— Cum se face că, atunci când i-am văzut pe toţi, pe dumneavoastră nu v-am văzut?
— Am fost la fântână după apă, îi răspunse ea zâmbind.
Din găleata puţin înclinată se prelingea apa. Cosimo o ajută să tină găleata drept.
— Aşadar, coborâţi din copaci?
— O, nu! Există un cireş aplecat care face umbră
fântânii. Din cireşul acesta lăsăm jos găleţile. Poftiţi să-l vedeţi!
Merseră pe o creangă, trecând peste zidul unei curţi.
Fata îl conduse la cireş. Dedesubt era fântâna.
— Vedeţi, domnule baron?
— De unde ştii că sunt baron?
— Eu ştiu orice, şi zîmbi din nou. Surorile mele mi-au povestit numaidecât despre vizita dumitale.
— Surorile dumneavoastră sunt cele care se jucau cu
mingea?
— Chiar ele, Irena şi Raimunda.
— Fiicele lui don Frederico?
— Da.
— Şi pe dumneavoastră cum vă cheamă?
— Ursula.
— Umblaţi prin copaci mai bine decât toţi cei de-aici.
— Mă căţăram în copaci de când eram mică. La Granada aveam copaci mari în patio.
— Puteţi culege trandafirul acela?
În vârful unui copac înflorise un trandafir agăţător.
— Din păcate, nu.
— Bine, atunci o să vi-l culeg eu.
Cosimo porni într-acolo şi se întoarse cu trandafirul.
Ursula zîmbi şi întinse mâinile.
— Vreau să vă împodobesc eu însumi cu el.
Spuneţi-mi, unde să vi-l prind?
— În păr, vă mulţumesc! şi-i călăuzi ea însăşi mâna.
— Acum vă rog să-mi spuneţi, zise Cosimo, dacă
puteţi ajunge la migdalul acela.
— Cum e cu putinţă una ca asta? zise ea, râzând. Doar n-o să zbor.
— O clipă, spuse Cosimo şi scoase o funie. Dacă vă
lăsaţi legată cu funia asta, eu vă duc până acolo întocmai ca pe scripeţi.
— Nu... Mi-e frică, zise Ursula; dar râdea.
— Ästa-i sistemul meu. Călătoresc aşa de ani şi ani, făcând totul singur.
— Vai de mine!
Cosimo o transportă dincolo, apoi veni şi el. Era un migdal tânăr, nu prea mare, aşa că trebuia să stea foarte aproape unul de altul. Ursula gâfâia şi era roşie la faţă din cauza zborului.
— Speriată?
— Nu.
