ţinea, dacă nu la etichetă, măcar la disciplină, şi încuraja
mâna forte a baronului cu ordinele ei cazone: ,, Sitz’
ruhig! 2 Şi şterge-ţi botul!“ O singură fiinţă se găsea în largul ei: Battista, călugăriţa, care desprindea carnea de pe oasele de pui cu cea mai mare minuţiozitate, fibră cu fibră, folosind nişte cutitaşe ascuţite pe care le avea numai ea, un fel de bisturie de chirurg. Baronul, deşi ar fi trebuit s-o dea exemplu, nu îndrăznea nici s-o privească, deoarece Battista, cu ochii holbaţi sub aripile bonetei scrobite, cu dinţii ei încleştaţi şi cu faţa-i micuţă şi galbenă ca de şoarece îl înfricoşa chiar şi pe el. Aşadar e uşor de înţeles că masa era locul în care ieşeau la iveală
toate antagonismele şi toate incompatibilităţile dintre noi, dar şi toate ţicnelile şi ipocriziile noastre; şi că revolta lui Cosimo a izbucnit tocmai la masă. De aceea mă şi întind cu povestirea fiindcă mese gata puse nu vom mai întâlni în viaţa lui Cosimo, de asta putem fi siguri.
_____
1 Aşa! Încă puţin! Bine! (germ.)
2 Stai liniştit! (germ.)
Era, de asemenea, singurul loc unde ne întâlneam cu cei mari. În restul zilei mama stătea retrasă în camerele ei, lucrând dantele, broderii şi fileuri, deoarece, la drept vorbind, generăleasa nu se pricepea decât la aceste îndeletniciri prin tradiţie femeieşti, şi numai prin ele îşi mai domolea patima războinică. De obicei, dantelele şi broderiile reprezentau hărţi geografice; după ce le întindea peste perne şi tapiserii, mama le împungea cu bolduri şi cu stegulețe, care indicau planurile de bătaie din războaiele de Succesiune, cunoscute de ea pe degete.
Sau broda tunuri cu diferitele traiectorii scuipate din gura de foc, sau un tir de reglaj, şi unghiurile de proiecţie, căci era foarte pricepută în balistică şi, pe deasupra, mai avea la dispoziţie şi întreaga bibliotecă a tatălui ei, generalul, unde găsea tratate de artă militară, planşe de tir şi atlase.
Mama noastră, născută von Kurtewitz, Konradine pe
numele mic, era fiica generalului Konrad von Kurtewitz, care, în urmă cu douăzeci de ani, ocupase ţinuturile noastre în fruntea trupelor Mariei Tereza a Austriei.
Orfană de mamă, generalul o căra după el pe front. Nimic extraordinar: călătoreau bine echipaţi, poposeau în cele mai bune castele, cu o droaie de slujnice, iar ea îşi petrecea ziua lucrând dantele la gherghef; cele ce se povesteau, că mergea şi ea la luptă călare, sunt basme; fusese totdeauna o femeie micuţă, cu pielea trandafirie şi cu nasul în vânt, aşa cum ne-o amintim şi noi, dar îi rămăsese patima militară, moştenită de la tatăl ei, poate ca un semn de protest împotriva soţului.
Tata fusese unul dintre puţinii nobili din părţile noastre care, în războiul acela, se alăturase trupelor imperiale: îl primise cu braţele deschise pe generalul von Kurtewitz pe domeniile sale, îi pusese la dispoziţie oamenii săi şi, ca să-i dea şi o mai bună dovadă că e credincios cauzei imperiale, se căsătorise cu Konradine.
Toate astea în nădejdea de a căpăta ducatul, dar, ca de obicei, o nimerise prost şi atunci, deoarece imperialii s-au cărăbănit curând, iar genovezii i-au pus dări de l-au spetit.
Dar cel puţin se căpătuise cu o nevastă bună, generăleasa, cum i s-a spus după ce tatăl ei a murit în expediţia din Provenţa, iar Maria Teresa i-a trimis, pe o pernuţă de damasc, un colan de aur: o nevastă cu care s-a înţeles aproape totdeauna, chiar dacă ea, crescută prin tabere, nu visa decât armate şi bătălii, iar lui îi reproşa că nu e decât un aventurier fără noroc.
