Într-atât mi se dusese faima în tabăra austro-sarzilor, încât se zvonise că pădurea mişună de iacobini înarmaţi, ascunşi în vârful copacilor. Mărşăluind, trupele regale şi imperiale ciuleau urechile şi, la cel mai uşor zgomot al vreunei castane ce se dezghioca sau la foşnetul gingaş al vreunei veveriţe zburdalnice, se şi vedeau înconjurate de iacobini şi apucau pe alt drum. În felul acesta, iscând foşnete şi zgomote abia auzite, abăteam din drum coloanele piemonteze şi austriece, reuşind să le îndrept încotro voiam eu.
Într-o zi, le-am călăuzit într-un loc presărat cu tufişuri dese şi pline de spini, unde s-au rătăcit. În tufişuri se adăpostise o turmă de mistreţi, care, alungaţi din munţi de bubuitul tunurilor, coborâseră în pâlcuri, refugiindu-se în pădurile de la poale. Dezorientaţi, austriecii mărşăluiau fără să vadă la un pas în faţa ochilor, când, deodată, o turmă de mistreţi zbîrliţi le-a ţâşnit de sub tălpi, grohăind asurzitor. Năpustindu-se cu râtul înainte, fiarele se vârau
printre picioarele soldaţilor, azvârlindu-i în aer şi apoi călcându-i pe cei căzuţi cu zeci de copite ascuţite, ba înfigându-le şi colţii în burtă. Întreg batalionul a fost doborât. Pândindu-i din copaci împreună cu tovarăşii mei, i-am urmărit cu focuri de puşcă. Cei care au izbutit să se înapoieze în tabără au povestit - unii despre un cutremur care ar fi zguduit pe neaşteptate terenul ghimpos de sub picioarele lor, alţii despre o bătălie dusă împotriva unor iacobini ţâşniti ca din pământ, nişte adevăraţi diavoli, jumătate oameni, jumătate sălbăticiuni, care locuiau fie în copaci, fie în adâncul tufişurilor.
V-am spus că preferam să dau loviturile de unul singur sau ajutat de cîţiva tovarăşi din Ombrosa, refugiaţi ca şi mine în pădure, după cele petrecute atunci la culesul viilor. Cu armata franceză nu voiam să am prea mult de-a face, căci se ştie doar cum sunt armatele: ori de câte ori se pun în mişcare, numai dezastre lasă în urma lor. Totuşi, începusem să mă simt ataşat de avanpostul locotenentului Papillon şi mă preocupa îndeaproape soarta lui.
Într-adevăr, cum frontul nu se clintea defel, lucrul acesta ameninţa să-i fie fatal plutonului într-o bună zi. Pe uniformele soldaţilor creşteau muşchii şi licheni, ba uneori chiar iederă şi ferigă; în vârful căciulilor lor îşi făceau cuib sfredeluşii sau răsăreau şi înfloreau lăcrămioarele; cizmele li se întăreau din pricina clisei compacte: întreg plutonul era pe cale să prindă rădăcini ca arborii. Dragostea de natură a locotenentului Agrippa Papillon făcea ca mănunchiul acela de viteji să se preschimbe într-un amalgam de regn animal şi vegetal.
Trebuia să-l trezesc la realitate. Dar cum? Mi-a venit o idee şi m-am dus la locotenentul Papillon să i-o propun.
Poetul tocmai declama la Lună:
— O, Lună! Rotundă ca o gură de foc, ca o ghiulea de tun, care, după ce şi-a mistuit impulsul dat de pulbere, îşi continuă lenta-i traiectorie rostogolindu-se tăcută pe bolta cerului! Lună, oare când vei exploda în flăcări, stârnind
un nor înalt de praf şi de scântei ce va-nghiți armatele vrăjmaşe şi tronurile toate, deschizându-mi astfel a gloriei breşă în zidul compact al firavei considerațiuni pe care mi-o acordă concetăţenii mei! O, Rouen! O, lună! O, soartă! O, Convenţie1! O, broaşte! O, tinere copile! O, viața mea!
Iar eu de colo:
— Citoyen...
