Stăteam amândoi în aceeaşi cameră, cu două pătucuri, încă tot de copil. Mă uitam la al lui, neatins, şi la întunericul de dincolo de fereastră, unde se afla el, şi mă

foiam în aşternut, simţind poate pentru prima oară

bucuria de a sta dezbrăcat, cu picioarele goale, într-un pat cald şi alb, dar încercând totodată şi simţămîntul neplăcut al celui care dormea căţărat în copac, legat fedeleş în pătura aspră, cu picioarele strânse în ghetre, fără să se poate întoarce de pe o parte pe alta, cu oasele frânte. E un simţământ care nu m-a mai părăsit din noaptea aceea, şi anume că e un mare noroc să ai un pat, un aşternut curat, o saltea moale! Cu acest simţămînt, gândurile mele, îndreptate în şir asupra fiinţei care era ţinta tuturor neliniştilor noastre, mă încercuiră şi. într-un târziu, am adormit.

IV

NU ŞTIU dacă-i adevărat ceea ce citeşti în cărţi, cum că

în vremea de demult o maimuță care ar fi plecat din Roma, sărind din copac în copac, ar fi putut ajunge până

în Spania fără să atingă deloc pământul. Pe vremea mea, locuri atât de împădurite nu erau decât în golful Ombrosa, de la un capăt la celălalt, şi de-a lungul întregii văi, până

sus pe crestele munţilor; de aceea meleagurilor noastre li se dusese faima pretutindeni.

Acum, ţinuturile acestea nu mai pot fi recunoscute. O

dată cu venirea francezilor, pădurile au început să fie tăiate, de parcă ar fi fost niscai fânețe ce se cosesc an de an şi apoi cresc din nou. N-au mai crescut. Se părea că

această practică fusese generată de război, de Napoleon, de acele vremuri, dar nici mai târziu nu i s-a pus capăt.

Spinările colinelor au rămas atât de golaşe, că, privindu-le, noi care le-am cunoscut înainte, suntem impresionaţi.

Pe atunci, oriîncotro ne-am fi dus, între noi şi cer vedeam numai frunze şi crengi. Singura zonă cu vegetaţie mai de şes erau livezile de lămâi, dar chiar şi acolo, în mijlocul lor, se înălţau, răsucindu-se smochinii, care mai la deal acopereau tot cerul grădinilor cu coroanele grele ale frunzişului lor, iar dacă nu erau smochinii, erau cireşii, cu frunzişul întunecat, sau gutuii, mai plăpânzi, piersicii, migdalii, perii tineri, prunii darnici, apoi scoruşii, roşcovii, dacă nu dădeai cumva de vreun dud sau de vreun nuc bătrân. Acolo unde se sfârşeau grădinile, începeau livezile de măslini, ca un nor sur-argintiu la mijlocul versantului. În fund se afla satul înghesuit între portul de jos şi stâncile de deasupra: şi chiar acolo, printre acoperişuri, se zărea necontenita revărsare a coamelor de stejar, platan, chiar şi de cer, o vegetaţie mai dezinteresată şi trufaşă, dar care, în locurile unde nobilii îşi construiseră vilele şi-şi împrejmuiseră parcurile cu

garduri, se potolea şi devenea ordonată.

Dincolo de măslini începea pădurea. De bună seamă

că pinii dominaseră cândva toată regiunea, fiindcă se infiltrau încă în lunci şi petice de pădure, jos, pe povârnişuri, până pe plajă; şi tot aşa şi zadele. Gorunii erau mai numeroşi şi mai deşi, cu toate că astăzi n-ar părea, căci ei au fost cea dintâi şi cea mai preţuită victimă

a securii. Mai sus, pinii cedau locul castanilor, pădurea se urca pe munte şi nu i se vedeau hotarele. Acesta era universul plin de seva în care trăiam noi, locuitorii Ombrosei, aproape fără să ne dăm seama de toate acestea.

Cel dintîi care s-a gândit la acest lucru a fost Cosimo.

