sinteză între raţional şi iraţional? Dar care este atitudinea Autorului faţă de Cosimo? Nu cea de indiferenţă

caricaturală, pătrunsă de mila tragică pe care Cervantes o are faţă de Don Quijotle; nici aceea de participare romantică, filtrată printr-o nemiloasă luciditate critică, pe care Stendhal o are faţă de Fabrice del Dongo. De fapt, pentru cel care vrea să tragă o morală din această carte, rămân deschise multe căi, chiar dacă nu poţi fi sigur că

vreuna dintre ele este cea adevărată.

Ceea ce putem indica drept fapt sigur este gustul Autorului pentru atitudinile morale, pentru autoconstrucţia voluntaristă, pentru încercarea umană, pentru stilul de viaţă. Şi toate acestea ţinându-se în echilibru, pe proptele fragile, precum crengile înconjurate de gol.

Traducere de SANDA ANGHELESCU

I

LA 15 IUNIE 1767, Cosimo Piovasco di Rondò, fratele meu, a stat pentru ultima oară la masă în mijlocul nostru. Mi-aduc aminte de parcă s-ar fi petrecut azi. Ne aflam în sufrageria vilei noastre din Ombrosa: ferestrele încadrau ramurile stufoase ale uriaşului gorun din parc.

Era douăsprezece, ora la care familia noastră, după o veche tradiţie, stătea la masă, deşi printre nobili se încetăţenise moda, venită de la curtea nu prea matinală a Franţei, de a prânzi pe la jumătatea după-amiezii. Ţin minte că bătea vântul dinspre mare şi frunzele fremătau.

Cosimo zise:

— Am spus că nu vreau şi gata! şi împinse farfuria cu melci. Nici că se pomenise vreodată o nesupunere mai gravă.

În capul mesei stătea tata, baronul Arminio Piovasco di Rondò, cu peruca lungă până peste urechi, ca pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, obicei anacronic, ca atâtea altele ale tatei. Între mine şi fratele meu se afla abatele Fauchelafleur, duhovnicul familiei şi preceptorul nostru, al băieţilor. În faţă o aveam pe mama, generăleasa Corradina di Rondò, şi pe sora noastră Battista, călugăriţă

la domiciliu. La celălalt capăt al mesei, faţă-n faţă cu tata, şedea, îmbrăcat turceşte, cavalerul avocat Enea Silvio Carrega, administratorul şi hidrotehnicianul moşiilor noastre, unchiul nostru natural, fiind frate nelegitim al tatei.

Cu câteva luni în urmă, după ce Cosimo împlinise doisprezece ani, fuseserăm primiţi la aceeaşi masă cu părinţii noştri; eu împlinisem numai opt, dar am beneficiat înainte de vreme de aceeaşi favoare ca şi fratele meu, deoarece n-au vrut să mă lase să manânc singur dincolo. Vorba vine că am beneficiat; de fapt, atât pentru Cosimo, cât şi pentru mine, se sfârşiseră zilele fericite şi regretam prânzurile din odăiţa noastră, numai

noi doi cu abatele Fauchelafleur. Abatele, un bătrânel uscăţiv şi zbârcit, avea reputaţia de a fi jansenist, şi drept este că fugise din Dauphiné, locul său de baştină, ca să

scape de un proces al Inchiziţiei. Dar caracterul său auster, îndeobşte atât de lăudat, ca şi atitudinea intransigentă, pe care şi-o impunea şi sieşi, dar şi altora, cedau la tot pasul înclinării sale fireşti spre indiferenţă şi delăsare, ca şi cum din îndelungatele-i meditaţii cu ochii pironiţi în gol nu s-ar fi ales decât cu o stare de mare plictiseală şi apatie, iar în orice dificultate întâmpinată, chiar neînsemnată, ar fi văzut semnul unei fatalităţi căreia n-avea rost să i se împotrivească. Mesele noastre în tovărăşia abatelui începeau după lungi rugăciuni; duceam lingura la gură cu mişcări corecte, rituale, în tăcere, şi vai de cel ce ridica ochii din farfurie sau făcea cel mai uşor zgomot sorbind supa; dar la sfârşitul primului fel, abatele era obosit, plictisit, privea în gol şi plescăia din limbă la fiece înghiţitură de vin, ca şi cum numai senzaţiile cele mai superficiale şi mai trecătoare ar mai fi izbutit să-l impresioneze; la felul doi, puteam să mâncăm şi cu mâinile, şi isprăveam masa aruncând unul într-altul cu cotoare de pere, în timp ce abatele exclama din când în când, apatic: „Ooo, bien!... Ooo, alors? “

Acum, însă, stând la masă cu părinţii, aveam de îndurat frecuşul familiei, trist capitol al copilăriei: tata şi mama, mereu prezenţi, în faţa noastră, şi folosirea obligatorie a tacâmurilor la pui, şi veşnic „stai drept!“ şi

„jos coatele de pe masă!“ şi colac peste pupăză, nesuferita aia de Batistta, sora noastră. A început un şir de dojeni, împunsături, pedepse, împotriviri, până în ziua în care Cosimo a refuzat melcii şi s-a hotărât să-şi despartă soarta de a noastră.

