8 Da, ne-am luptat bine. Foarte bine. Dar poate că... ( fr.) 9 Cine-i acolo? (rus.)
Se înapoiau cazacii, târând după ei prin țărână nişte trupuri pe jumătate goale şi ducând ceva în mână, în stânga (căci cu dreapta ţineau cogeamite sabia încovoiată, scoasă din teacă şi - da, da - năclăită de singe), şi acest ceva erau capetele bărboase ale celor trei husari beţi.
— Franţuzi! Napoleon! I-am ucis pe toţi!
Tânărul ofiţer dădu un ordin categoric, silindu-i să se îndepărteze grabnic cu morţii. Apoi întoarse capul şi i se adresă din nou lui Cosimo:
— Vous voyez... La guerre... Il y a plusieurs années que je fais le mieux que je puis une chose affreuse: la guerre... et tout cela pour des idéals que je ne saurais presque expliquer moi-même… 1
— Şi eu, răspunse Cosimo, trăiesc de mulţi ani pentru idealuri pe care n-aş şti să mi le explic nici mie însumi;
mais je fais une chose tout à fait bonne: je vis dans lesarbres 2.
Din melancolic, ofiţerul deveni nervos.
— Alors, zise el, je dois m'en aller. Şi salută
milităreşte. Adieu, monsieur... Quel est vôtre nom ? 3
— Le baron Cosme de Rondeau, îi strigă din urmă
Cosimo, căci între timp ofiţerul plecase. Proşciaite, gospodin 4 ... Et le vôtre? 5
— Je suis le prince 6 Andréi... şi galopul calului duse cu el numele patronimic.
_____
1 Vedeţi... Războiul... De atâția ani mă străduiesc să fac cât pot mai bine un lucru înspăimântător: războiul... Și totul în numele unor idealuri pe care aproape că n-aș putea să mi le explic mie însumi... (fr.) 2 Numai că eu fac un lucru foarte bun: trăiesc în copaci (fr.) 3 Trebuie să plec... Adio, domnule... care e numele dumneavoastră? (fr.) 4 Adio. domnule (rus.)
5 Şi al dumneavoastră? (fr.) 6 Sînt prinţul... (fr.)
XXX
DREPT să vă spun, nu ştiu ce ne mai pregăteşte acest secol al nouăsprezecelea, care a început rău şi merge din rău în mai rău. Asupra Europei apasă umbra Restauraţiei; toţi înnoitorii – fie că au fost iacobini ori bonapartiști –
sunt înfrânţi, absolutismul şi iezuiţii sunt iar stăpâni pe câmpul de bătaie: idealurile tinereţii, luminile raţiunii, speranţele secolului nostru, al optsprezecelea, totul e scrum.
Gândurile mele le încredinţez acestui caiet, şi nici n-aş
fi în stare să le exprim în alt fel: totdeauna am fost un om aşezat, fără avânturi şi fără frenezii, tată de familie, nobil de viță veche, adept al ideilor înaintate, respectuos faţă de legi. Pentru excesele politicii nu prea m-am pierdut cu firea, şi sper că aşa va fi şi de acum încolo. Dar în sufletul meu, câtă amărăciune!
Înainte, era altceva, era fratele meu; îmi ziceam: „îl am pe el care are grijă de toate astea“, iar grija mea era să
trăiesc. Nici venirea austro-ruşilor, nici anexarea la Piemont, nici noile dări şi nici multe altele n-au reprezentat pentru mine semne de schimbare a lucrurilor: ci faptul că, deschizând fereastra, nu-l mai zăream pe el, acolo sus, cocoţat. Acum, când nu mai este, am impresia că trebuie să mă gândesc la o mulţime de lucruri, la filosofie, la politică, la istorie; urmăresc ziarele, citesc cărţi, îmi frământ creierii, dar ceea ce a vrut el să spună
nu se găseşte în toate astea, altceva era în capul lui, ceva ce ar cuprinde totul, şi n-o putea spune în cuvinte, ci numai trăind cum a trăit. Numai aşa, rămânând cu atâta dârzenie el însuși până la moarte, putea să le dăruiască
ceva tuturor oamenilor.
Îmi amintesc când s-a îmbolnăvit. Mi-am dat seama că bietul Cosimo se află la un pas de moarte când am descoperit că şi-a mutat culcuşul în nucul cel mare din mijlocul pieței. Înainte, mânat de instinctul său sălbatic,
tăinuise totdeauna locurile unde dormea. Acum simţea nevoia de a fi mereu în văzul tuturor. Mi se strângea inima de durere, fiindcă totdeauna m-am gândit că nu i-ar plăcea să moară singur, iar acesta era un semn. I-am trimis un medic, care s-a urcat la el cu o scară. Dar când a coborât, a făcut o strâmbătură, deschizând larg braţele.
Atunci m-am suit şi eu pe scară.
— Cosimo, am început să-i vorbesc, ai şaizeci şi cinci de ani trecuţi, cum mai poți sta cocoțat acolo în vârf?
Ceea ce ai vrut să demonstrezi, ai demonstrat; am înţeles cât de mare este forţa ta sufletească, ai izbutit întru totul, acum poți să cobori. Chiar şi pentru cel care şi-a petrecut viața întreagă pe mare, tot vine o vreme când debarcă.
Aş, de unde! A dat din mână în semn că nu. Aproape că nu mai vorbea deloc. Se ridica doar din când în când, învelit până peste cap cu o pătură, şi se aşeza pe o ramură, să se bucure un pic de soare. Mai departe nu se ducea. O ţărancă bătrână, femeie credincioasă (poate una dintre iubitele lui de odinioară), venea adesea să-l cureţe şi să-i aducă mâncare caldă. Scara stătea tot timpul rezemată de copac, deoarece trebuia să urc mereu să-l ajut, şi-apoi nădăjduiam că dintr-un moment în altul o să
se hotărască şi o să vină jos. (Nădăjduiau alţii, eu însă îi cunoşteam firea.) În piaţă se aduna veşnic în juru-i un grup de oameni care-i ţineau de urât, discutând între ei şi adresându-i uneori chiar câte o vorbă de duh, cu toate că
se ştia că nu mai are chef de taclale.
Starea i se înrăutăţi. Am cocoțat în copac un pat şi am izbutit să-l fixăm, iar Cosimo se întinse în el bucuros, m-a cuprins remuşcarea că nu mă gândisem la una ca asta mai înainte. La drept vorbind, el nu respinsese confortul niciodată şi, chiar dacă trăise în copaci, se străduise neîncetat să-şi ducă zilele cât mai bine cu putinţă. Ne-am grăbit, aşadar, să-i pregătim şi alte înlesniri: rogojini care să-l apere de curent, un baldachin, un vas cu jăratic.
Starea sănătăţii lui se îmbunătăţi oarecum şi i-am adus un
fotoliu pe care l-am înţepenit bine între două crengi, aşa încât Cosimo îşi petrecea zilele încotoşmănat în pături.
Într-o bună dimineaţă însă, spre surprinderea noastră, nu-l zărirăm nici în pat, nici în fotoliu: am privit în sus, înspăimîntaţi: se urcase în vârful copacului şi stătea călare pe o creangă foarte înaltă, îmbrăcat doar în cămaşă.
— Ce faci acolo sus?
Nu mi-a răspuns. Era aproape ţeapăn. Părea că stă
acolo în vârf ca printr-o minune. Am pregătit un cearşaf mare, dintr-acelea în care se scutură măslinele, şi l-am tinut aşa întins vreo douăzeci de inşi, căci ne aşteptam din clipă în clipă să cadă.
