– părinţii noştri nu fuseseră niciodată îngrijoraţi de acest lucru şi tocmai de aceea, cred, nu ne-am rupt niciodată

nimic – ci pentru că, pe măsură ce creşteam, ne sporea şi greutatea, aşa încât puteam să dăm jos statuile străbunilor, aşezate din ordinul tatei pe pilaştrii terminali ai balustradelor, la capătul fiecărei rampe de scară.

Într-adevăr, Cosimo răsturnase odată un strămoş episcop, cu mitră cu tot; a fost pedepsit şi, de atunci, a învăţat să

frâneze cu o clipă mai înainte de a ajunge la capătul rampei şi chiar să sară jos doar cu o palmă înainte de a se izbi de statuie. Şi eu am învățat, deoarece îl urmam în toate, numai că, fiind întotdeauna mai modest şi mai prudent, săream jos la jumătatea rampei sau lunecam pe porţiuni mici, frânând mereu. Într-o zi, când Cosimo cobora pe balustradă ca o săgeată, cine credeţi că urca pe scări? Abatele Fauchelafleur, care hoinărea fără ţintă, cu

ceaslovul deschis în mână, dar cu privirea aţintită în gol, ca o găină. Şi măcar de-ar fi fost pe jumătate adormit, ca de obicei! Dar nu: se afla în una dintre acele clipe de care mai avea totuşi parte uneori, când nu-i scăpa nimic din ce se petrecea în jur. Îl zăreşte pe Cosimo şi cugetă:

„Balustrada, statuia... acuşi se ciocneşte de ea, acuşi mă

ceartă şi pe mine“ (fiindcă la orice ştrengărie de-a noastră

era mustrat şi el că nu ştie să ne păzească) şi se aruncă

peste balustradă ca să-l oprească pe frate-meu. Cosimo se ciocneşte de abate, îl târăşte în jos pe balustradă (abatele era un bătrânel numai piele şi os), nu poate să frâneze, se izbeşte şi mai vârtos de statuia strămoşului nostru Cacciaguerra Piovasco, cruciat care luptase în Ţara Sfântă, şi se prăvălesc tustrei la picioarele scării: cruciatul, bucăţi-bucăţele (era de ghips), abatele şi Cosimo. L-au făcut cu ou şi cu otet pe Cosimo, l-au bătut cu biciul, l-au pus să scrie nişte fraze de câte o sută de ori şi l-au închis în cameră, numai cu pâine şi ciorbă de legume rece. Iar Cosimo, care se simţea nevinovat, deoarece vina nu fusese a lui, ci a abatelui, a rostit acea cumplită invectivă: „Mă doare-n cot de toţi străbunii dumitale, domnule tată!“, care prevestea vocaţia lui de răzvrătit.

Sora noastră, la urma urmei, era la fel. Cu toate că

izolarea în care trăia i-o impusese tata după povestea cu tânărul marchiz della Mela, Battista fusese şi ea, dintotdeauna, un suflet răzvrătit şi singuratic. Ce a fost şi ce n-a fost, atunci, cu tânărul marchiz, nu s-a prea aflat niciodată. Cum de s-a furişat în casa noastră în pofida faptului că familia lui ne duşmănea? Şi de ce? Ca s-o seducă, ba mai mult, ca s-o siluiască pe sora noastră: aşa s-a spus în nesfârşita gâlceavă care a urmat între cele două familii. De fapt, noi n-am reuşit niciodată să ni-l imaginăm, pe acel papă-lapte pistruiat făcând pe seducătorul şi cu atât mai puţin fiind vorba de sora noastră, care, fără îndoială, era mai voinică decât el şi se

bucura chiar de faima că se lua la trântă şi cu grăjdarii. Şi încă ceva: de ce a fost tocmai el cel care a strigat? Şi cum se face că servitorii, care au alergat împreună cu tata, l-au găsit cu pantalonii ferfeniţă, sfâşiaţi parcă de ghearele unei tigroaice? Familia Della Mela n-a vrut niciodată să

admită că fiul lor ar fi atentat la cinstea surorii noastre şi să-şi dea consimțământul pentru căsătorie. Astfel sora noastră a sfârşit îngropată în casă, în straie călugăreşti, deşi nu rostise nici un legământ, nici măcar pentru cea de-a treia treaptă monahală, dată fiind îndoielnica ei vocaţie.

