoie de computer, a spus Liliana Treviño.
— Vai, fiica mea, acum au Facebook şi acolo!
De când a plecat Daniel nerăbdarea mea n-a făcut decât să sporească. Au trecut trei luni interminabile şi sunt tare îngrijorată. Bunicii mei nu s-au despărţit niciodată – le era frică să nu se piardă; mă tem că exact asta ne paşte pe Daniel şi pe mine. Încep să-i uit mirosul, apăsarea mâinilor pe trupul meu, sunetul glasului, greutatea sa peste mine, mă
năpădesc îndoieli logice, mă iubeşte oare, are de gând să se întoarcă, întâlnirea noastră nu a fost oare doar un capriciu de drumeţ? Îndoieli peste îndoieli. E drept, îmi scrie, un motiv să mă liniştesc, după cum îmi spune Manuel atunci când îl scot din sărite, dar nu destul şi mesajele sunt sobre şi rezervate; nu toată lumea ştie să comunice prin scris aşa ca mine, ca să las modestia la o parte, plus că nu pomeneşte deloc de vreo venire în Chile, semn rău.
269
- CAIETUL MAYEI -
Am mare nevoie de un confident, de o prietenă, de cineva de vârsta mea cu care să mă descarc. Pe Blanca litaniile mele de iubită dezamăgită o plictisesc, pe Manuel nu îndrăznesc să-l pisez prea mult, migrenele i s-au îndesit şi s-au agravat, o dată-l vezi picând ca fulgerat şi nu există analgezice, comprese reci sau leacuri homeopatice în stare să-i uşureze durerea. O vreme a încercat să le ignore, dar la insistenţele Blancăi şi ale mele şi-a sunat neurologul şi foarte curând va merge în capitală la un control. Habar nu are c-am să merg cu el, graţie mărinimiei minunatului Millalobo, care mi-a dat bani de bilet şi de buzunar. În zilele cât voi sta la Santiago am de gând să pun cap la cap firele trecutului lui Manuel.
Trebuie să completez datele aflate din cărţi şi de pe internet.
Informaţiile sunt disponibile şi gratis, dar a fost ca şi cum aş
fi cojit o ceapă, o mulţime de straturi subţiri şi transparente, fără să ajung la miez. Am aflat despre denunţuri de tortură şi asasinat, masiv documentate, însă trebuie să ajung acolo unde aceste lucruri chiar s-au petrecut, dacă vreau să-l înţeleg pe Manuel. Sper să-mi fie de folos contactele părintelui Lyon.
A vorbi despre asta cu Manuel sau cu alţii e tare greu; chilienii sunt prudenţi, se tem să jignească sau să exprime o opinie tranşantă, limbajul e un balet de eufemisme, obişnuinţa rezervei e bine înrădăcinată şi există multe resentimente ascunse pe care nimeni nu are chef să le facă
publice; e un fel de jenă colectivă, căci unii au suferit şi alţii au tras foloase, unii au plecat şi alţii au rămas, unii şi-au pierdut rudele şi alţii s-au făcut că nu văd. De ce oare nu mi-a zis Nini nimic despre asta? M-a crescut vorbindu-mi în spaniolă, deşi îi răspundeam în engleză, m-a dus la Peña Chilena din Berkeley unde se adunau latino-americani ca să
asculte muzică, să vadă piese de teatru sau filme, m-a pus să
învăţ pe de rost poeme de Pablo Neruda din care nu prea înţelegeam mare lucru. Datorită ei am cunoscut Chile înainte de a pune piciorul aici; îmi povestea de munţii înalţi acoperiţi de zăpadă, de vulcanii adormiţi care se trezesc brusc cu o 270
