Felul în care melcii aţâţau macabra fantezie a surorii noastre ne-a determinat, pe fratele meu şi pe mine, să ne revoltăm, revoltă care însemna în acelaşi timp solidaritatea cu bietele animale chinuite, scârbă de gustul melcilor prăjiţi şi nemulţumire generală, astfel încât nu-i de mirare că aici îşi are obârşia gestul lui Cosimo şi tot ce a urmat.
Urziserăm un plan. Imediat ce Cavalerul avocat aducea acasă câte un coş plin cu melci comestibili, aceştia erau duşi în pivniţă şi puşi într-un butoiaş, ca să
postească, dându-li-se doar tărâţe, spre a-şi lepăda murdăriile. Dacă ridicai însă capacul de scânduri aşezat deasupra acestui butoi, ţi se înfăţişa înaintea ochilor un fel de iad, în care, cu o încetineală prevestitoare a agoniei, melcii se târau în sus, pe doage, printre resturi de tărâţe, printre dâre opace de bale închegate şi printre excremente colorate, amintire a vremurilor frumoase când trăiau în aer liber prin iarbă. Unii ieşiţi din cochilii, cu capul întins şi coamele depărtate, alţii chirciţi, întinzându-şi, neîncrezători, doar corniţele; unii adunaţi pâlcuri-pâlcuri, ca nişte cumetre, alţii adormiţi şi zăvorâţi înăuntru, iar alţii morţi, cu căsuţa răsturnată. Pentru a-i salva de întâlnirea cu sinistra bucătărească şi pentru a ne salva şi pe noi de bucatele ei alese, am făcut o gaură în fundul butoiaşului şi, de acolo, din fire de iarbă tocată şi miere, am întocmit o cărăruie cât se poate de camuflată prin
spatele butoaielor şi al uneltelor din pivniţă, pentru a momi melcii să fugă până la un gemuleţ care dădea spre un răzor necultivat şi plin de mărăcini.
A doua zi, când am coborât în pivniţă să controlăm rezultatele planului nostru şi, la lumina unei lumânări. am inspectat pereţii şi ungherele ascunse, am strigat:
— Uite unul aici!...
— Altul colo!...
— Şi uite-l pe ăsta unde a ajuns!
Un şir lung de melci, la mici distanţe unul de altul, se târau dinspre butoiaş spre ferestruică, pe pardoseală şi pe zid, urmând drumul trasat de noi.
— Repede, melcişorilor! Grăbiţi-vă, salvaţi-vă! îi tot îndemnam noi, văzând micile animale înaintând încet- încet, nu fără a se abate, descriind ocoluri leneşe pe pereţii zgrunţuroşi ai pivniţei, atraşi de întâmplătoarele sedimente, mucegaiuri şi cheaguri; dar pivniţa era întunecoasă, întortocheată şi ticsită de fel de fel de boarfe, aşa că trăgeam nădejde că nimeni nu-i va descoperi şi că
vor avea răgazul să scape cu toţii.
În schimb, sora noastră Battista, această făptură plină
de nelinişte, în toiul nopţii străbătea casa de la un capăt la altul după şoareci, cu un sfeşnic într-o mână şi cu puşca de vânâtoare subsuoară. În noaptea aceea a ajuns în pivniţă şi la flacăra lumânării a văzut un melc rătăcit pe tavan, cu dâra lui de bale argintii. A răsunat o împuşcătură. Toţi am sărit în sus în paturile noastre, dar numaidecât ne-am înfundat capul în perne, fiind deprinşi cu vânătorile nocturne ale călugăriţei din casă. Battista însă, după ce a omorât melcul şi a desprins o bucată de tencuială datorită nesăbuitei sale împuşcături, s-a pornit să strige cu vocea ei slabă, dar stridentă:
— Ajutor! Fug toţi! Ajutor!
Au alergat servitorii, pe jumătate dezbrăcaţi, a alergat tata, înarmat cu o sabie, abatele, fără perucă, iar cavalerul avocat, chiar mai înainte de a-şi da seama ce se petrece, a
şters-o pe câmp şi s-a dus să se culce într-un stog de paie, ca să scape de neplăceri.