Dar în realitate rămăseseră amândoi cu mentalitatea din vremea războaielor de Succesiune: ea nu avea în cap decât piese dc artilerie, iar el genealogii; ea visa pentru fiii ei un grad într-o armată, oricare ar fi, iar el ar fi dorit, dimpotrivă, să ne vadă căsătoriţi cu vreo mare ducesă
electoare a Imperiului... Cu toate acestea au fost nişte părinţi foarte buni, dar atât de distraţi, încât noi doi am putut creşte aproape de capul nostru. A fost bine sau rău?
Cine ştie? Viaţa lui Cosimo a fost cu totul ieşită din comun, în vreme ce a mea a fost extrem de ordonată şi de modestă, şi totuşi copilăria ne-am petrecut-o împreună, fără să ne pese de nervii celor mari şi căutând drumuri diferite de cele bătute de toată lumea.
Ne căţăram în copacii (acele prime jocuri nevinovate îmi bat acum la portile aducerii-aminte ca străfulgerarea unei prevestiri; dar cine se gândea la asta pe atunci?), treceam şuvoaiele sărind de pe o stâncă pe alta, cercetam peşteri pe ţărmul mării şi lunecam la vale pe balustradele de marmură ale scărilor vilei. O astfel de coborâre călare pe balustradă a fost cauza uneia dintre cele mai grave ciocniri ale lui Cosimo cu părinţi, pentru că de pe urma ei a fost pedepsit, pe nedrept, după părerea lui, şi de atunci a început să-i mocnească în suflet un resentiment împotriva familiei (ori a societăţii? ori a lumii în general?), care s-a concretizat în hotărârea lui din 15 iunie.
La drept vorbind, ni se pusese în vedere să nu mai coborâm scările călărind pe balustradă, dar nu atât de teamă că ne-am fi putut rupe vreun picior sau vreo mână
– părinţii noştri nu fuseseră niciodată îngrijoraţi de acest lucru şi tocmai de aceea, cred, nu ne-am rupt niciodată
nimic – ci pentru că, pe măsură ce creşteam, ne sporea şi greutatea, aşa încât puteam să dăm jos statuile străbunilor, aşezate din ordinul tatei pe pilaştrii terminali ai balustradelor, la capătul fiecărei rampe de scară.
Într-adevăr, Cosimo răsturnase odată un strămoş episcop, cu mitră cu tot; a fost pedepsit şi, de atunci, a învăţat să
frâneze cu o clipă mai înainte de a ajunge la capătul rampei şi chiar să sară jos doar cu o palmă înainte de a se izbi de statuie. Şi eu am învățat, deoarece îl urmam în toate, numai că, fiind întotdeauna mai modest şi mai prudent, săream jos la jumătatea rampei sau lunecam pe porţiuni mici, frânând mereu. Într-o zi, când Cosimo cobora pe balustradă ca o săgeată, cine credeţi că urca pe scări? Abatele Fauchelafleur, care hoinărea fără ţintă, cu
ceaslovul deschis în mână, dar cu privirea aţintită în gol, ca o găină. Şi măcar de-ar fi fost pe jumătate adormit, ca de obicei! Dar nu: se afla în una dintre acele clipe de care mai avea totuşi parte uneori, când nu-i scăpa nimic din ce se petrecea în jur. Îl zăreşte pe Cosimo şi cugetă:
„Balustrada, statuia... acuşi se ciocneşte de ea, acuşi mă
ceartă şi pe mine“ (fiindcă la orice ştrengărie de-a noastră
era mustrat şi el că nu ştie să ne păzească) şi se aruncă
peste balustradă ca să-l oprească pe frate-meu. Cosimo se ciocneşte de abate, îl târăşte în jos pe balustradă (abatele era un bătrânel numai piele şi os), nu poate să frâneze, se izbeşte şi mai vârtos de statuia strămoşului nostru Cacciaguerra Piovasco, cruciat care luptase în Ţara Sfântă, şi se prăvălesc tustrei la picioarele scării: cruciatul, bucăţi-bucăţele (era de ghips), abatele şi Cosimo. L-au făcut cu ou şi cu otet pe Cosimo, l-au bătut cu biciul, l-au pus să scrie nişte fraze de câte o sută de ori şi l-au închis în cameră, numai cu pâine şi ciorbă de legume rece. Iar Cosimo, care se simţea nevinovat, deoarece vina nu fusese a lui, ci a abatelui, a rostit acea cumplită invectivă: „Mă doare-n cot de toţi străbunii dumitale, domnule tată!“, care prevestea vocaţia lui de răzvrătit.