Şi-a dat seama că arborii, fiind atât de deşi, el ar putea trece de pe o creangă pe alta, străbătând multe mile fără a fi nevoit să coboare vreodată. Uneori, câte o fâşie de pământ lipsită de vegetaţie îl silea să facă lungi ocoluri, dar s-a obişnuit repede cu toate itinerariile obligatorii şi nu mai calcula distanțele după aprecierile noastre, ci întotdeauna având în minte traseul întortocheat pe care trebuia să-l urmeze el pe ramuri. Iar acolo unde nu izbutea, nici chiar făcând un salt, să ajungă la creanga cea mai apropiată, îşi lua anumite măsuri de prevedere; dar despre aceasta voi vorbi mult mai departe. Acum ne aflăm de-abia în zorii primei zile când, deşteptându-se, Cosimo se pomeni în vârful unui gorun, înconjurat de ciripitul graurilor, jilav de rouă rece, înţepenit, cu oasele frânte, cu furnicături prin muşchii picioarelor şi ai braţelor; fericit, începu să cerceteze lumea cea nouă.

Ajunse la ultimul arbore al parcului, un platan. Jos se estompa valea sub un cer presărat cu cununi de nori şi coloane de fum ce se înălţau de prin acoperişurile de ardezie, căsuţe pitite după râpe ca nişte mormane de pietre; apoi, baldachin de frunze înălțat în văzduh de smochini şi cireşi: iar ceva mai jos, prunii şi piersicii îşi desfăceau ramurile robuste; se vedea totul, până şi iarba, fir cu fir, numai culoarea pământului rămânea ascunsă

sub frunzele leneşe ale dovleacului sau sub profuziunea de salată şi varză de prin răsadniţe; şi tot aşa, de o parte şi de alta a văii care se deschidea ca un V spre un intrând adânc al mării.

Iar priveliştea aceasta era străbătută ca de un val, nevăzut şi neauzit decât în răstimpuri, dar ceea ce se auzea era de ajuns pentru a răspândi nelinişte: un zvon de ţipete ascuţite năvălind toate o dată, apoi ca un clocot de bufnituri şi poate chiar şi pârâitul unei crengi rupte, şi iarăşi strigăte, dar diferite, răcnete de mânie, care se îngrămădeau toate spre locul de unde se stârniseră mai înainte ţipetele ascuţite. Apoi nimic: o senzaţie făcută din nimic, ca din ceva care trece prin văzduh, de ceva care te aştepţi să treacă, dar nu pe acolo, ci prin cu totul altă

parte; şi iarăşi izbucnea hărmălaia aceea de zgomote şi de voci, iar locurile de unde probabil proveneau erau, de o parte şi de alta a văii, totdeauna cele unde fremătau, mişcate de vânt, frunzuliţele zimţate ale cireşilor. Iată de ce Cosimo, cu acea parte a minţii lui care plutea distrată –

cealaltă parte a minţii, dimpotrivă, ştia şi înţelegea totul dinainte – îşi formulă această cugetare: cireşele vorbesc.

Cosimo se îndreptă către cel mai apropiat cireş, ba chiar către un şir de cireşi înalţi, de un superb verde intens şi gemând de cireşe negre, numai că fratele meu nu avea încă ochiul deprins să desluşească dintr-o privire, printre ramuri, ce era şi ce nu era. Se opri locului: cu câteva clipe mai înainte auzise un zgomot, dar acum nu mai auzea nimic. Stătea pe crengile cele mai de jos, şi toate cireşele care se aflau deasupra lui le simţea în spinare, n-ar fi ştiut să explice cum, părând că toate converg spre el; cireşul părea de fapt un pin cu ochi, nu cu cireşe.

Cosimo înălţă capul şi o cireaşă răscoaptă îi căzu drept pe frunte, zdrobindu-se. Lăsă pleoapele pe jumătate, ca să se uite spre cer (unde soarele creştea) şi văzu o droaie de copii cocoţaţi în acel pom şi în pomii din jur.

Văzându-se descoperiţi, începură larma şi, cu voci ascuţite, dar vorbind încet, îşi spuneau cam aşa:

— la te uită la el cât e de frumos!