La lumina torţelor, au început cu toţii să umble după
melcii din pivniţă, deşi, bineînţeles, nimeni nu-i avea la stomac, dar întrucât tot se sculaseră, nu voiau, din amor propriu, să admită că au fost deranjaţi de pomană. Au descoperit gaura din fundul butoiului şi au priceput numaidecât că era vorba de noi. Tata ne-a tras o sfântă de bătaie în pat, cu biciul vizitiului. Ne-am ales cu vânătăi pe spate, pe fese şi pe picioare şi am fost închişi într-o cămăruţă goală, care ţinea loc de carceră.
Ne-au ţinut acolo trei zile cu pâine şi apă, cu salată, şorici şi borş rece (care, din fericire, ne plăcea). Apoi, la primul nostru prânz în familie, în acea zi de 15 iunie, la amiază, ne-am aşezat cu toţii la masă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: şi ce pregătise sora noastră Battista, şefa bucătăriei? Supă de melci şi tocană de melci. Cosimo n-a vrut să se atingă nici măcar de o cochilie.
— Mâncaţi sau vă închidem imediat în cămăruţă!
Eu m-am supus şi am început să înfulec moluştele. (A fost un pic de laşitate din partea mea, din care pricină
fratele meu s-a simţit şi mai singur, astfel încât plecarea lui a însemnat şi un protest împotriva-mi, fiindcă-l dezamăgisem: dar n-aveam decât opt ani, şi apoi la ce bun să compari voinţa mea, atât cât putea să aibă un copil, cu supraomeneasca încăpăţânare ce caracteriza firea fratelui meu?)
— Ei, ce faci? i se adresă tata lui Cosimo.
— Nu, pentru nimic în lume! răspunse Cosimo şi dădu farfuria la o parte.
— Pleacă de la masă!
Dar Cosimo o şi zbughise afară, întorcând tuturor spatele.
— Unde te duci?
Îl vedeam prin uşa de sticlă cum îşi ia tricornul şi sabia din vestibul.
— Ştiu eu!
Şi alergă în grădină.
N-a trecut mult şi l-am văzut, pe fereastră, cum se căţăra în gorun. Deşi nu avea decât doisprezece ani, era îmbrăcat şi pieptănat foarte îngrijit, aşa cum voia tata să
te prezinţi la masă: păr pudrat şi cu panglică la coadă, tricorn, jabou de dantelă, frac verde cu coadă, pantalonaşi de culoarea nalbei, sabie mică şi ghetre lungi, de piele albă, până la jumătatea pulpei, singura concesie faţă de un port mai potrivit cu viaţa noastră de la ţară. (Eu, având numai opt ani, în afara prilejurilor de gală, eram scutit să-mi pudrez părul şi să port sabie, deşi mi-ar fi plăcut s-o port.) Şi astfel Cosimo se sui în copacul acela noduros, mişcându-şi braţele şi picioruşele printre crengi cu o siguranţă şi iuţeală dobândite în urma deselor exerciţii făcute împreună cu mine.
Am mai spus că ne petreceam ore în şir căţăraţi în copaci, şi nu pentru vreun interes, ca atâţia copii care se urcă numai după fructe sau după cuiburi de păsărele, ci din plăcerea de a birui nodurile mari ale trunchiului şi crăcanele, şi de a ajunge cât mai sus cu putinţă, ca să
găsim locuri frumoase unde să ne oprim şi, de acolo, să
privim la lumea de sub noi, să glumim şi să le aruncăm câte o vorbă de duh celor ce treceau pe jos. De aceea mi s-a părut firesc ca primul gând al lui Cosimo, în clipa când a fost nedreptăţit şi s-a revoltat, să fie acela de a se căţăra în gorun, copac familiar nouă şi care, întinzându-şi ramurile până la înălţimea ferestrelor salonului, silea întreaga familie să-i vadă dispreţul şi jignirea.
— Vorsicht! Vorsicht/1 Acuşi cade, sărăcuţul de el! a exclamat înspăimântată mama, care ne-ar fi privit cu plăcere şarjând sub focul artileriei, dar care, totuşi, se simţea cuprinsă de îngrijorare la orice alt joc al nostru.
Cosimo se căţără până la bifurcarea unei crengi groase, unde putea să stea comod, şi se aşeză acolo, bălăbănindu-şi picioarele, cu braţele încrucişate pe piept,
cu palmele vârâte subsuoară, cu capul înfundat între umeri şi cu tricornul îndesat pe frunte.
Tata se aplecă peste pervazul ferestrei şi-i strigă:
— Când ai să oboseşti de stat acolo, ai să te răzgândeşti!
