În 1964 Nini a mea era secretară şi Manuel Arias era asistentul unui profesor de la facultate; ea avea douăzeci şi doi de ani şi era proaspăt măritată cu Felipe Vidal, el avea douăzeci şi şapte şi o bursă în buzunar pentru a-şi face doctoratul în sociologie la Universitatea din New York! Se ştiau din adolescenţă, când se îndrăgostiseră unul de celălalt, nu se mai văzuseră apoi nişte ani, iar reîntâlnirea întâmplătoare la universitate reaprinsese o patimă nouă şi intensă, total deosebită de idila suavă de dinainte; patimă
care-avea să se termine în mod sfâşietor când el trebuise să
plece la New York. Între timp, Felipe Vidal, lansat într-o carieră ziaristică notabilă, se afla în Cuba şi nici nu-i trecea prin minte că nevastă-sa l-ar fi putut înşela, astfel că a fost convins că băiatul născut în 1965 era al lui. N-a ştiut de existenţa lui Manuel Arias până când le-a fost dat să împartă
o celulă mizerabilă, însă Manuel îi urmărise de departe succesele de reporter. Întrerupt, amorul celor doi s-a mai reaprins vremelnic, până când Manuel s-a căsătorit în 1970, anul în care Salvador Allende a ieşit preşedinte şi au apărut germenii cataclismului politic ce-avea să culmineze trei ani mai târziu cu lovitura de stat militară.
— Tata ştie?
— Nu cred. Nidia se simţea vinovată şi era chitită să
păstreze taina cu orice preţ, voia să uite, voia să uit şi eu. N-a mai dat niciun semn de viaţă până în decembrie trecut, când mi-a scris în legătură cu tine.
— Acum pricep de ce m-ai primit să stau cu tine, Manuel!
— Din corespondenţa sporadică cu Nidia aflasem de tine, Maya, ştiam că, fiind fiica lui Andrés, erai nepoata mea, dar 290
- ISABEL ALLENDE -
credeam că n-aveam să te cunosc niciodată, aşa că n-am dat prea mare importanţă faptului.
Atmosfera calmă şi intimă de dinainte devenise brusc foarte tensionată. Manuel era tatăl tatălui meu, aveam acelaşi sânge. N-au avut loc reacţii dramatice, nu ne-am îmbrăţişat emoţionaţi şi n-au curs lacrimi de recunoştinţă, nu ne-am aruncat în declaraţii sentimentale; eu percepeam duritatea aceea amară din perioada mea rea, o senzaţie pe care n-o mai avusesem de când venisem în Chiloé. Toate lunile astea de haz, studiu şi convieţuire cu Manuel s-au şters dintr-odată – brusc, omul era un necunoscut al cărui adulter cu bunică-mea mă deranja.
— Dumnezeule mare, Manuel, şi de ce nu mi-ai spus?
Telenovela a rămas neterminată, a suspinat Blanca.
Vorbele ei au rupt vraja şi a limpezit aerul. Ne-am uitat unii la alţii în lumina gălbuie a lumânării, am zâmbit, pe urmă am râs, tot mai năvalnic şi mai sincer de absurdul şi lipsa de importanţă a situaţiei, căci, dacă nu e cazul să
donez un organ sau să moştenesc o avere, e totuna cine îmi e rudă de sânge, tot ce contează e afecţiunea – iar pe asta, din fericire, chiar o avem.
— Bunicul meu e Popo, am repetat.
— Nimeni nu se îndoieşte de asta, Maya…
Din mesajele pe care Nini a mea i le trimite lui Manuel prin Mike O’Kelly am aflat că Freddy fusese găsit leşinat pe o stradă din Las Vegas. O ambulanţă l-a dus la acelaşi spital în care mai fusese şi unde dăduse de Olympia Pettiford – o coincidenţă fericită pe care Văduvele întru Isus o pun pe seama puterii rugăciunilor. Băiatul a stat la terapie intensivă
respirând printr-un tub legat la o maşină care făcea zgomot, timp în care doctorii încercau să-l scape de dubla pneumonie care era să-l cureţe. Apoi i-au extirpat rinichiul distrus în bătaia primită mai demult şi l-au tratat de multiplele afecţiuni produse de viaţa sa nenorocită. Între timp, Olympia şi-a pus în mişcare toate forţele pentru ca Protecţia Copilului 291
- CAIETUL MAYEI -
şi legea să nu ia copilul, care astfel a ajuns până la urmă la ea acasă.
Când Freddy a ieşit din spital, Olympia avea de-acum aprobarea legală de a-l lua în grijă; invocase o rudenie iluzorie, salvându-l de şcoala de corecţie sau de închisoare.
