— Foarte bine!! Hei, voi, unde duceţi perdeaua aceea?

Lăsaţi totul aici, ca să văd eu!

Se întoarse şi se uită din nou la el. În ziua aceea, Cosimo era în haine de vânătoare: cu părul zburlit sub căciula lui de blană de pisică şi cu puşca la umăr.

— Parc-ai fi Robinson!

— L-ai citit? întrebă el repede, ca să-i arate că e la curent cu literatura.

Dar Viola se şi întorsese:

— Gaetano! Ampelito! Frunzele uscate! E plin de frunze uscate! Iar către el: – Peste un ceas, în fundul parcului. Aşteaptă-mă.

Şi o zbughi repede călare, ca să dea noi ordine.

Cosimo se năpusti în desiş: ar fi vrut să fie de o mie de ori mai des şi mai încîlcit, un iureş de frunze şi ramuri şi ghimpi şi caprifoi şi barba-ursului, să se înfunde cu totul în el, şi numai după aceea să-şi poată da seama dacă

e fericit sau înnebunit de spaimă.

În copacul înalt din fundul parcului, cu genunchii strâns lipiţi de creangă, Cosimo cerceta ora uitându-se la un ceas mare cât o ceapă, pe care-l moştenise de la bunicul dinspre mamă, generalul von Kurtewitz, şi îşi zise: „N-o să vină“. Totuşi Viola sosi aproape punctuală, călare; opri calul sub copac, fără să privească în sus; nu mai purta nici jacheta de călărie; bluza albă cu garnitură

de dantelă peste fusta neagră îi dădea un aer aproape de călugăriţă. Ridicându-se în scări, întinse o mână spre el; Cosimo o ajută; urcându-se cu picioarele pe şa, Viola

ajunse la creangă, apoi, fără să se uite la el, se cățără iute, căută o cracă mai comodă şi se aşeză. Cosimo se ghemui la picioarele ei şi nu fu în stare să înceapă decât aşa:

— Te-ai întors?

Viola îl privi ironică. Era blondă ca în copilărie.

— De unde ştii? întrebă ea.

Iar el, fără să priceapă gluma:

— Te-am văzut pe pajiştea aceea, din rezervaţia ducelui...

— Rezervaţia e a mea. N-au decât s-o năpădească

urzicile! Ştii totul? Despre mine, vreau să zic.

— Nu... Abia acum am aflat că eşti văduvă...

— Sigur, sunt văduvă. Îşi rândui fusta neagră

desfășurând-o şi începu să vorbească repede, repede. Tu nu ştii niciodată nimic. Stai toată ziua prin copaci, băgându-ți nasul în treburile altora şi tot nimic nu ştii.

M-am măritat cu bătrânul Ptolemaico fiindcă m-au silit părinţii: m-au silit. Spuneai că prea eram cochetă şi că

aveam nevoie de bărbat. Timp de un an am fost ducesă

Ptolemaico, cel mai plicticos an din viața mea, deși cu bătrânul n-am stat mai mult de o sâptămînâ. N-am să mai pun niciodată piciorul în nici unul dintre castelele şi dărăpănăturile şi văgăunile lor, năpădi-le-ar şerpii! De acum înainte rămân aici, unde am copilărit. Adică am să

stau cât o să am chef, se înţelege, apoi am să plec: sunt văduvă, în sfârşit, şi pot face ce vreau. La drept vorbind, totdeauna am făcut ce am vrut: şi pe Ptolemaico l-am luat fiindcă mi-a venit bine să-l iau, nu-i adevărat că m-au obligat să mă mărit cu el, voiau să mă mărite cu orice preţ

şi atunci l-am ales pe cel mai ramolit dintre toți pretendenţii. Mi-am zis: „În felul ăsta am să rămân mai repede văduvă“; şi uite că am rămas.

Cosimo stătea nemişcat, aproape năucit de acea ploaie de noutăţi şi de afirmaţii categorice, iar Viola era mai departe ca oricând: cochetă, văduvă şi ducesă, ea aparţinea unei lumi prea îndepărtată ca el s-o poată

ajunge. Şi nu fu în stare să spună decât atât:

— Şi cu cine făceai pe cocheta?

Iar ea:

— Poftim: eşti gelos. Bagă de seamă că n-am să-ţi permit niciodată să fii gelos.

Cosimo avu o reacţie chiar ca de om gelos pornit pe ceartă, dar îndată gândi: „Adică cum? Dar de ce admite că eu aș putea fi gelos pe ea? De ce zice: n-am să-ţi permit niciodată? E ca şi cum ar zice că noi...“

Îmbujorat la faţă, emoţionat, Cosimo ar fi vrut să-i vorbească, s-o întrebe, s-o asculte, dar ea i-o luă înainte si-l întrebă scurt:

— Acum spune-mi tu: ce-ai mai făcut?

— Oh, am făcut multe, începu el să îngaime; am fost la vânătoare, am vânat chiar şi porci mistreţi, dar mai ales vulpi, iepuri, nevăstuici; şi, se înţelege, şi sturzi şi mierle: pe urmă... piraţii, au năvălit piraţii turci, a fost o bătălie mare în care Cavalerul avocat a murit; şi am citit multe cărţi, pentru mine şi pentru un prieten al meu, un bandit care a fost spânzurat; şi mi-arn procurat toată

Enciclopedia lui Diderot şi i-am şi scris şi mi-a răspuns, de la Paris şi am făcut multe... am curăţat pomi, am salvat de incendiu o pădure...

— ... Şi-ai să mă iubeşti mereu, mai presus de orice, și-ai să fii în stare să faci orice pentru mine?

La această izbucnire a ei, Cosimo, înspăimîntat, zise:

— Da...

— Eşti un om care a trăit în copaci numai pentru mine, ca să înveţi să mă iubeşti?

— Da... Da...

— Sărută-mă.

O înghesui în trunchi, o sărută. Privind-o în fată i se păru că abia acum îi vede toată frumuseţea.

— Ia te uită! Cât eşti de frumoasă!

— Pentru tine, şi îşi descheie bluza albă.

Sânii erau tineri, cu muguri trandafirii. Cosimo abia

reuşi să-i mângâie, şi Viola ţîşni printre ramuri, zburând parcă, iar el pe urmele ei, având în obraz fusta fetei.

— Dar unde mă duci? zise Viola, de parcă el ar fi fost acela care o ducea şi nu ea aceea care-l trăgea după ea.