Răutatea şi-o punea în aplicare mai ales la bucătărie.

Era foarte pricepută la gătit, fiindcă nu-i lipseau nici silinţa, nici fantezia, însuşirile de frunte ale oricărei bucătărese, dar când punea ea mâna nu ştiam niciodată ce surpriză ne aşteaptă la masă: o dată a preparat nişte tartine cu pateu, cât se poate de gustoase, ce-i drept, dar din ficat de şoarece, şi nu ne-a spus decât după ce le-am mâncat şi le-am găsit minunate; ca să nu mai vorbim de picioruşele de lăcustă, cele dindărăt, tari şi zimţate, aşezate ca un mozaic pe un tort; sau de codiţele de porc, prăjite de parcă ar fi fost covrigi; ba într-un rând a prăjit un arici întreg, cu toţi ghimpii, naiba ştie de ce, fără

îndoială doar ca să ne impresioneze când avea să fie ridicat capacul fiindcă nici chiar ea, care mânca întotdeauna orice trăsnaie pregătea, n-a vrut să guste, măcar că era un puişor de arici, trandafiriu şi, desigur, fraged. Într-adevàr, cele mai multe dintre groaznicele sale preparate erau scornite mai mult din dorinţa de a scandaliza, decât pentru plăcerea de a te face să mănânci împreună cu ea asemenea bucate cu gust înfiorător.

Mâncărurile acestea ale Battistei erau rezultatul celor mai rafinate combinaţii de produse animale şi vegetale: căpăţâni de conopidă cu urechi de iepure, rânduite pe un guler de blană de iepure; sau o căpăţână de porc din râtul căreia ieşea - făcând impresia că scoate limba - o langustă

roşie, iar langusta ţinea între foarfecele ei limba porcului, ca şi cum i-ar fi smuls-o. Apoi melcii: izbutise să

decapiteze nu ştiu câţi melci, iar capetele, acele capete ca de căluţ, le înfipsese – cu o scobitoare cred – pe câte o bucată de plăcintă încât atunci când au fost aduse la masă, păreau un cârd de lebede minuscule. Mai straşnic însă

decât de aspectul acelor mâncăruri rafinate, rămâneai impresionat când te gândeai la osârdia cu care le preparase Battista şi când îţi imaginai mâinile ei subțiri la lucru pentru a ciopârţi trupurile micilor vieţuitoare.

Felul în care melcii aţâţau macabra fantezie a surorii noastre ne-a determinat, pe fratele meu şi pe mine, să ne revoltăm, revoltă care însemna în acelaşi timp solidaritatea cu bietele animale chinuite, scârbă de gustul melcilor prăjiţi şi nemulţumire generală, astfel încât nu-i de mirare că aici îşi are obârşia gestul lui Cosimo şi tot ce a urmat.

Urziserăm un plan. Imediat ce Cavalerul avocat aducea acasă câte un coş plin cu melci comestibili, aceştia erau duşi în pivniţă şi puşi într-un butoiaş, ca să

postească, dându-li-se doar tărâţe, spre a-şi lepăda murdăriile. Dacă ridicai însă capacul de scânduri aşezat deasupra acestui butoi, ţi se înfăţişa înaintea ochilor un fel de iad, în care, cu o încetineală prevestitoare a agoniei, melcii se târau în sus, pe doage, printre resturi de tărâţe, printre dâre opace de bale închegate şi printre excremente colorate, amintire a vremurilor frumoase când trăiau în aer liber prin iarbă. Unii ieşiţi din cochilii, cu capul întins şi coamele depărtate, alţii chirciţi, întinzându-şi, neîncrezători, doar corniţele; unii adunaţi pâlcuri-pâlcuri, ca nişte cumetre, alţii adormiţi şi zăvorâţi înăuntru, iar alţii morţi, cu căsuţa răsturnată. Pentru a-i salva de întâlnirea cu sinistra bucătărească şi pentru a ne salva şi pe noi de bucatele ei alese, am făcut o gaură în fundul butoiaşului şi, de acolo, din fire de iarbă tocată şi miere, am întocmit o cărăruie cât se poate de camuflată prin

spatele butoaielor şi al uneltelor din pivniţă, pentru a momi melcii să fugă până la un gemuleţ care dădea spre un răzor necultivat şi plin de mărăcini.

