îngrijorează viitorul meu. Ce mă fac dacă cei doi decid să dea frâu liber iubirii îndelung amânate? În casa asta nu încăpem toţi trei, nici în cea a Blancăi. În fine, sper ca până atunci să
se clarifice şi viitorul meu împreună cu Daniel.
Manuel a venit cu o sacoşă cu cărţile comandate amicilor săi librari şi cu romanele în engleză trimise de bunica la poşta din Castro.
— Sărbătorim vreo zi de naştere? a întrebat el adulmecând mirosurile.
— Sărbătorim prietenia. Vezi şi tu cum ţi s-a schimbat casa de când a venit gringuita, i-a răspuns Blanca.
— Te referi la dezordine?
— Mă refer la flori, la mâncarea bună şi la companie, Manuel, nu fi rău. O să-i duci dorul când o să plece.
— Ce, vrea să plece?
— Nu, Manuel. Vreau să mă mărit cu Daniel şi să stau cu tine şi cu cei patru copii pe care-i vom avea, am glumit eu.
284
- ISABEL ALLENDE -
— Numai să vrea şi iubitul tău, mi-a răspuns pe acelaşi ton.
— De ce să nu vrea? E un plan perfect.
— O să muriţi de plictiseală pe stânca asta, Maya. Cei care se retrag aici sunt dezamăgiţi de lume. Nimeni nu se îngroapă aici înainte de a fi început să trăiască.
— Eu am venit să mă ascund şi uite câte am găsit: pe voi şi pe Daniel, siguranţă, natură şi un sat de trei sute de suflete pe care să le tot iubesc. Până şi bunicul meu se simte bine aici, că l-am văzut plimbându-se pe faleză.
— Ai băut! a sărit Manuel, alarmat.
— Nicio picătură, Manuel. Dar nu ţi-am spus pentru că
ştiam că n-ai să mă crezi.
A fost o seară extraordinară, totul a îndemnat la confidenţe – pâinea şi puiul, luna care ieşea dintre nori, simpatia care ne leagă, conversaţia presărată cu întâmplări şi glume. Mi-au povestit cum s-au cunoscut şi ce impresie şi-au făcut atunci unul despre celălalt. Manuel a spus cât de frumoasă era Blanca la tinereţe – mai e şi acum – o walkirie aurie, numai picioare, plete şi dinţi, radiind de siguranţă şi veselie ca toţi cei care au fost răsfăţaţi de viaţă. „Ar fi trebuit s-o detest pe privilegiata asta, dar m-a cucerit, nu puteai să
n-o iubeşti. Numai că eu nu eram în poziţia de a cuceri pe nimeni, cu atât mai puţin pe o fată de neatins ca ea.” Pentru Blanca, Manuel avea forţa de atracţie a lucrurilor interzise şi periculoase, venea dintr-o lume opusă lumii ei, din alt mediu social şi reprezenta duşmanul politic, însă îl accepta pentru că era oaspetele casei. La rândul meu, le-am vorbit de casa mea din Berkeley, le-am explicat de ce am înfăţişare de scandinavă şi cum mi-am văzut mama o singură dată. Le-am descris nişte personaje cunoscute la Las Vegas: o obeză de o sută optzeci de kile şi glas senzual, care-şi câştiga pâinea făcând sex la telefon, un cuplu de transsexuali amici cu Brandon Leeman care s-au căsătorit într-o ceremonie formală, ea în smoching, el în organdi alb. Am cinat fără
grabă, am stat apoi, ca de obicei, să privim noaptea pe 285
- CAIETUL MAYEI -
fereastră, ei cu paharele de vin, eu cu cana de ceai. Blanca stătea pe canapea lipită de Manuel, eu pe jos pe o pernă cu Fákin, care de când l-am părăsit ca să plec la Santiago nu se mai dezlipeşte de mine, e ceva de speriat.
— Am impresia că masa asta a fost o capcană, a mormăit Manuel. Că de câteva zile plutea ceva în aer. Aşa că ziceţi odată, muierilor.
— Ne-ai stricat strategia, aveam de gând s-o luăm mai diplomatic, a spus Blanca.
— De fapt, ce vreţi?
— Nimic, să stăm de vorbă…
— Despre ce?
Şi-atunci i-am spus că de luni de zile căutam să aflu ce i se întâmplase după puci, căci credeam că amintirile lui erau închise ca un ulcer într-un colţ ascuns din memorie şi îl otrăveau lent. I-am cerut scuze că mă băgasem, eram mânată doar de dragostea pe care i-o purtam, îmi făcea rău să-l văd chinuindu-se noaptea când avea coşmaruri. Că
stânca aceea pe care o purta pe umeri îl strivea, îi înjumătăţea viaţa, îi grăbea parcă moartea. Că se închistase atât de mult, că nu mai putea simţi nici bucurie şi nici iubire. Că Blanca şi cu mine puteam să-l ajutăm să lepede stânca aia. Manuel nu m-a întrerupt, dar era foarte palid şi respira greu, cu ochii închişi şi mâna în mâna Blancăi. „Nu vrei să ştii ce-a descoperit gringuita?”, l-a întrebat ea cu glas scăzut, iar el a făcut semn că ba da.
I-am spus că la Santiago, în timp ce el se refăcea după
operaţie, eu scotoceam prin arhivele Vicariatului şi vorbeam cu cei la care mă trimisese părintele Lyon, adică doi avocaţi, un cleric şi unul din autorii Raportului Rettig, în care apăreau mai bine de trei mii cinci sute de denunţuri de violare a drepturilor omului comise în timpul dictaturii.
Printre aceste cazuri, Felipe Vidal, primul soţ al bunică-mii, şi Manuel Arias însuşi.
— Eu nu am participat la raport, a intervenit Manuel cu o voce spartă.
286
- ISABEL ALLENDE -
— Cazul tău a fost denunţat de părintele Lyon. Lui i-ai relatat amănuntele celor paisprezece luni de detenţie, Manuel. Tocmai ieşiseşi din lagărul de la Tres Álamos şi fuseseşi surghiunit aici, în Chiloé, unde v-aţi cunoscut.
— Nu-mi aduc aminte.
— El da, dar nu mi-a spus nimic, în virtutea tainei spovedaniei, însă mi-a indicat drumul de urmat. Iar cazul lui Felipe Vidal a fost denunţat de nevastă-sa înainte de plecarea ei în exil.
I-am repetat aşadar ce descoperisem în acea săptămână