Papillon, enervat că e veşnic întrerupt, zise scurt:
— Ei, ce este?
— Voiam să spun, cetățene ofiţer, că ar exista un mijloc de a-i trezi pe oamenii dumneavoastră din această
letargie care începe să devină primejdioasă.
— Să te-audă cerul, cetățene. Eu, după cum vezi, mă
topesc văzând cu ochii de dorul de a porni la acţiune. Şi care ar fi mijlocul?
_____
1 Convenţia Naţională, organ reprezentativ din perioada revoluţiei burgheze din Franţa. A proclamat Republica (1792) și l-a condamnat la moarte pe regele Ludovic al XVI-lea.
— Puricii, cetațene ofiţer!
— Îmi pare rău cà trebuie să te dezamăgesc, cetățene, dar armata republicană n-are purici. Au murit toți din pricina postului îndelungat, urmare a blocadei şi a scumpetei.
— Pot să vă furnizez eu, cetățene ofiţer.
— Nu ştiu dacă glumeşti sau vorbeşti serios. Oricum, voi întocmi un raport către superiori şi vom vedea.
Cetățene, îti mulţumesc pentru tot ceea ce faci, servind cauza republicană! O, glorie! O, Rouen! O, purici! O, Lună! şi se depărtă bătând câmpii.
Am înţeles că trebuie să acţionez din proprie iniţiativă. De aceea m-am aprovizionat cu o mare cantitate de purici şi, cocoţat în copaci, îndată ce vedeam un husar francez, cu ajutorul unei ţevi lungi îi trimiteam o
porţie drept în spate, străduindu-mă, datorită preciziei mele, să i-o vâr după guler. Apoi am început să presar pumnii de purici deasupra întregului corp de armată. Erau misiuni primejdioase, deoarece, dacă aş fi fost prins asupra faptului, nu mi-ar fi ajutat la nimic faima de patriot; m-ar fi luat prizonier, m-ar fi dus în Franţa şi m-ar fi ghilotinat ca pe un emisar al lui Pitt1.
Dar intervenţia mea a fost providenţială; mâncărimea pricinuită de purici a trezit în husari nevoia omenească
civilizată de a se scărpina, de a se scotoci, de a se despăduchea! Zvârleau de pe ei hainele pline de muşchi, raniţele şi poverile acoperite de ciuperci şi de pânze de păianjen, se spălau, se bărbiereau, se pieptănau. Într-un cuvânt, îşi redobândeau conştiinţa de oameni, se lăsau recuceriţi de civilizaţie, se eliberau de starea animalică.
_____
1 Referire la William Pitt junior (1759-1806), om politic englez, unul dintre principalii organizatori ai coaliţiilor statelor europene împotriva revoluţiei franceze (1789-1794) si împotriva Franţei napoleoniene.
Ba mai mult, se simţeau îmboldiţi să activeze, să-și dea toată osteneala, să lupte cu o dârzenie de mult uitată.
Clipa atacului îi găsi însufleţiţi de acest avânt: armatele republicane zdrobiră rezistenta vrăjmaşului, străpunseră
frontul şi cîştigară victoria de la Dego şi Millesimo... 1
_____
1 Localităţi unde Napoleon Bonaparte a repurtat victorii asupra austriecilor (1796).
XXVIII
DE LA OMBROSA, sora noastră şi emigrantul d'Estomac au şters putina la vreme pentru a nu fi capturaţi de armata republicană. Populaţia Ombrosei părea că s-a întors la zilele culesului viilor. Înălţară Copacul Libertăţii, de astă dată imitând mult mai îndeaproape modelul francez, adică oarecum asemănător cu „Copacul abundenţei“. Cosimo, am uitat să vă spun, se căţăra în copac, purtând pe cap boneta frigiană, dar se plictisi curând şi plecă de acolo.
În jurul palatelor nobililor se stârni oarecare gălăgie şi răsunară strigăte:
— Aristo, aristo, alla lanterna sairà! 1
Pe mine, întrucât eram fratele fratelui meu şi cum noi fuseserăm întotdeauna nişte nobili mai pârliți, mă lăsară
