N-a trecut mult şi l-am văzut, pe fereastră, cum se căţăra în gorun. Deşi nu avea decât doisprezece ani, era îmbrăcat şi pieptănat foarte îngrijit, aşa cum voia tata să

te prezinţi la masă: păr pudrat şi cu panglică la coadă, tricorn, jabou de dantelă, frac verde cu coadă, pantalonaşi de culoarea nalbei, sabie mică şi ghetre lungi, de piele albă, până la jumătatea pulpei, singura concesie faţă de un port mai potrivit cu viaţa noastră de la ţară. (Eu, având numai opt ani, în afara prilejurilor de gală, eram scutit să-mi pudrez părul şi să port sabie, deşi mi-ar fi plăcut s-o port.) Şi astfel Cosimo se sui în copacul acela noduros, mişcându-şi braţele şi picioruşele printre crengi cu o siguranţă şi iuţeală dobândite în urma deselor exerciţii făcute împreună cu mine.

Am mai spus că ne petreceam ore în şir căţăraţi în copaci, şi nu pentru vreun interes, ca atâţia copii care se urcă numai după fructe sau după cuiburi de păsărele, ci din plăcerea de a birui nodurile mari ale trunchiului şi crăcanele, şi de a ajunge cât mai sus cu putinţă, ca să

găsim locuri frumoase unde să ne oprim şi, de acolo, să

privim la lumea de sub noi, să glumim şi să le aruncăm câte o vorbă de duh celor ce treceau pe jos. De aceea mi s-a părut firesc ca primul gând al lui Cosimo, în clipa când a fost nedreptăţit şi s-a revoltat, să fie acela de a se căţăra în gorun, copac familiar nouă şi care, întinzându-şi ramurile până la înălţimea ferestrelor salonului, silea întreaga familie să-i vadă dispreţul şi jignirea.

— Vorsicht! Vorsicht/1 Acuşi cade, sărăcuţul de el! a exclamat înspăimântată mama, care ne-ar fi privit cu plăcere şarjând sub focul artileriei, dar care, totuşi, se simţea cuprinsă de îngrijorare la orice alt joc al nostru.

Cosimo se căţără până la bifurcarea unei crengi groase, unde putea să stea comod, şi se aşeză acolo, bălăbănindu-şi picioarele, cu braţele încrucişate pe piept,

cu palmele vârâte subsuoară, cu capul înfundat între umeri şi cu tricornul îndesat pe frunte.

Tata se aplecă peste pervazul ferestrei şi-i strigă:

— Când ai să oboseşti de stat acolo, ai să te răzgândeşti!

— N-am să mă răzgândesc niciodată! răspunse fratele meu, de pe cracă.

— Las’ că-ți arăt eu ţie, îndată ce cobori!

— Nu mai cobor niciodată!

Şi s-a ţinut de cuvânt.

_____

1 Atenţiune! Atenţiune! (germ.)

II

COSIMO ERA în gorun. Crengile întindeau punţi înalte deasupra pământului. Adia un vânt uşor şi era soare.

Soarele răzbătea printre frunze, iar noi, ca să-l putem vedea pe Cosimo, trebuia să ne ducem palmele streaşină

la ochi. Cosimo privea lumea din copac: orice lucru, văzut de sus, arăta altfel, ceea ce era în sine o distracţie.

Aleea dobândea o perspectivă cu totul alta, la fel răzoarele, hortensiile, cameliile şi măsuţa de fier pe care se servea cafeaua în grădină. Mai încolo, frunzişul arborilor se rărea şi grădina de zarzavat îşi cobora brazdele în trepte, susţinute de ziduri de piatră; în spate, perspectiva se desluşea mai greu din pricina livezilor de măslini, iar de cealaltă parte, aşezarea Ombrosa îşi arăta acoperişurile de ţiglă spălăcită şi de ardezie, şi se iţeau pavilioanele corăbiilor, acolo unde, dedesubt, se afla portul. În zare se aşternea marea, înaltă la orizont, iar pe mare un velier trecea încet.