Și dând fiecare la o parte frunzele de pe ramura pe care stătea cocoţat, coborâră toți către cea de dedesubt, spre băiatul cu tricorn pe cap. Unii erau cu capul gol sau cu pălării de pai făcute ferfeniţă, alţii cu căpățâna vârâtă

în nişte glugi de sac; purtau cămăşi şi izmene zdrenţuite; cei care nu erau desculţi aveau picioarele înfăşurate în cârpe, iar unii purtau, legaţi de gât, saboţii pe care şi-i scoseseră ca să se poată căţăra mai uşor; toţi alcătuiau banda hoţilor de fructe, de care Cosimo şi cu mine - în această privinţă ascultând de poruncile familiei - ne ţinuserăm departe de tot. În dimineaţa aceea, însă, fratele meu părea că de abia îi aşteaptă, deşi încă nu-şi dădea bine seama ce va ieşi din acea întâlnire.

Se opri locului ca să-i aştepte, în timp ce ei coborau arătându-l cu degetul şi zvârlindu-i cu glas aspru şi scăzut cuvinte de felul acesta:

— Ce-o mai fi şi cu ăsta care nu-ş’ ce umblă pe-aici?

Și scuipau spre el sâmburi de cireşe sau aruncau în el cu cireşe viermănoase ori ciugulite de vreo mierlă, după

ce mai întâi le făcuseră să se rotească prin văzduh ținându-le de codiţă, cu mişcări de prăştiaşi.

— Uuuh! exclamară deodată; zăriseră sabia care-i atârna la spate. Vedeţi ce are? Şi se porniră pe râs. O

frigare!

Apoi tăcură, înăbuşindu-şi râsul, deoarece urma să se petreacă un lucru care avea să-i înveselească din cale-afară: două mici puşlamale, furişându-se pe o creangă deasupra lui Cosimo, tocmai se pregăteau să-i acopere capul cu un sac (unul dintre sacii lor murdari, în care, desigur, îşi adunau prada şi pe care, după golire, si-i puneau în cap ca pe nişte glugi cu coadă la spate). Puțin a lipsit ca fratele meu să nu se pomenească vârât în sac mai înainte de a-şi da seama cum, legat fedeleş şi bătut măr.

Cosimo adulmecă primejdia, sau poate că nu adulmecă nimic, dar văzându-se luat în râs din pricina sabiei, vru s-o scoată din teacă spre a-şi salva onoarea. O

roti în aer, lama atinse uşor sacul, el îl văzu şi, răsucindu-se, îl smulse din mâna celor două puşlamale şi-l azvârli cât colo.

A fost o mişcare iscusită. Ceilalţi scoseseră un Oh!, arătându-şi dezamăgirea şi uimirea, iar celor doi complici, cărora li se smulsese sacul din mâini, le aruncară câteva înjurături dialectale, precum: - Cuiasse!

Belinùi!

Cosimo nu avu răgaz să se bucure de izbândă. O furie în sens opus se dezlănțui dinspre pământ: lătrau, aruncau cu pietre, răcneau.

— De astă dată nu mai scăpaţi, hoţilor, pui de lele ce sunteti! şi înălţară ascuţişul unor furci.

Puşlamalele începură să se ghemuiască printre crengi, să-şi ferească picioarele, să se ridice în coate. Alarma o dăduse, printre agricultorii care stăteau la pândă, gălăgia iscată în jurul lui Cosimo.

Atacul fusese pregătit cu forțe numeroase. Furioşi că

li se furau fructele pe măsură ce se coceau, câțiva mici proprietari şi arendaşi din vale se uniseră între ei, deoarece tacticii răufăcătorilor, de a da lovitura într-o livadă toţi laolaltă, jefuind-o şi fugind apoi în altă parte, pentru a o lua acolo de la capăt, nu i se putea opune decât o tactică asemănătoare, adică de a face de pază toţi împreună pe o moşioară, unde mai devreme sau mai târziu hoţii aveau să se ivească, şi acolo să-i prindă asupra faptului. Acum, câinii asmuţiţi lătrau cățărându-se cu labele pe trunchiurile cireşilor, arătându-şi colţii, iar furcile de fân se întindeau ameninţătoare prin văzduh.

Trei sau patru puşlamale săriră jos taman la vreme ca să

fie împunşi în spate cu vârful tridentelor, iar câinii să-i înşface de turul nădragilor; secăturile o luară la fugă

urlând şi răsturnând în goana lor aracii de prin vii. Aşa

încât nici unul nu mai îndrăzni să coboare; stăteau speriați pe crengi, atât ei cât şi Cosimo. Între timp, oamenii aduseseră scări, le proptiră de cireşi şi începură să se suie cu furcile în mâini.