Dar Cosimo rămase neclintit, făcând ochi mari spre mătuşă şi spre nepoată. Inima îi bătea cu putere. Iată, acum era invitami nobililor D'Ondariva şi D'Ombrosa, familia cea mai orgolioasă din ținut, şi umilinţa sa din prima clipă se transforma în biruinţă şi se răzbuna pe tatăl său, fiind primit de nişte adversari care-l priviseră
totdeauna de sus, iar Viola intervenise pentru el, şi el era admis acum în mod oficial ca prieten al Violei, şi se va putea juca împreună cu ea în grădina aceea atât de diferită
de oricare altă grădină. Cosimo încercă toate aceste sentimente, dar în acelaşi timp puse stăpânire pe el un simţământ opus, deşi confuz; un fel de sfiiciune amestecată cu orgoliu, singurătate şi încăpăţînare; şi hărţuit de aceste sentimente contradictorii, fratele meu se prinse cu mâinile de creanga de deasupra lui, se căţără, se afundă în locul cel mai stufos, trecu într-alt copac şi se făcu nevăzut.
III
A FOST o după-amiază care nu se mai sfârşea. Din când în când, o bufnitură, un foşnet, cum se aud adesea prin grădini, mă făcea să alerg afară, în nădejdea că este şi el şi că se hotărâse să coboare. Și numai că văd mişcându-se vârful magnoliei cu flori albe, şi pe Cosimo ivindu-se de dincolo de zid şi sărindu-l.
M-am dus să-l întâmpin în dud. Văzându-mă, păru contrariat: tot mai era supărat pe mine. Se aşeză pe o creangă de dud şi începu s-o cresteze cu săbiuţa, ca şi cum n-ar fi vrut să-mi vorbească.
— E uşor că te cațări în dud, am zis, pentru a rupe tăcerea, până acum nu ne-am urcat niciodată...
El continuă să scrijelească ramura cu tăişul, apoi spuse, cu voce acră:
— Vasăzică ți-au plăcut melcii?
Eu i-am întins un coşulet:
— Ţi-am adus două smochine uscate, Mino, şi un pic de tort...
— Te-au trimis ei? mă întreabă, la fel de trufaş, dar se uită la coşulet, înghiţind în sec.
— Nu, de-ai şti! A trebuit să fug într-ascuns de abate, m-am grăbit să-i răspund. Au vrut să mă țină la lecţie toată seara, ca nu cumva să vin la tine, dar bătrânul a adormit! Mama se teme că ai putea să cazi şi tare ar vrea să pună să te caute, dar babacu, din clipa când nu te-a mai zărit în gorun, a zis că ai coborât şi te-ai furişat în vreun colț, ca să cugeti la purtarea ta necuviincioasă, aşa că
n-avem de ce să ne îngrijorăm din pricina ta.
— Ba n-am coborât deloc! zise fratele meu.
— Ai fost în grădina familiei D’Ondariva?
— Da, dar tot aşa, dintr-un copac într-altul, fără să
ating deloc pământul!
— De ce? l-am întrebat.
Pentru prima oară îl auzeam enunțând regula pe care
şi-o impusese, dar mi-a vorbit ca despre un lucru de la sine înţeles între noi doi, ca şi cum ar fi vrut să mă
asigure că n-o încălcase niciodată; aşa că eu n-am mai îndrăznit să stărui în a-i cere lămuriri.
— Ştii, zise el, în loc să-mi răspundă, grădina Ondarivilor este un loc pentru care ți-ar trebui zile şi zile ca să-l explorezi de la un capăt la altul! Cu arbori din pădurile Americii, ah, de-ai vedea! Apoi îşi aminti că era certat cu mine şi că deci nu trebuia să-i facă plăcere să-mi vorbească despre descoperirile lui. Aşa că se opri brusc: –
Oricum, pe tine nu te duc acolo. De azi înainte n-ai decât să te distrezi cu Battista, sau cu cavalerul avocat.
— Nu, Mino, du-mă acolo! l-am rugat. Nu trebuie să
fii supărat pe mine din pricina melcilor; erau scârboşi, dar n-am mai putut răbda să-i aud strigând întruna!
Cosimo se înfrupta din tort.
— O să te pun la încercare, zise el, trebuie să-mi dovedeşti că eşti de partea mea, nu de a lor.
— Spune-mi tot ce vrei să fac.
— Să-mi faci rost de nişte frânghii lungi şi tari, cu care să m-ajut, legănându-mă, când trec dintr-un copac într-altul: şi să-mi aduci un scripete, cârlige şi cuie din alea mari...
— Dar ce ai de gând să faci? O macara?
— Trebuie să transportăm sus multe lucruri, vedem noi după aia: scânduri, trestii...
— Vrei să construieşti o colibă în copac? Unde?
— Dacă va fi cazul. Locul o să-l alegem. Între timp, adresa mea e acolo, în stejarul acela scorburos. O să
cobor coşuletul cu funia şi tu o să poţi să-mi pui înăuntru tot ce-o să-mi trebuiască.
— Păi de ce ? Vorbeşti ca şi cum ai rămâne cine ştie cât timp ascuns... Nu crezi c-or să te ierte?...
Se întoarse spre mine, stacojiu la faţă:
— Ce-mi pasă mie dacă or să mă ierte? şi-apoi nu m-ascund câtuşi de puţin: mie nu mi-e frică de nimeni!
Ţi-e teamă să m-ajuţi?
Nu că n-aş fi priceput că fratele meu refuză
