Plecând de la o lume care nu mai există, Autorul se
întoarce la o lume ce n-a existat vreodată, dar care conţine nuclee de ceea ce a fost şi de ceea ce ar putea fi, alegoriile prezentului, întrebările despre propria experienţă.
Căutarea unei morale
Astfel, fuga din prezent spre reevocarea lumii infantile se leagă de o înrădăcinare în prezentul pe care-l face răspunzător de ceea ce a învăţat trăind. La 33 de ani, în vreme ce imboldul vital al tinereţii este încă puternic, Autorul simte prima iluzie a unei maturităţi, a unui cîştig de experienţă: poate că astfel se explică tonul sentenţios pe care, uneori, îl ia cartea, de parcă intenţia sa ar fi definirea unei morale de viaţă.
Chiar şi această direcţie este doar sugerată, nu aprofundată. Acest băiat care se refugiază în copaci vrea să fie un erou al neascultării, un fel de Gian Burasca1 pe fondul furtunii ce a cuprins o lume întreagă? Prima lecţie pe care am putea-o trage din carte este că neascultarea capătă sens doar atunci când devine o disciplină morală
mai riguroasă şi mai greu accesibilă decât cea faţă de care ne revoltăm. Dar nu exagerăm prea tare, încărcând de semnificaţii o carte ce se voia a fi doar glumeaţă?
_____
1Nelu Furtună
Autorul ne spune multe, ca şi când toate ar fi esenţiale, dar la sfârşit esenţială rămâne doar imaginea pe care ne-a propus-o el: omul care trăieşte în copaci. Este alegoria poetului, a felului său de a trăi suspendat în lume? Şi, în particular, este alegoria „neangajării“? Sau, dimpotrivă, a „angajării“? Raţionalismul secolului al XVIII-lea este din nou propus ca ideal actual sau este ironizat la fel cum Ariosto şi Cervantes îşi băteau joc de viaţa cavalerească? Sau Cosimo vrea să propună o nouă
sinteză între raţional şi iraţional? Dar care este atitudinea Autorului faţă de Cosimo? Nu cea de indiferenţă
caricaturală, pătrunsă de mila tragică pe care Cervantes o are faţă de Don Quijotle; nici aceea de participare romantică, filtrată printr-o nemiloasă luciditate critică, pe care Stendhal o are faţă de Fabrice del Dongo. De fapt, pentru cel care vrea să tragă o morală din această carte, rămân deschise multe căi, chiar dacă nu poţi fi sigur că
vreuna dintre ele este cea adevărată.
Ceea ce putem indica drept fapt sigur este gustul Autorului pentru atitudinile morale, pentru autoconstrucţia voluntaristă, pentru încercarea umană, pentru stilul de viaţă. Şi toate acestea ţinându-se în echilibru, pe proptele fragile, precum crengile înconjurate de gol.
Traducere de SANDA ANGHELESCU
I
LA 15 IUNIE 1767, Cosimo Piovasco di Rondò, fratele meu, a stat pentru ultima oară la masă în mijlocul nostru. Mi-aduc aminte de parcă s-ar fi petrecut azi. Ne aflam în sufrageria vilei noastre din Ombrosa: ferestrele încadrau ramurile stufoase ale uriaşului gorun din parc.
Era douăsprezece, ora la care familia noastră, după o veche tradiţie, stătea la masă, deşi printre nobili se încetăţenise moda, venită de la curtea nu prea matinală a Franţei, de a prânzi pe la jumătatea după-amiezii. Ţin minte că bătea vântul dinspre mare şi frunzele fremătau.
Cosimo zise:
— Am spus că nu vreau şi gata! şi împinse farfuria cu melci. Nici că se pomenise vreodată o nesupunere mai gravă.
În capul mesei stătea tata, baronul Arminio Piovasco di Rondò, cu peruca lungă până peste urechi, ca pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, obicei anacronic, ca atâtea altele ale tatei. Între mine şi fratele meu se afla abatele Fauchelafleur, duhovnicul familiei şi preceptorul nostru, al băieţilor. În faţă o aveam pe mama, generăleasa Corradina di Rondò, şi pe sora noastră Battista, călugăriţă
la domiciliu. La celălalt capăt al mesei, faţă-n faţă cu tata, şedea, îmbrăcat turceşte, cavalerul avocat Enea Silvio Carrega, administratorul şi hidrotehnicianul moşiilor noastre, unchiul nostru natural, fiind frate nelegitim al tatei.