A doua zi, când am coborât în pivniţă să controlăm rezultatele planului nostru şi, la lumina unei lumânări. am inspectat pereţii şi ungherele ascunse, am strigat:

— Uite unul aici!...

— Altul colo!...

— Şi uite-l pe ăsta unde a ajuns!

Un şir lung de melci, la mici distanţe unul de altul, se târau dinspre butoiaş spre ferestruică, pe pardoseală şi pe zid, urmând drumul trasat de noi.

— Repede, melcişorilor! Grăbiţi-vă, salvaţi-vă! îi tot îndemnam noi, văzând micile animale înaintând încet- încet, nu fără a se abate, descriind ocoluri leneşe pe pereţii zgrunţuroşi ai pivniţei, atraşi de întâmplătoarele sedimente, mucegaiuri şi cheaguri; dar pivniţa era întunecoasă, întortocheată şi ticsită de fel de fel de boarfe, aşa că trăgeam nădejde că nimeni nu-i va descoperi şi că

vor avea răgazul să scape cu toţii.

În schimb, sora noastră Battista, această făptură plină

de nelinişte, în toiul nopţii străbătea casa de la un capăt la altul după şoareci, cu un sfeşnic într-o mână şi cu puşca de vânâtoare subsuoară. În noaptea aceea a ajuns în pivniţă şi la flacăra lumânării a văzut un melc rătăcit pe tavan, cu dâra lui de bale argintii. A răsunat o împuşcătură. Toţi am sărit în sus în paturile noastre, dar numaidecât ne-am înfundat capul în perne, fiind deprinşi cu vânătorile nocturne ale călugăriţei din casă. Battista însă, după ce a omorât melcul şi a desprins o bucată de tencuială datorită nesăbuitei sale împuşcături, s-a pornit să strige cu vocea ei slabă, dar stridentă:

— Ajutor! Fug toţi! Ajutor!

Au alergat servitorii, pe jumătate dezbrăcaţi, a alergat tata, înarmat cu o sabie, abatele, fără perucă, iar cavalerul avocat, chiar mai înainte de a-şi da seama ce se petrece, a

şters-o pe câmp şi s-a dus să se culce într-un stog de paie, ca să scape de neplăceri.

La lumina torţelor, au început cu toţii să umble după

melcii din pivniţă, deşi, bineînţeles, nimeni nu-i avea la stomac, dar întrucât tot se sculaseră, nu voiau, din amor propriu, să admită că au fost deranjaţi de pomană. Au descoperit gaura din fundul butoiului şi au priceput numaidecât că era vorba de noi. Tata ne-a tras o sfântă de bătaie în pat, cu biciul vizitiului. Ne-am ales cu vânătăi pe spate, pe fese şi pe picioare şi am fost închişi într-o cămăruţă goală, care ţinea loc de carceră.

Ne-au ţinut acolo trei zile cu pâine şi apă, cu salată, şorici şi borş rece (care, din fericire, ne plăcea). Apoi, la primul nostru prânz în familie, în acea zi de 15 iunie, la amiază, ne-am aşezat cu toţii la masă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: şi ce pregătise sora noastră Battista, şefa bucătăriei? Supă de melci şi tocană de melci. Cosimo n-a vrut să se atingă nici măcar de o cochilie.

— Mâncaţi sau vă închidem imediat în cămăruţă!

Eu m-am supus şi am început să înfulec moluştele. (A fost un pic de laşitate din partea mea, din care pricină

fratele meu s-a simţit şi mai singur, astfel încât plecarea lui a însemnat şi un protest împotriva-mi, fiindcă-l dezamăgisem: dar n-aveam decât opt ani, şi apoi la ce bun să compari voinţa mea, atât cât putea să aibă un copil, cu supraomeneasca încăpăţânare ce caracteriza firea fratelui meu?)

— Ei, ce faci? i se adresă tata lui Cosimo.

— Nu, pentru nimic în lume! răspunse Cosimo şi dădu farfuria la o parte.

— Pleacă de la masă!

Dar Cosimo o şi zbughise afară, întorcând tuturor spatele.

— Unde te duci?

Îl vedeam prin uşa de sticlă cum îşi ia tricornul şi sabia din vestibul.

— Ştiu eu!

Şi alergă în grădină.