Abia mai târziu mi-am dat seama de această

acumulare treptată de resentimente faţă de familie: pe atunci aveam opt ani, luam totul în joacă, iar războiul pe care noi, cei mici, îl duceam împotriva celor mari era cel

obişnuit al tuturor copiilor: nu-mi dădeam seama că

încăpăţânarea fratelui meu ascundea lucruri mai adânci.

Tatăl nostru, baronul, era un om anost, fără-ndoială, dar rău nu era: anost, fiindcă viaţa îi era dominată de idei greşite, cum se întâmplă adesea în epocile de tranziţie.

Sunt mulţi aceia cărora zbuciumul timpului le comunică

nevoia de a se agita şi ei, dar taman invers, în contratimp.

La fel şi tata: fără să aibă habar de frământările care mocneau în omenire, el ridica pretenţii la titlul de duce de Ombrosa şi nu se gândea decât la genealogii, la moşteniri, la rivalităţi sau la alianţe cu potentaţii apropiaţi sau depărtaţi.

De aceea, traiul în casa noastră se desfăşura întotdeauna ca şi cum am fi fost la o repetiţie generală în vederea unei invitaţii la curte, nu ştiu dacă la aceea a împărătesei Austriei, a regelui Ludovic sau măcar a muntenilor din Torino. De pildă, se servea la masă un curcan; atunci tata era cu ochii pe noi să vadă dacă ştim să-l tăiem şi să-i desprindem carnea de pe os după toate regulile impuse la curtea regală, iar abatele aproape că

nici nu gusta, ca să nu fie prins cu vreo greşeală, tocmai el, care avea îndatorirea să-i ţină tatălui meu isonul la dojeni. Cât despre cavalerul avocat Carrega, descoperisem că ascundea în adâncul sufletului multă

ipocrizie; sub pulpanele anteriului său, turcesc, făcea să

dispară hartane întregi, pentru a le mânca - mai bine zis a le înfuleca - apoi, cum îi plăcea lui, ascuns în vie; iar noi am fi putut să jurăm (deşi niciodată n-am reuşit să-l prindem asupra faptului, atât de iuţi îi erau mişcările) că

venise la masă cu buzunarul plin de oscioare, gata curăţate de carne, spre a le lăsa în farfurie în locul sferturilor de curcan subtilizate integral. Cu mama noastră, generăleasa, nu aveam necazuri, fiindcă ea era milităroasă chiar şi la masă: So! Noch ein wenig! Gut! 1 şi nimeni nu găsea nimic de obiectat; dar în privinţa noastră

ţinea, dacă nu la etichetă, măcar la disciplină, şi încuraja

mâna forte a baronului cu ordinele ei cazone: ,, Sitz’

ruhig! 2 Şi şterge-ţi botul!“ O singură fiinţă se găsea în largul ei: Battista, călugăriţa, care desprindea carnea de pe oasele de pui cu cea mai mare minuţiozitate, fibră cu fibră, folosind nişte cutitaşe ascuţite pe care le avea numai ea, un fel de bisturie de chirurg. Baronul, deşi ar fi trebuit s-o dea exemplu, nu îndrăznea nici s-o privească, deoarece Battista, cu ochii holbaţi sub aripile bonetei scrobite, cu dinţii ei încleştaţi şi cu faţa-i micuţă şi galbenă ca de şoarece îl înfricoşa chiar şi pe el. Aşadar e uşor de înţeles că masa era locul în care ieşeau la iveală

toate antagonismele şi toate incompatibilităţile dintre noi, dar şi toate ţicnelile şi ipocriziile noastre; şi că revolta lui Cosimo a izbucnit tocmai la masă. De aceea mă şi întind cu povestirea fiindcă mese gata puse nu vom mai întâlni în viaţa lui Cosimo, de asta putem fi siguri.

