— Dar ce ai de gând să faci? O macara?

— Trebuie să transportăm sus multe lucruri, vedem noi după aia: scânduri, trestii...

— Vrei să construieşti o colibă în copac? Unde?

— Dacă va fi cazul. Locul o să-l alegem. Între timp, adresa mea e acolo, în stejarul acela scorburos. O să

cobor coşuletul cu funia şi tu o să poţi să-mi pui înăuntru tot ce-o să-mi trebuiască.

— Păi de ce ? Vorbeşti ca şi cum ai rămâne cine ştie cât timp ascuns... Nu crezi c-or să te ierte?...

Se întoarse spre mine, stacojiu la faţă:

— Ce-mi pasă mie dacă or să mă ierte? şi-apoi nu m-ascund câtuşi de puţin: mie nu mi-e frică de nimeni!

Ţi-e teamă să m-ajuţi?

Nu că n-aş fi priceput că fratele meu refuză

deocamdată să coboare, dar mă prefăceam că nu înţeleg, ca să-l silesc să spună: „Da, vreau să rămân în copaci până la ora gustării, sau până în amurg, sau până la ora cinci, sau până se lasă întunericul“, ceva care să fi însemnat o limită, o măsură a gestului său de protest.

Numai că el nu spune nimic asemănător şi mie începea să-mi cam fie teamă.

Cineva ne chema de jos. Era tata, care striga:

— Cosimo! Cosimo! şi apoi, încredinţat că fratele meu nu va răspunde, mă strigă pe mine: Biagio! Biagio!

— Mă duc să văd ce vor. Pe urmă mă întorc să-ţi povestesc, am zis la repezeală.

Admit că grija aceasta de a-l ţine la curent pe fratele meu se îmbina cu graba mea de a o şterge, de teamă să nu fiu bănuit că pun ceva la cale cu el în vârful dudului şi să

trebuiască astfel să împart cu el pedeapsa care, cu siguranţă, îl aştepta. Dar Cosimo nu păru să-mi citească

în ochi această umbră de laşitate: mă lăsă să plec, nu fără

a-şi arăta indiferența, înălțând din umeri, față de ceea ce ar fi putut tata să-i spună.

Când m-am întors, era tot acolo; găsise un locşor bun de stat jos, pe-o cracă tunsă; stătea cu bărbia sprijinită pe genunchi şi cu braţele în jurul gleznelor.

— Mino! Mino! am strigat, cățărându-mă iute până la el, mai să-mi pierd răsuflarea. Te-au iertat! Te-aşteaptă!

Gustarea e gata pregătită, iar tata şi mama s-au aşezat la masă şi pun feliile de tort pe farfurii! E un tort cu cremă

de ciocolată, dar nu l-a făcut Battista, să ştii! Cred că

Battista s-a închis în camera ei, verde de mânie! Ei m-au mângâiat pe cap şi mi-au spus aşa: „Du-te la bietul Mino şi spune-i că ne împăcăm şi nu mai vorbim de ce-a fost“.

Hai, repede!

Cosimo morfolea o frunză. Nu se urni.

— Ascultă! îmi zise. Încearcă să iei o pătură fără să te

vadă nimeni, şi adu-mi-o. Noaptea o fi frig aici.

— Doar n-ai de gând să petreci noaptea în copaci!

El nu-mi răspunse: stătea cu bărbia sprijinită pe genunchi, mesteca o frunză şi privea ţintă drept înainte.

I-am urmărit privirea care se îndrepta spre zidul grădinii familiei D’Ondariva, acolo unde se zărea floarea albă a magnoliei, iar ceva mai departe se rotea în văzduh un zmeu.

Se lăsă seara. Slujitorii umblau de colo-colo, rânduind masa: în salon sfeşnicele fuseseră aprinse. De bună seamă

că, din copac, Cosimo vedea totul, iar baronul Arminio, întorcându-se către umbrele de dincolo de ferestre, strigă:

— Dacă vrei să rămâi sus, o să mori de foame!

