— Acum. zise ea, foarte liniştită, voi chema servitorii ca să pună mâna pe dumneata şi să te ciomăgească. În felul acesta o să te înveţi minte să nu mai intri pe terenul nostru!
Fetița schimba mereu tonul şi fratele meu rămânea de fiecare dată uimit.
— Unde mă aflu eu, nu e teren şi nu-i al vostru!
proclamă Cosimo.
Se simţi ispitit să adauge: „Şi-apoi, eu sunt duce de Ombrosa şi sunt mai marele întregului ţinut!“, dar se stăpâni, fiindcă nu-i plăcea să repete lucrurile pe care le rostea necontenit tata, acum după ce se certase cu el, fugind de la masă; nu-i plăcea şi nici nu găsea că e un lucru drept, şi pentru că pretenţiile acelea asupra ducatului i se păruseră totdeauna idei fixe; ce rost avea să
încerce a se făli şi el, Cosimo, cu titlul de duce? Dar nu voia să se dezmintă şi continuă cum îi venea lui bine.
— Aici nimic nu-i al vostru, repetă el, pentru că al
vostru e pământul, şi dacă aş pune un singur picior jos, atunci, într-adevăr, v-aş încălca proprietatea. Dar aici sus, nu, şi umblu oriunde îmi place.
— Da, vasăzică acolo, sus, tu eşti stăpân...
— Desigur! Tot teritoriul de aici, de sus, este al meu, şi numai al meu; şi făcu un gest vag spre ramuri, spre frunzele însorite, spre cer. Pretutindeni pe crengile copacilor este domeniul meu. Spune slugilor să vină să
mă-nhațe, dacă pot!
Acum, după atâtea lăudăroşenii, Cosimo se aştepta ca ea să-l ia peste picior, într-un fel oarecare. Însă, dimpotrivă, fata se arătă pe neaşteptate curioasă:
— A, da? Şi până unde se întinde acest domeniu al tău?
— Până unde poți ajunge mergând prin copaci, încolo şi încoace, dincolo de zid, prin livezile de măslini, până
pe colină, de cealaltă parte a colinei, în pădure, pe proprietățile episcopului...
— Chiar până în Franta?
— Până în Polonia şi în Saxonia, zise Cosimo, care, din geografie, ştia doar denumirile auzite de la mama, când vorbea despre războaiele de Succesiune. Dar eu nu-s egoist ca tine. Eu te invit pe domeniile mele.
Acum se tutuiau amândoi, dar ea fusese aceea care începuse.
— Şi scrânciobul al cui e? întrebă ea, aşezându-se în scrânciob, cu evantaiul deschis în mână.
— Scrânciobul e al tău, preciză Cosimo, dar, întrucât e legat de creanga asta, tot de mine depinde. De aceea, când atingi pământul cu picioarele eşti pe teritoriul tău, dar când te ridici în văzduh eşti pe-al meu.
Ea îşi făcu vânt şi îşi luă zborul, ținându-se strâns cu mâinile de funii. Cosimo sări pe creanga groasă de care atârna scrânciobul, apucă frânghiile şi începu s-o legene.
Scrânciobul zbura tot mai sus.
— Ţi-e frică?
— Mie, nu. Cum te cheamă?
— Pe mine Cosimo... Dar pe tine?
— Violante, dar mi se spune Viola.
— Mie îmi spun şi Mino, căci Cosimo e un nume de om bătrân.
— Nu-mi place.
— Cosimo?
— Nu. Mino.
— A... Poţi să-mi spui Cosimo.
— Nici nu mă gândesc! Ascultă, trebuie să încheiem un pact limpede ca lumina zilei.
— Ce zici? întrebă el, care tot nu se simţea în largul său.
— Uite ce zic: eu pot să mă sui pe teritoriul tău şi sunt un oaspete sacru, nu-i aşa? Vin şi plec oricând poftesc.
Tu, însă, eşti sfânt şi inviolabil cât timp te afli în copaci, pe teritoriul tău, dar de îndată ce atingi pământul grădinii devii sclavul meu şi vei fi pus în lanţuri.
— Nu, eu nu cobor nici în grădina ta şi nici într-a mea.
Pentru mine tot acest teritoriu e la fel de vrăjmaş. Tu o să
vii sus cu mine şi or să vină şi prietenii tăi care fură
fructe, poate chiar şi fratele meu Biagio, cu toate că-i niţel cam laş, şi toți laolaltă vom alcătui în copaci o armată şi vom băga mințile în cap pământului şi locuitorilor lui.
— Nu, nici vorbă de aşa ceva! Stai să-ţi explic cum stau lucrurile. Tu eşti stăpânul copacilor, nu-i aşa? Dar dacă atingi o singură dată pământul cu piciorul, îţi pierzi întreg regatul şi rămâi ultimul dintre sclavi. Ai înţeles?