Iată că, după cafea, baronul şi generăleasa ieşiră în grădină. Priviră un strat de trandafiri, făcându-se că nu-l bagă în seamă pe Cosimo. Se luară de braţ, dar numaidecât se desprinseră unul de altul, ca să discute şi să gesticuleze. Eu m-am dus sub gorun, ca şi cum, pasă-mi-te, m-aş fi jucat de unul singur, dar, de fapt, încercând să-i atrag atenţia lui Cosimo; el însă îmi purta pică şi stătea cocoţat sus, cu ochii aţintiţi în depărtări.

M-am lăsat de joacă şi m-am ghemuit după o bancă, pentru a-l putea observa fără să fiu văzut.

Fratele meu stătea ca o santinelă în post. Privea totul, şi totul era ca şi nimic. Prin livezile de lămâi trecea o femeie cu un coş. Un catârgiu suia povârnişul, ţinându-se de coada catârcei. Femeia şi bărbatul nu se vedeau unul pe altul; auzind zgomotul făcut de copitele potcovite, femeia se întoarse şi se aplecă spre cărare, dar nu la vreme. Atunci începu să cânte, însă catârgiul ajunsese la

cotitură, ciuli urechile, pocni din bici şi-i zise catârcei:

„Aah!“ Şi totul se sfârşi aici. Cosimo vedea şi una, şi alta.

Pe alee trecu abatele Fauchelafleur, cu ceaslovul deschis. Cosimo rupse ceva de pe o creangă şi lăsă să-i cadă în cap; nu mi-am dat seama ce era, poate un mic păianjen sau o aşchie din scoarţă; dar nu-l nimeri pe abate. Apoi se apucă să scotocească cu săbiuţa într-o scorbură a trunchiului. O viespe se năpusti furioasă; el o alungă repede fluturându-şi tricornul şi îi urmări zborul cu privirea până ce viespea se aşeză pe o floare de bostan, unde se pitulă. Sprinten ca de obicei, cavalerul avocat ieşi din casă, o luă pe scările grădinii şi se pierdu printre aracii din vie; ca să vadă încotro merge, Cosimo se căţără

pe altă cracă. Acolo, dintre frunze, se auzi un fâlfâit, apoi îşi luă zborul o mierlă. Lui Cosimo i se păru ciudat pentru că fusese tot timpul sus şi n-o observase. Cu ochii în soare, iscodi să vadă dacă nu cumva mai erau şi altele.

Nu, nu mai erau.

Lângă gorun se afla un ulm; coroanele lor aproape că

se atingeau. O ramură a ulmului trecea la jumătate de metru peste ramura celuilalt copac; fratelui meu îi fu uşor să facă un pas ca să cucerească vârful ulmului, pe care noi nu-l exploraserăm niciodată, deoarece avea crengile mult prea sus şi deci greu accesibil de pe sol. Din ulm, căutând crengi care să se învecineze cu ramurile altui copac, Cosimo trecu într-un roşcov, apoi într-un dud.

Astfel îl văzui trecând de pe o creangă pe alta, umblând suspendat deasupra grădinii.

Unele ramuri ale dudului cel mare se întindeau peste zidul de împrejmuire al vilei noastre, iar dincolo era gradina familiei D'Ondariva. Noi, deşi vecini, nu ştiam nimic despre marchizii de Ondariva, nobili de Ombrosa, deoarece, de câteva generaţii, ei se bucurau de anumite drepturi feudale asupra cărora tata ridica pretenţii, astfel că o ură reciprocă despărţea cele două familii, după cum un zid înalt, ca de fortăreaţă, ne separa conacele; nu ştiu

dacă fusese ridicat din porunca tatii sau din cea a marchizului. La acestea se adăuga grija cu care cei din familia Ondariva îşi păzeau grădina, plantată, după câte se spunea, cu nişte specii nemaivăzute. Într-adevăr, tatăl actualilor marchizi, discipol al lui Linné, pusese în mişcare numeroasele rubedenii pe care familia le număra la curtea Franţei şi la cea a Angliei, ca să-i trimită cele mai preţioase rarităţi botanice din colonii, şi ani în şir vapoarele debarcaseră la Ombrosa saci cu seminţe, legături de butaşi, arbuşti în ghivece mari, ba chiar şi arbori întregi cu uriaşe blocuri de pământ în jurul rădăcinilor; până când în grădina aceea crescuse - după

câte se zvonea - un amestec de păduri din Indii şi din cele două Americi, dacă nu chiar şi din Noua Olandă.