Cu câteva luni în urmă, după ce Cosimo împlinise doisprezece ani, fuseserăm primiţi la aceeaşi masă cu părinţii noştri; eu împlinisem numai opt, dar am beneficiat înainte de vreme de aceeaşi favoare ca şi fratele meu, deoarece n-au vrut să mă lase să manânc singur dincolo. Vorba vine că am beneficiat; de fapt, atât pentru Cosimo, cât şi pentru mine, se sfârşiseră zilele fericite şi regretam prânzurile din odăiţa noastră, numai
noi doi cu abatele Fauchelafleur. Abatele, un bătrânel uscăţiv şi zbârcit, avea reputaţia de a fi jansenist, şi drept este că fugise din Dauphiné, locul său de baştină, ca să
scape de un proces al Inchiziţiei. Dar caracterul său auster, îndeobşte atât de lăudat, ca şi atitudinea intransigentă, pe care şi-o impunea şi sieşi, dar şi altora, cedau la tot pasul înclinării sale fireşti spre indiferenţă şi delăsare, ca şi cum din îndelungatele-i meditaţii cu ochii pironiţi în gol nu s-ar fi ales decât cu o stare de mare plictiseală şi apatie, iar în orice dificultate întâmpinată, chiar neînsemnată, ar fi văzut semnul unei fatalităţi căreia n-avea rost să i se împotrivească. Mesele noastre în tovărăşia abatelui începeau după lungi rugăciuni; duceam lingura la gură cu mişcări corecte, rituale, în tăcere, şi vai de cel ce ridica ochii din farfurie sau făcea cel mai uşor zgomot sorbind supa; dar la sfârşitul primului fel, abatele era obosit, plictisit, privea în gol şi plescăia din limbă la fiece înghiţitură de vin, ca şi cum numai senzaţiile cele mai superficiale şi mai trecătoare ar mai fi izbutit să-l impresioneze; la felul doi, puteam să mâncăm şi cu mâinile, şi isprăveam masa aruncând unul într-altul cu cotoare de pere, în timp ce abatele exclama din când în când, apatic: „Ooo, bien!... Ooo, alors? “
Acum, însă, stând la masă cu părinţii, aveam de îndurat frecuşul familiei, trist capitol al copilăriei: tata şi mama, mereu prezenţi, în faţa noastră, şi folosirea obligatorie a tacâmurilor la pui, şi veşnic „stai drept!“ şi
„jos coatele de pe masă!“ şi colac peste pupăză, nesuferita aia de Batistta, sora noastră. A început un şir de dojeni, împunsături, pedepse, împotriviri, până în ziua în care Cosimo a refuzat melcii şi s-a hotărât să-şi despartă soarta de a noastră.
Abia mai târziu mi-am dat seama de această
acumulare treptată de resentimente faţă de familie: pe atunci aveam opt ani, luam totul în joacă, iar războiul pe care noi, cei mici, îl duceam împotriva celor mari era cel
obişnuit al tuturor copiilor: nu-mi dădeam seama că
încăpăţânarea fratelui meu ascundea lucruri mai adânci.
Tatăl nostru, baronul, era un om anost, fără-ndoială, dar rău nu era: anost, fiindcă viaţa îi era dominată de idei greşite, cum se întâmplă adesea în epocile de tranziţie.
Sunt mulţi aceia cărora zbuciumul timpului le comunică
nevoia de a se agita şi ei, dar taman invers, în contratimp.
La fel şi tata: fără să aibă habar de frământările care mocneau în omenire, el ridica pretenţii la titlul de duce de Ombrosa şi nu se gândea decât la genealogii, la moşteniri, la rivalităţi sau la alianţe cu potentaţii apropiaţi sau depărtaţi.
De aceea, traiul în casa noastră se desfăşura întotdeauna ca şi cum am fi fost la o repetiţie generală în vederea unei invitaţii la curte, nu ştiu dacă la aceea a împărătesei Austriei, a regelui Ludovic sau măcar a muntenilor din Torino. De pildă, se servea la masă un curcan; atunci tata era cu ochii pe noi să vadă dacă ştim să-l tăiem şi să-i desprindem carnea de pe os după toate regulile impuse la curtea regală, iar abatele aproape că
nici nu gusta, ca să nu fie prins cu vreo greşeală, tocmai el, care avea îndatorirea să-i ţină tatălui meu isonul la dojeni. Cât despre cavalerul avocat Carrega, descoperisem că ascundea în adâncul sufletului multă
ipocrizie; sub pulpanele anteriului său, turcesc, făcea să
dispară hartane întregi, pentru a le mânca - mai bine zis a le înfuleca - apoi, cum îi plăcea lui, ascuns în vie; iar noi am fi putut să jurăm (deşi niciodată n-am reuşit să-l prindem asupra faptului, atât de iuţi îi erau mişcările) că
venise la masă cu buzunarul plin de oscioare, gata curăţate de carne, spre a le lăsa în farfurie în locul sferturilor de curcan subtilizate integral. Cu mama noastră, generăleasa, nu aveam necazuri, fiindcă ea era milităroasă chiar şi la masă: So! Noch ein wenig! Gut! 1 şi nimeni nu găsea nimic de obiectat; dar în privinţa noastră
