Înhăţase brusc scăunaşul pe care fratele meu stătea în picioare şi-l răsturnase. Noroc însă că el se ţinea cu nădejde de funii! Altfel s-ar fi prăbuşit la pământ ca un nătâng!

— Trădătoareo! îi strigă Cosimo şi se căţără sus, încleştându-se de cele două funii.

Urcuşul era însă mult mai greu decât coborâşul, mai ales că fetița blondă, fiind în toane foarte rele, smucea de funii în fel şi chip.

În cele din urmă, Cosimo ajunse pe creanga cea groasă şi se aşeză călare pe ea. Cu jaboul de dantelă îşi şterse fața de năduşeală:

— Ha-ha! Nu ţi-a mers!

— Era cât pe-aci!

— Eu credeam că-mi eşti prietenă!

— Credeai! şi începu iar să-şi facă vânt cu evantaiul.

— Violante! răsună în clipa aceea o voce ascuţită de femeie. Cu cine vorbeşti?

Pe scara albă ce ducea la vilă se ivise o doamnă: înaltă, slabă, cu o fustă largă; privea prin lornietă.

Intimidat, Cosimo se retrase între frunze.

— Cu un tânăr, ma tante, zise fetița; s-a născut în vârful unui copac şi, fiind vrăjit, nu poate să pună piciorul pe pământ.

Roşu până peste urechi, Cosimo se întrebă dacă fetița vorbea aşa ca să-şi bată joc de el față de mătuşă-sa, sau ca s-o ia peste picior pe mătuşă-sa față de el, sau doar ca să-şi continue jocul, sau numai pentru că nu-i păsa de nimic, nici de el, nici de mătuşă, nici de joc; se văzu iscodit de lornietă cucoanei, care se apropia de copac de parcă s-ar fi pregătit să contemple un papagal ciudat.

— Uh, mais c'est un des Piovasques, ce jeune homme, je crois. Viens, Violante! 1

_____

1 A, dar mi se pare că tânârul acesta e un Piovasco. Vino. Violante! ( fr.) Cosimo simţi că-i ard obrajii de umilinţă; faptul că-l recunoscuse fără a părea deloc mirată, fără să se întrebe măcar de ce se află acolo, şi că o chemase numaidecât pe fetiță, nu cu glas aspru, dar pe un ton hotărât, şi că Viola, ascultătoare, fără să întoarcă măcar capul, se supuse chemării, totul lăsa să se înţeleagă că el este o fiinţă

lipsită de orice însemnătate, care aproape că nici nu există. Şi astfel, acea neobişnuită după-amiază fu învăluită într-un nor de ruşine.

Dar iată că fetița îi face un semn mătuşii, mătuşa se apleacă şi copila îi şopteşte ceva la ureche; mătuşa îndreptă din nou lornieta spre Cosimo.

— Atunci, domnişorule, îi zice, nu vrei să fii drăguţ şi să serveşti o ceaşcă de ciocolată? În felul acesta vom putea şi noi să ne cunoaştem – şi îi face Violei cu ochiul –

de vreme ce acum eşti un prieten al familiei.

Dar Cosimo rămase neclintit, făcând ochi mari spre mătuşă şi spre nepoată. Inima îi bătea cu putere. Iată, acum era invitami nobililor D'Ondariva şi D'Ombrosa, familia cea mai orgolioasă din ținut, şi umilinţa sa din prima clipă se transforma în biruinţă şi se răzbuna pe tatăl său, fiind primit de nişte adversari care-l priviseră

totdeauna de sus, iar Viola intervenise pentru el, şi el era admis acum în mod oficial ca prieten al Violei, şi se va putea juca împreună cu ea în grădina aceea atât de diferită

de oricare altă grădină. Cosimo încercă toate aceste sentimente, dar în acelaşi timp puse stăpânire pe el un simţământ opus, deşi confuz; un fel de sfiiciune amestecată cu orgoliu, singurătate şi încăpăţînare; şi hărţuit de aceste sentimente contradictorii, fratele meu se prinse cu mâinile de creanga de deasupra lui, se căţără, se afundă în locul cel mai stufos, trecu într-alt copac şi se făcu nevăzut.

III

A FOST o după-amiază care nu se mai sfârşea. Din când în când, o bufnitură, un foşnet, cum se aud adesea prin grădini, mă făcea să alerg afară, în nădejdea că este şi el şi că se hotărâse să coboare. Și numai că văd mişcându-se vârful magnoliei cu flori albe, şi pe Cosimo ivindu-se de dincolo de zid şi sărindu-l.

M-am dus să-l întâmpin în dud. Văzându-mă, păru contrariat: tot mai era supărat pe mine. Se aşeză pe o creangă de dud şi începu s-o cresteze cu săbiuţa, ca şi cum n-ar fi vrut să-mi vorbească.

— E uşor că te cațări în dud, am zis, pentru a rupe tăcerea, până acum nu ne-am urcat niciodată...

El continuă să scrijelească ramura cu tăişul, apoi spuse, cu voce acră:

— Vasăzică ți-au plăcut melcii?

Eu i-am întins un coşulet:

— Ţi-am adus două smochine uscate, Mino, şi un pic de tort...

— Te-au trimis ei? mă întreabă, la fel de trufaş, dar se uită la coşulet, înghiţind în sec.

— Nu, de-ai şti! A trebuit să fug într-ascuns de abate, m-am grăbit să-i răspund. Au vrut să mă țină la lecţie toată seara, ca nu cumva să vin la tine, dar bătrânul a adormit! Mama se teme că ai putea să cazi şi tare ar vrea să pună să te caute, dar babacu, din clipa când nu te-a mai zărit în gorun, a zis că ai coborât şi te-ai furişat în vreun colț, ca să cugeti la purtarea ta necuviincioasă, aşa că

n-avem de ce să ne îngrijorăm din pricina ta.

— Ba n-am coborât deloc! zise fratele meu.

— Ai fost în grădina familiei D’Ondariva?

— Da, dar tot aşa, dintr-un copac într-altul, fără să

ating deloc pământul!

— De ce? l-am întrebat.

Pentru prima oară îl auzeam enunțând regula pe care

şi-o impusese, dar mi-a vorbit ca despre un lucru de la sine înţeles între noi doi, ca şi cum ar fi vrut să mă

asigure că n-o încălcase niciodată; aşa că eu n-am mai îndrăznit să stărui în a-i cere lămuriri.

— Ştii, zise el, în loc să-mi răspundă, grădina Ondarivilor este un loc pentru care ți-ar trebui zile şi zile ca să-l explorezi de la un capăt la altul! Cu arbori din pădurile Americii, ah, de-ai vedea! Apoi îşi aminti că era certat cu mine şi că deci nu trebuia să-i facă plăcere să-mi vorbească despre descoperirile lui. Aşa că se opri brusc: –

Oricum, pe tine nu te duc acolo. De azi înainte n-ai decât să te distrezi cu Battista, sau cu cavalerul avocat.

— Nu, Mino, du-mă acolo! l-am rugat. Nu trebuie să

fii supărat pe mine din pricina melcilor; erau scârboşi, dar n-am mai putut răbda să-i aud strigând întruna!

Cosimo se înfrupta din tort.

— O să te pun la încercare, zise el, trebuie să-mi dovedeşti că eşti de partea mea, nu de a lor.

— Spune-mi tot ce vrei să fac.

— Să-mi faci rost de nişte frânghii lungi şi tari, cu care să m-ajut, legănându-mă, când trec dintr-un copac într-altul: şi să-mi aduci un scripete, cârlige şi cuie din alea mari...