Se pare că a fost ajutată şi de ofiţerul Arana, care prinsese de veste de internarea unui băiat cu datele lui Freddy şi venise să-l vadă. Dar impunătoarea Olympia nu l-a lăsat să intre, bolnavul era încă pe teritoriul incert între viaţă şi moarte.
Credea că Arana voia să-l aresteze pe protejatul ei, însă omul a lămurit-o că voia doar să ceară veşti despre o cunoştinţă, pe nume Laura Barron, şi că era dispus să-l ajute pe băiat.
Astfel că, având interese comune, Olympia l-a poftit la o cafea la bufet ca să stea de vorbă. I-a spus că la sfârşitul anului trecut Freddy i-o adusese acasă pe numita Laura Barron, drogată şi bolnavă, după care o ştersese; îl revăzuse abia acum, după ce-i scoseseră rinichiul şi ajunsese în salonul de care se ocupa. Cât despre Laura Barron, după
câteva zile de îngrijire fusese luată de rudele ei şi dusă
probabil la un centru de recuperare, după cum ea însăşi îi sfătuise. Unde anume nu ştia, şi nu mai avea nici numărul de telefon al bunicii la care sunase. Iar Freddy trebuia lăsat în pace, a adăugat pe un ton ce nu admitea replică, băiatul nu ştia nimic de Laura Barron aceea.
Freddy a părăsit spitalul arătând ca o sperietoare de ciori, dar Olympia Pettiford l-a luat la ea şi l-a dat pe mâna temutului comando al Văduvelor. Copilul avea de-acum două
luni de abstinenţă şi forţe cât să se uite la televizor. Însă
regimul de prăjeli al Văduvelor l-a pus pe picioare, iar când Olympia a socotit că era gata s-o şteargă pe străzi şi să se reapuce de droguri, şi-a adus aminte de omul din scaunul cu rotile, a cărui carte de vizită o păstra între paginile Bibliei, şi l-a sunat. Şi-a scos economiile de la bancă, a cumpărat biletele de drum şi, ajutată de una dintre femei, l-a adus pe Freddy în California. Povesteşte Nini că au apărut în haine de duminică în sediul fără aer condiţionat, de lângă închisoarea 292
- ISABEL ALLENDE -
pentru minori, al Albei-ca-Zăpada, care îi aştepta. Asta mi-a dat speranţe, căci dacă cineva pe lumea asta e în stare să-l ajute pe Freddy, doar Mike O’Kelly poate fi acela.
Daniel Goodrich şi tatăl său au asistat la San Francisco la conferinţa analiştilor jungieni, unde tema principală a fost Cartea Roşie a lui Carl Jung, recent publicată după ce zăcuse câteva decenii într-un seif din Elveţia, ascunsă de ochii publicului şi înconjurată de o mare taină. Sir Robert Goodrich a cumpărat la greutatea în aur o replică de lux, identică cu originalul, pe care o va moşteni Daniel. Profitând de duminica liberă, Daniel a venit la Berkeley să-mi cunoască familia şi să aducă pozele făcute în Chiloé.
În bună tradiţie chiliană, bunică-mea a insistat să rămână
peste noapte la noi şi l-a instalat în camera mea, zugrăvită
într-o tonalitate mai potolită decât cea stridentă de mango din copilăria mea şi din care dispăruseră dragonul înaripat de pe tavan şi făpturile costelive de pe pereţi. Musafirul a rămas paf în prezenta pitoreştii mele bunici şi a căsoiului din Berkeley, mai dărăpănat şi mai bălţat decât în descrierile mele. Foişorul cu stele fusese folosit de chiriaş ca depozit de mărfuri, însă Mike trimisese câţiva delincvenţi pocăiţi ca să
facă curat şi să reinstaleze telescopul la locul lui. Nini spune că asta l-a liniştit pe bunicul, care până atunci se împiedica prin casă de lăzi şi mobile. Nu i-am spus că bunicul e în Chiloé; e posibil să se afle în mai multe locuri în acelaşi timp.
Daniel a mers cu Nini să vadă biblioteca, hipioţii bătrâni de pe strada Telegraph, cel mai bun restaurant vegetarian, Peña Chilena şi, fireşte, pe Mike O’Kelly. „Irlandezul e amorezat de bunică-ta şi cred că nici el nu-i e indiferent”, mi-a scris Daniel, dar nu mi-o imaginez luându-l în serios pe Mike, Albă-ca-Zăpada e nimic în comparaţie cu bunicul Popo. Are el calităţile lui, dar faţă de bunicul Popo toţi sunt nimic.
La Mike acasă a dat de Freddy, care cred că s-a schimbat mult de tot, pentru că descrierea lui Daniel nu se potriveşte 293