Din toate acestea noi nu vedeam decât nişte frunze de culoare închisă ce se iţeau la marginea zidului; erau frunzele unui copac importat recent din coloniile americane, numit magnolia, pe ale cărui ramuri negre răsărea o floare albă cărnoasă. Din dudul nostru, Cosimo sări pe marginea zidului, făcu vreo câțiva paşi, ținându-şi echilibrul, apoi apucându-se cu mâinile, trecu de cealaltă

parte, unde se întindeau frunzele şi florile de magnolie.

După aceea dispăru din ochii mei, astfel încât cele ce vă

voi istorisi mai departe, precum şi multe amănunte ale acestei povestiri privitoare la viața lui, mi-au fost ulterior furnizate de el sau le-am dedus singur din unele mărturii izolate şi din presupuneri.

Cosimo stătea cocoţat în magnolie. Deşi magnolia avea ramuri foarte dese, unui copil ca fratele meu, deprins să se cațăre în tot soiul de copaci, nu i-a fost deloc greu să

se urce şi în acesta; crengile rezistau sub greutatea lui, cu toate că nu erau prea groase şi aveau un lemn moale, pe care Cosimo îl descojea cu vârful ghetelor, făcând răni albe în negrul scoarţei; şi-l învăluia pe băiat într-un parfum proaspăt de frunze, pe care vântul le întorcea când cu fața de un verde întunecat, când cu cea de un verde

strălucitor.

Dar toată grădina mirosea, şi Cosimo, dacă nu izbutise încă s-o parcurgă cu privirea, fiind foarte deasă, o cerceta cu ajutorul mirosului, încercând să deosebească diferitele miresme, care pentru el erau cunoscute, deoarece, aduse de vânt, ajungeau până în grădina noastră, şi ni se părea unul dintre lucrurile tainice ale acelei vile. Apoi, privea crengile şi vedea frunze noi, unele mari şi lucioase, ca şi cum peste ele ar fi curs o pânză de apă, altele mici şi pufoase, trunchiuri netede ori pline de solzi.

Domnea o linişte adâncă. Se înălţă în zbor doar un stol de pitulici, scoțând țipete ascuţite. Deodată se auzi un glas subţirel care cânta:

— O, là-là-là!... La ba-lan-çoire...

Cosimo privi în jos. Agăţat de creanga unui arbore mare de alături, se legăna un scrânciob, în care se afla o fată de vreo zece ani.

Era o copiliță blondă, cu o pieptănătură înaltă, niţel cam caraghioasă pentru o fetiță, cu o rochie albastră, şi rochia tot ca pentru femei în toată firea, şi, aşa cum se dădea în scrânciob, fusta i se revărsa în dantele. Fetița îşi ţinea ochii întredeschişi şi nasul în vânt, vrând parcă să

facă pe cucoana, şi muşca dintr-un măr, plecându-şi de fiecare dată capul spre mâna cu care trebuia să țină în același timp şi mărul, şi funia scrânciobului; ori de câte ori scrânciobul ajungea în punctul cel mai de jos al arcului descris, fetița îşi lua avânt, lovind cu vârfurile pantofilor pământul, şi scuipa cojile de măr dintre buze, cântând O, là-là-là!... La ba-lan-çoire.... ca o fetiță căreia puţin îi mai păsa, şi de scrânciob, şi de cântec, şi de măr (de acesta, totuşi, ceva mai mult) şi căreia au început să-i umble alte gânduri prin cap.

Cosimo coborâse din vârful magnoliei pe creanga cea mai de jos şi stătea cu picioarele proptite pe două crăci şi cu coatele sprijinite de un ram din fața lui, ca de pervazul unei ferestre. Legănându-se, scrânciobul aducea fata chiar

până sub nasul lui.