mă-nhațe, dacă pot!

Acum, după atâtea lăudăroşenii, Cosimo se aştepta ca ea să-l ia peste picior, într-un fel oarecare. Însă, dimpotrivă, fata se arătă pe neaşteptate curioasă:

— A, da? Şi până unde se întinde acest domeniu al tău?

— Până unde poți ajunge mergând prin copaci, încolo şi încoace, dincolo de zid, prin livezile de măslini, până

pe colină, de cealaltă parte a colinei, în pădure, pe proprietățile episcopului...

— Chiar până în Franta?

— Până în Polonia şi în Saxonia, zise Cosimo, care, din geografie, ştia doar denumirile auzite de la mama, când vorbea despre războaiele de Succesiune. Dar eu nu-s egoist ca tine. Eu te invit pe domeniile mele.

Acum se tutuiau amândoi, dar ea fusese aceea care începuse.

— Şi scrânciobul al cui e? întrebă ea, aşezându-se în scrânciob, cu evantaiul deschis în mână.

— Scrânciobul e al tău, preciză Cosimo, dar, întrucât e legat de creanga asta, tot de mine depinde. De aceea, când atingi pământul cu picioarele eşti pe teritoriul tău, dar când te ridici în văzduh eşti pe-al meu.

Ea îşi făcu vânt şi îşi luă zborul, ținându-se strâns cu mâinile de funii. Cosimo sări pe creanga groasă de care atârna scrânciobul, apucă frânghiile şi începu s-o legene.

Scrânciobul zbura tot mai sus.

— Ţi-e frică?

— Mie, nu. Cum te cheamă?

— Pe mine Cosimo... Dar pe tine?

— Violante, dar mi se spune Viola.

— Mie îmi spun şi Mino, căci Cosimo e un nume de om bătrân.

— Nu-mi place.

— Cosimo?

— Nu. Mino.

— A... Poţi să-mi spui Cosimo.

— Nici nu mă gândesc! Ascultă, trebuie să încheiem un pact limpede ca lumina zilei.

— Ce zici? întrebă el, care tot nu se simţea în largul său.

— Uite ce zic: eu pot să mă sui pe teritoriul tău şi sunt un oaspete sacru, nu-i aşa? Vin şi plec oricând poftesc.

Tu, însă, eşti sfânt şi inviolabil cât timp te afli în copaci, pe teritoriul tău, dar de îndată ce atingi pământul grădinii devii sclavul meu şi vei fi pus în lanţuri.

— Nu, eu nu cobor nici în grădina ta şi nici într-a mea.

Pentru mine tot acest teritoriu e la fel de vrăjmaş. Tu o să

vii sus cu mine şi or să vină şi prietenii tăi care fură

fructe, poate chiar şi fratele meu Biagio, cu toate că-i niţel cam laş, şi toți laolaltă vom alcătui în copaci o armată şi vom băga mințile în cap pământului şi locuitorilor lui.

— Nu, nici vorbă de aşa ceva! Stai să-ţi explic cum stau lucrurile. Tu eşti stăpânul copacilor, nu-i aşa? Dar dacă atingi o singură dată pământul cu piciorul, îţi pierzi întreg regatul şi rămâi ultimul dintre sclavi. Ai înţeles?

Chiar dacă se rupe o creangă şi cazi, ai pierdut tot!

— Eu n-am căzut în viaţa mea dintr-un copac!

— Mă rog, dar dacă se întâmplă să cazi, te prefaci în cenuşă şi te împrăştie vântul.

— Astea-s poveşti. Eu nu calc pe pământ fiindcă nu vreau.

— Vai, cât eşti de plicticos!

— Nu, nu, hai să ne jucăm. De pildă, în scrânciob aş

putea sta?

— Da, dacă reuşeşti să te-aşezi în scrânciob fără să

atingi pământul.

Lângă scrânciobul Violei se afla un altul, atârnat de aceeaşi creangă, dar tras sus şi înnodat, ca să nu se ciocnească între ele. Cosimo îşi dădu drumul de pe creangă, apucându-se de una dintre funii, exerciţiu în care se dovedi foarte îndemânatic, deoarece mama ne punea să

facem multă gimnastică, ajunse la nod, îl desfăcu, se instală în scrânciob în picioare şi, ca să-şi facă vânt, îşi deplasă greutatea corpului, îndoindu-şi genunchii şi aplecându-se înainte. În felul acesta se avântă din ce în ce mai sus. Cele două scrâncioburi mergeau unul într-un sens, celălalt în altul; ajungeau acum la aceeaşi înălţime şi treceau unul în dreptul altuia la jumătatea drumului.

— Dacă încerci să te aşezi în scrânciob şi să-ţi faci vânt cu picioarele, poți s-ajungi şi mai sus, insinuă Viola.

Cosimo îi dădu cu tifla.

— Hai, vino jos şi fă-mi vânt, fii drăguţ! zise ea, zâmbindu-i galeş.

— Ba a fost vorba că eu nu trebuie să cobor cu nici un preţ... şi Cosimo se prefăcu a nu înţelege.

— Fii drăguţ!

— Nu.

— Ha-ha! Erai gata să te arzi! Dacă atingeai pământul cu piciorul pierdeai totul.

Viola coborî din leagăn şi începu să împingă uşurel scrânciobul lui Cosimo.

— Uh!