Lui Cosimo îi trebuiră câteva clipe ca să-şi dea seama că n-avea nici un rost să se sperie din pricină că se speriase banda de vagabonzi, la fel cum lipsită de sens era şi ideea că ei ar fi isteți, iar el nu. Faptul că înţepeniseră

acolo ca nişte neghiobi, iată dovada: ce dracu’ mai aşteptau, în loc s-o ia la sănătoasa prin pomii din jur?

Fratele meu aşa ajunsese până acolo, trecând din copac în copac, şi tot astfel putea să spele putina; îşi îndesă

tricornul pe cap, căută creanga de care se folosise ca de o punte, păşi din ultimul cireş într-un roşcov, din roşcov se căţără, bălăbănindu-se, într-un prun, şi aşa mai departe.

Ceilalţi, văzându-l cum se mişcă de pe o creangă pe alta de parcă ar fi umblat prin piaţă, înţeleseră că trebuie să-i urmeze fără întîrziere pilda, căci de nu, cine ştie cât ar avea de pătimit până să găsească drumul; aşa că îl urmară pe acea cale întortocheată în tăcere şi mai mult de-a buşilea. Între timp, el sări într-un smochin, trecu peste gardul viu care servea de împrejmuire, apoi coborî într-un piersic cu ramurile atât de subţiri, încât n-ar fi putut trece prin el decât unul câte unul. Piersicul îi sluji doar ca să se agațe de trunchiul răsucit al unui măslin ce se revărsa peste creasta unui zid; de pe măslin ajunse dintr-o săritură într-un stejar care-şi întindea un braţ

robust peste torentul de dedesubt, oferind o punte de trecere către arborii de dincolo.

Oamenii cu furcile, care crezuseră că au pus mâna pe hoţii de fructe, îi văzură scăpând pe sus, ca nişte păsări. Îi urmăriră, alergând după ei cu câinii care lătrau turbaţi, dar fură nevoiţi să ocolească gardul viu, apoi zidul, pe urmă ajunseră la puhoi, unde nu erau poduri, şi pierdură

multă vreme până să găsească un vad, dar între timp ştrengarii erau departe şi o luaseră la sănătoasa.

Alergau ca orice muritori de rând, cu picioarele pe pământ. Sus, în copaci, nu rămăsese decât fratele meu.

— Unde o fi piţigoiul acela cu ghetre? se întrebau ştrengarii, nemaivăzându-l înaintea lor.

Îşi înălţară privirea: iată-l colo sus, căţărându-se în măslini.

— Hei, mă, vino jos, că acuma nu ne mai înhaţă!

Dar el nu coborî, ci, sărind din creangă în creangă, din măslin în măslin, pieri din ochii lor în desişul de frunze argintii.

Ceata micilor vagabonzi, cu glugi de sac şi cu trestii în mână, asalta acum cireşii din fundul văii. Lucrau metodic, devastând creangă cu creangă, când... pe cine credeţi că zăriră în vârful cireşului celui mai înalt, stând cocoţat cu picioarele încrucişate, desprinzînd cu două

degete codiţele cireşelor şi punându-şi-le în tricornul aşezat pe genunchi? Pe băiatul cu ghetre.

— Hei, de unde-ai răsărit? îl întrebară ei, răstit, dar se cam dezumflară, deoarece părea că venise până acolo zburând.

Fratele meu lua cireşele din tricorn una câte una şi le vâra în gură, de parcă ar fi fost zaharisite. Apoi scuipa repede sîmburii, pufăind din buze, atent să nu-şi păteze vesta.

— Ce tot umblă după noi „mâncătorul-ăsta-de-nghețatâ“? La naiba, ce se ține scai? De ce nu înfulecă

cireşe din grădina lui?

Dar simţiră un fel de sfiiciune, deoarece îşi dădură

seama că în privinţa căţăratului prin copaci el era mai isteț decât ei toți.

— Printre „mâncătorii-de-nghețată“, zise un altul, uneori se naşte din greşeală şi câte unul mai isteţ: aşa e şi Sinforosa 1...

_____

1 Poreclă italienească dată fetelor îndrăgostite.

La auzul acelui nume misterios, Cosimo ciuli urechile şi roşi, deşi nu ştia nici el de ce.

— Sinforosa ne-a trădat! adăugă un altul.

— Dar era isteață, cu toate că şi ea era o „mâncătoare-de-îngheţată“ şi dacă ar fi sunat din corn şi azi-dimineată, ăia nu ne-ar fi prins...

— Ce mai tura-vura, chiar şi un mâncător-de-nghețată

poate să vină în ceata noastră, dacă, bineînţeles, vrea să

fie de-ai noştri!

(Cosimo pricepu că „mâncător de îngheţată“ însemna unul care locuieşte într-o vilă sau e nobil, sau, în orice caz, o persoană sus-pusă.)

— Ascultă, bă, tu ăla, i se adresă unul, hai să cădem la învoială: dacă vrei să fii de-ai noştri, batem împreună

drumurile şi ne arăţi toate locurile pe care le ştii.

— Şi să ne laşi să intrăm în livada lui tat-tu! spuse un altul. În mine au tras o dată cu puşca cu sare!

Cosimo îi asculta, însă era muncit de un gând. Apoi zise:

— Dar ia spuneți-mi, cine-i Sinforosa?

Atunci toți zdrenţăroşii dintre crengi pufniră în râs, şi râdeau aşa de tare, că unii erau cât pe-aici să cadă din cireş, alţii se lăsară pe spate, încolăcindu-şi picioarele pe creangă, iar alţii se bălăbăniră în văzduh, spânzuraţi în mâini, râzând zgomotos şi urlând.

Se înţelege de la sine că zarva aceasta îi atrase din nou pe urmăritori. Ba chiar trebuie să fi fost destul de aproape cu haita lor de câini, deoarece se auzi un lătrat puternic şi... iată-i pe toți cu furcile. Numai că de data aceasta, cu experienţa căpătată după înfrângerea suferită, ocupară

mai întâi pomii din jur, urcându-se cu scările portative, şi de-acolo îi împresurară pe hoţi cu furcile şi cu greblele.

Jos, pe pământ, câinii se zăpăciră, văzându-şi stăpânii cum se caţără în pomi şi, neînțelegând de îndată încotro

să se repeadă, se răzleţiră, pentru o clipă, lătrând cu boturile în aer. Astfel că puşlamalele putură să sară la iuţeală din cireşi, tulind-o care încotro printre câinii năuciţi, iar dacă unul se mai alese cu o muşcătură în pulpă, cu un ciomag sau cu vreo piatră, cei mai mulți părăsiră câmpul de bătaie teferi.

În pom rămăsese doar Cosimo.

— Coboară! îi strigau ceilalţi în timp ce-şi scăpau pielea. Ce faci? Dormi? Sări jos cât mai e liber drumul!

Dar el, cu genunchii lipiţi de creangă, îşi scoase sabia din teacă. Din pomii învecinaţi, oamenii întindeau furcile legate la capătul unor prăjini lungi ca să-l ajungă, însă

Cosimo, rotindu-şi sabia, le ţinea la distantă, până ce îi proptiră una drept în piept, ţintuindu-l de trunchi.

— Stați! strigă un glas. E micul baron de Piovasco. Ce faceți, domnişorule, acolo sus? Cum de v-ați amestecat cu gloata asta?

Cosimo îl recunoscuse pe Giuà della Vasca, un dijmaş

de-al tatei.

Furcile se îndepărtară. Mulți ţărani îşi scoaseră

pălăriile. Fratele meu îşi săltă şi el puţin tricornul de pe cap şi salută.