În seara aceea, pentru prima oară am cinat fără

Cosimo. El stătea în gorun, călare pe o creangă înaltă, într-o parte, astfel că nu-i vedeam decât picioarele, care i se bălăbăneau: adică le vedeam dacă ne duceam la geam şi scrutam bezna, căci încăperea era luminată, iar afară

era întuneric.

Până şi Cavalerul avocat se simţi dator să se uite pe fereastră şi să spună ceva, dar ca de obicei reuşi să nu-şi exprime nici o părere asupra problemei. Zise:

— Oooh!... Ce lemn robust. Ăsta ţine o sută de ani...

apoi adăugă nişte cuvinte turceşti, poate numele gorunului; în sfârşit, ca şi cum ar fi fost vorba de copac, nu de fratele meu.

În legătură cu Cosimo, sora noastră Battista manifestă

un fel de invidie, căci, obişnuită să-i ţină pe toţi ai casei cu răsuflarea tăiată din pricina ciudăţeniilor ei, acum se găsise cineva care s-o întreacă, aşa încât îşi tot muşca unghiile (când şi le rodea nu ridica degetul la gură, ci îl cobora, răsucindu-şi mâna şi înălțând cotul).

Generăleasa îşi aduse aminte de nişte soldaţi dintr-o tabără, care făceau de strajă prin copaci, nu mai ştiu dacă

în Slovenia sau în Pomerania şi cum de au izbutit să

scape de o ambuscadă, zărind duşmanii. Această amintire răsărită brusc tocmai în clipa în care grija maternă o tulbura mai adânc, o transpuse în climatul ei militar favorit şi, ca şi cum ar fi izbutit, într-un târziu, să-şi justifice comportarea fiului, îşi redobândi liniştea şi mai-mai că se arătă mândră. Nimeni n-o asculta, afară de abatele Fauchelafleur, care încuviinţă cu toată gravitatea povestirea războinică şi paralela pe care mama o deduse din acea povestire, deoarece educatorul nostru s-ar fi agăţat de orice argument, numai să găsească firesc ceea ce se petrecea şi să scape el de răspundere şi de griji.

După cină, ne duceam numaidecât la culcare, şi nici chiar în seara aceea nu ne-am schimbat rânduiala. Pe viitor, părinţii noştri se hotărâseră să nu-i mai dea lui Cosimo satisfacţia de a-l băga în seamă, aşteptând ca oboseala, incomoditatea şi frigul de peste noapte să-l alunge din cuib. Fiecare urcă în apartamentul său, iar pe faţada casei, lumânările aprinse clipeau cu ochi de aur prin transperante. Ce nostalgie, ce amintire plină de căldură trebuie să-i fi trezit fratelui meu casa aceea atât de cunoscută şi de apropiată, lui care înnopta sub cerul liber! M-am uitat pe fereastra camerei noastre şi am ghicit umbra lui ghemuită într-o scorbură a gorunului, între creangă şi trunchi, înfăşurat în pătură şi, cred, legat de mai multe ori cu frînghia, ca să nu cadă.

Luna răsări târziu. strălucind peste ramuri. Prin cuiburi, ghemuiţi ca şi el, dormeau pițigoii. Afară, în noapte, liniştea parcului era străbătută de sute de foşnete şi zgomote depărtate, stârnite de vânt. Din când în când se auzea un muget de departe: era marea. Eu, de la fereastră, trăgeam cu urechea la răsuflarea aceea înşelătoare şi încercam să mi-o închipui cum o auzeau, fără a avea în spate matca familiară a casei, urechile celui aflat doar la câțiva metri mai încolo, dar singur cu el însuşi, numai cu noaptea în jur; unicul obiect prietenesc pe care-l ţinea îmbrăţişat fiind doar un trunchi de arbore

cu scoarţa aspră, găurită de nenumărate galerii fără

sfârşit, unde dormeau larvele.

M-am culcat, dar n-am vrut să sting lumânarea. Poate că lumina de la fereastra odăii lui îi va ţine tovărăşie.