Chiar dacă se rupe o creangă şi cazi, ai pierdut tot!
— Eu n-am căzut în viaţa mea dintr-un copac!
— Mă rog, dar dacă se întâmplă să cazi, te prefaci în cenuşă şi te împrăştie vântul.
— Astea-s poveşti. Eu nu calc pe pământ fiindcă nu vreau.
— Vai, cât eşti de plicticos!
— Nu, nu, hai să ne jucăm. De pildă, în scrânciob aş
putea sta?
— Da, dacă reuşeşti să te-aşezi în scrânciob fără să
atingi pământul.
Lângă scrânciobul Violei se afla un altul, atârnat de aceeaşi creangă, dar tras sus şi înnodat, ca să nu se ciocnească între ele. Cosimo îşi dădu drumul de pe creangă, apucându-se de una dintre funii, exerciţiu în care se dovedi foarte îndemânatic, deoarece mama ne punea să
facem multă gimnastică, ajunse la nod, îl desfăcu, se instală în scrânciob în picioare şi, ca să-şi facă vânt, îşi deplasă greutatea corpului, îndoindu-şi genunchii şi aplecându-se înainte. În felul acesta se avântă din ce în ce mai sus. Cele două scrâncioburi mergeau unul într-un sens, celălalt în altul; ajungeau acum la aceeaşi înălţime şi treceau unul în dreptul altuia la jumătatea drumului.
— Dacă încerci să te aşezi în scrânciob şi să-ţi faci vânt cu picioarele, poți s-ajungi şi mai sus, insinuă Viola.
Cosimo îi dădu cu tifla.
— Hai, vino jos şi fă-mi vânt, fii drăguţ! zise ea, zâmbindu-i galeş.
— Ba a fost vorba că eu nu trebuie să cobor cu nici un preţ... şi Cosimo se prefăcu a nu înţelege.
— Fii drăguţ!
— Nu.
— Ha-ha! Erai gata să te arzi! Dacă atingeai pământul cu piciorul pierdeai totul.
Viola coborî din leagăn şi începu să împingă uşurel scrânciobul lui Cosimo.
— Uh!
Înhăţase brusc scăunaşul pe care fratele meu stătea în picioare şi-l răsturnase. Noroc însă că el se ţinea cu nădejde de funii! Altfel s-ar fi prăbuşit la pământ ca un nătâng!
— Trădătoareo! îi strigă Cosimo şi se căţără sus, încleştându-se de cele două funii.
Urcuşul era însă mult mai greu decât coborâşul, mai ales că fetița blondă, fiind în toane foarte rele, smucea de funii în fel şi chip.
În cele din urmă, Cosimo ajunse pe creanga cea groasă şi se aşeză călare pe ea. Cu jaboul de dantelă îşi şterse fața de năduşeală:
— Ha-ha! Nu ţi-a mers!
— Era cât pe-aci!
— Eu credeam că-mi eşti prietenă!
— Credeai! şi începu iar să-şi facă vânt cu evantaiul.
— Violante! răsună în clipa aceea o voce ascuţită de femeie. Cu cine vorbeşti?
Pe scara albă ce ducea la vilă se ivise o doamnă: înaltă, slabă, cu o fustă largă; privea prin lornietă.
Intimidat, Cosimo se retrase între frunze.
— Cu un tânăr, ma tante, zise fetița; s-a născut în vârful unui copac şi, fiind vrăjit, nu poate să pună piciorul pe pământ.
Roşu până peste urechi, Cosimo se întrebă dacă fetița vorbea aşa ca să-şi bată joc de el față de mătuşă-sa, sau ca s-o ia peste picior pe mătuşă-sa față de el, sau doar ca să-şi continue jocul, sau numai pentru că nu-i păsa de nimic, nici de el, nici de mătuşă, nici de joc; se văzu iscodit de lornietă cucoanei, care se apropia de copac de parcă s-ar fi pregătit să contemple un papagal ciudat.
— Uh, mais c'est un des Piovasques, ce jeune homme, je crois. Viens, Violante! 1
_____
1 A, dar mi se pare că tânârul acesta e un Piovasco. Vino. Violante! ( fr.) Cosimo simţi că-i ard obrajii de umilinţă; faptul că-l recunoscuse fără a părea deloc mirată, fără să se întrebe măcar de ce se află acolo, şi că o chemase numaidecât pe fetiță, nu cu glas aspru, dar pe un ton hotărât, şi că Viola, ascultătoare, fără să întoarcă măcar capul, se supuse chemării, totul lăsa să se înţeleagă că el este o fiinţă
lipsită de orice însemnătate, care aproape că nici nu există. Şi astfel, acea neobişnuită după-amiază fu învăluită într-un nor de ruşine.
Dar iată că fetița îi face un semn mătuşii, mătuşa se apleacă şi copila îi şopteşte ceva la ureche; mătuşa îndreptă din nou lornieta spre Cosimo.
— Atunci, domnişorule, îi zice, nu vrei să fii drăguţ şi să serveşti o ceaşcă de ciocolată? În felul acesta vom putea şi noi să ne cunoaştem – şi îi face Violei cu ochiul –
de vreme ce acum eşti un prieten al familiei.