Sora noastră, la urma urmei, era la fel. Cu toate că
izolarea în care trăia i-o impusese tata după povestea cu tânărul marchiz della Mela, Battista fusese şi ea, dintotdeauna, un suflet răzvrătit şi singuratic. Ce a fost şi ce n-a fost, atunci, cu tânărul marchiz, nu s-a prea aflat niciodată. Cum de s-a furişat în casa noastră în pofida faptului că familia lui ne duşmănea? Şi de ce? Ca s-o seducă, ba mai mult, ca s-o siluiască pe sora noastră: aşa s-a spus în nesfârşita gâlceavă care a urmat între cele două familii. De fapt, noi n-am reuşit niciodată să ni-l imaginăm, pe acel papă-lapte pistruiat făcând pe seducătorul şi cu atât mai puţin fiind vorba de sora noastră, care, fără îndoială, era mai voinică decât el şi se
bucura chiar de faima că se lua la trântă şi cu grăjdarii. Şi încă ceva: de ce a fost tocmai el cel care a strigat? Şi cum se face că servitorii, care au alergat împreună cu tata, l-au găsit cu pantalonii ferfeniţă, sfâşiaţi parcă de ghearele unei tigroaice? Familia Della Mela n-a vrut niciodată să
admită că fiul lor ar fi atentat la cinstea surorii noastre şi să-şi dea consimțământul pentru căsătorie. Astfel sora noastră a sfârşit îngropată în casă, în straie călugăreşti, deşi nu rostise nici un legământ, nici măcar pentru cea de-a treia treaptă monahală, dată fiind îndoielnica ei vocaţie.
Răutatea şi-o punea în aplicare mai ales la bucătărie.
Era foarte pricepută la gătit, fiindcă nu-i lipseau nici silinţa, nici fantezia, însuşirile de frunte ale oricărei bucătărese, dar când punea ea mâna nu ştiam niciodată ce surpriză ne aşteaptă la masă: o dată a preparat nişte tartine cu pateu, cât se poate de gustoase, ce-i drept, dar din ficat de şoarece, şi nu ne-a spus decât după ce le-am mâncat şi le-am găsit minunate; ca să nu mai vorbim de picioruşele de lăcustă, cele dindărăt, tari şi zimţate, aşezate ca un mozaic pe un tort; sau de codiţele de porc, prăjite de parcă ar fi fost covrigi; ba într-un rând a prăjit un arici întreg, cu toţi ghimpii, naiba ştie de ce, fără
îndoială doar ca să ne impresioneze când avea să fie ridicat capacul fiindcă nici chiar ea, care mânca întotdeauna orice trăsnaie pregătea, n-a vrut să guste, măcar că era un puişor de arici, trandafiriu şi, desigur, fraged. Într-adevàr, cele mai multe dintre groaznicele sale preparate erau scornite mai mult din dorinţa de a scandaliza, decât pentru plăcerea de a te face să mănânci împreună cu ea asemenea bucate cu gust înfiorător.
Mâncărurile acestea ale Battistei erau rezultatul celor mai rafinate combinaţii de produse animale şi vegetale: căpăţâni de conopidă cu urechi de iepure, rânduite pe un guler de blană de iepure; sau o căpăţână de porc din râtul căreia ieşea - făcând impresia că scoate limba - o langustă
roşie, iar langusta ţinea între foarfecele ei limba porcului, ca şi cum i-ar fi smuls-o. Apoi melcii: izbutise să
decapiteze nu ştiu câţi melci, iar capetele, acele capete ca de căluţ, le înfipsese – cu o scobitoare cred – pe câte o bucată de plăcintă încât atunci când au fost aduse la masă, păreau un cârd de lebede minuscule. Mai straşnic însă
decât de aspectul acelor mâncăruri rafinate, rămâneai impresionat când te gândeai la osârdia cu care le preparase Battista şi când îţi imaginai mâinile ei subțiri la lucru pentru a ciopârţi trupurile micilor vieţuitoare.