_____

1 Aşa! Încă puţin! Bine! (germ.)

2 Stai liniştit! (germ.)

Era, de asemenea, singurul loc unde ne întâlneam cu cei mari. În restul zilei mama stătea retrasă în camerele ei, lucrând dantele, broderii şi fileuri, deoarece, la drept vorbind, generăleasa nu se pricepea decât la aceste îndeletniciri prin tradiţie femeieşti, şi numai prin ele îşi mai domolea patima războinică. De obicei, dantelele şi broderiile reprezentau hărţi geografice; după ce le întindea peste perne şi tapiserii, mama le împungea cu bolduri şi cu stegulețe, care indicau planurile de bătaie din războaiele de Succesiune, cunoscute de ea pe degete.

Sau broda tunuri cu diferitele traiectorii scuipate din gura de foc, sau un tir de reglaj, şi unghiurile de proiecţie, căci era foarte pricepută în balistică şi, pe deasupra, mai avea la dispoziţie şi întreaga bibliotecă a tatălui ei, generalul, unde găsea tratate de artă militară, planşe de tir şi atlase.

Mama noastră, născută von Kurtewitz, Konradine pe

numele mic, era fiica generalului Konrad von Kurtewitz, care, în urmă cu douăzeci de ani, ocupase ţinuturile noastre în fruntea trupelor Mariei Tereza a Austriei.

Orfană de mamă, generalul o căra după el pe front. Nimic extraordinar: călătoreau bine echipaţi, poposeau în cele mai bune castele, cu o droaie de slujnice, iar ea îşi petrecea ziua lucrând dantele la gherghef; cele ce se povesteau, că mergea şi ea la luptă călare, sunt basme; fusese totdeauna o femeie micuţă, cu pielea trandafirie şi cu nasul în vânt, aşa cum ne-o amintim şi noi, dar îi rămăsese patima militară, moştenită de la tatăl ei, poate ca un semn de protest împotriva soţului.

Tata fusese unul dintre puţinii nobili din părţile noastre care, în războiul acela, se alăturase trupelor imperiale: îl primise cu braţele deschise pe generalul von Kurtewitz pe domeniile sale, îi pusese la dispoziţie oamenii săi şi, ca să-i dea şi o mai bună dovadă că e credincios cauzei imperiale, se căsătorise cu Konradine.

Toate astea în nădejdea de a căpăta ducatul, dar, ca de obicei, o nimerise prost şi atunci, deoarece imperialii s-au cărăbănit curând, iar genovezii i-au pus dări de l-au spetit.

Dar cel puţin se căpătuise cu o nevastă bună, generăleasa, cum i s-a spus după ce tatăl ei a murit în expediţia din Provenţa, iar Maria Teresa i-a trimis, pe o pernuţă de damasc, un colan de aur: o nevastă cu care s-a înţeles aproape totdeauna, chiar dacă ea, crescută prin tabere, nu visa decât armate şi bătălii, iar lui îi reproşa că nu e decât un aventurier fără noroc.

Dar în realitate rămăseseră amândoi cu mentalitatea din vremea războaielor de Succesiune: ea nu avea în cap decât piese dc artilerie, iar el genealogii; ea visa pentru fiii ei un grad într-o armată, oricare ar fi, iar el ar fi dorit, dimpotrivă, să ne vadă căsătoriţi cu vreo mare ducesă

electoare a Imperiului... Cu toate acestea au fost nişte părinţi foarte buni, dar atât de distraţi, încât noi doi am putut creşte aproape de capul nostru. A fost bine sau rău?

Cine ştie? Viaţa lui Cosimo a fost cu totul ieşită din comun, în vreme ce a mea a fost extrem de ordonată şi de modestă, şi totuşi copilăria ne-am petrecut-o împreună, fără să ne pese de nervii celor mari şi căutând drumuri diferite de cele bătute de toată lumea.

Ne căţăram în copacii (acele prime jocuri nevinovate îmi bat acum la portile aducerii-aminte ca străfulgerarea unei prevestiri; dar cine se gândea la asta pe atunci?), treceam şuvoaiele sărind de pe o stâncă pe alta, cercetam peşteri pe ţărmul mării şi lunecam la vale pe balustradele de marmură ale scărilor vilei. O astfel de coborâre călare pe balustradă a fost cauza uneia dintre cele mai grave ciocniri ale lui Cosimo cu părinţi, pentru că de pe urma ei a fost pedepsit, pe nedrept, după părerea lui, şi de atunci a început să-i mocnească în suflet un resentiment împotriva familiei (ori a societăţii? ori a lumii în general?), care s-a concretizat în hotărârea lui din 15 iunie.

La drept vorbind, ni se pusese în vedere să nu mai coborâm scările călărind pe balustradă, dar nu atât de teamă că ne-am fi putut rupe vreun picior sau vreo mână