Ea nu era atentă, aşa că nu-l zărise. Deodată, văzându-l proțăpit acolo în copac, cu tricorn şi ghetre, făcu:

— Oh!

Mărul îi căzu din mână şi se rostogoli până la trunchiul magnoliei. Cosimo luă săbiuţa, se aplecă de pe ultima creangă, ajunse cu vârful săbiuţei mărul, îl străpunse şi-l oferi fetiței care între timp parcursese cu scrânciobul o pendulare întreagă, şi se afla din nou în dreptul lui.

— Ia-l, nu s-a murdărit, e doar puţin zdrobit într-o parte.

Fetița bălaie se şi căise că se arătase aşa de uimită la vederea băieţaşului necunoscut, ivit acolo în crengile magnoliei, şi îşi reluase aerul semeţ, cu nasul în vânt.

— Eşti un hoț? îl întreabă.

— Un hoț? răspunse Cosimo, jignit; apoi se gândi o clipă şi, încet-încet, ideea începu să-i placă. Eu, da, desigur, zise, trâgându-şi tricornul pe frunte. Ai ceva împotrivă?

— Și ce anume ai venit să furi?

Cosimo privi mărul în care înfipsese vârful săbiei şi îşi aduse aminte că-i era foame, întrucât aproape nu se atinsese de mâncare la masă.

— Mărul ăsta, spuse el şi începu să-l cureţe cu tăişul săbiei, foarte ascuţit, de altfel, în ciuda faptului că familia nu-i îngăduise să-l ascută.

— Atunci eşti un hoț de fructe, zise fetiţa.

Fratele meu se gândi la cârdurile de copii săraci din Ombrosa care săreau peste gardurile vii şi peste ziduri şi furau fructe, un soi de copii pe care fusese învăţat să-i dispreţuiască şi să-i evite, şi pentru întâia oară

înţelese ce viaţă liberă şi demnă de invidiat duceau ei.

Iată, s-ar putea să devină şi el unul dintre aceştia şi să

trăiască la fel ca ei de-acum înainte.

— Da, răspunse.

Tăiase mărul în felii şi începu să-l mestece.

Fetița blondă pufni în râs, şi râse cât ţinu un tur întreg de scrânciob în sus şi-n jos.

— Aş, da de unde! Pe copiii care fură fructe îi cunosc!

sunt toţi prietenii mei. Ăia umblă desculţi, fără haină, ciufuliţi, nu cu ghetre şi cu perucă!

Fratele meu se făcu roşu cum e coaja mărului. Să fie luat peste picior, şi nu numai din cauza pudrei, la care nu ţinea câtuşi de puţin, dar şi din pricina ghetrelor, care-i erau nespus de dragi, şi să i se spună că înfăţişarea lui e mai prejos decât a unui hoţ de fructe, soiul acela de fiinţe dispreţuite cu o clipă mai înainte, şi, mai ales, să

descopere că domniţa care o făcea pe stăpâna în grădina familiei D'Ondariva era prietena tuturor hoţilor de fructe, dar nu şi prietena lui, toate acestea, laolaltă, îl umplură de necaz, de ruşine şi de gelozie.

— O, là-là-là... Cu ghetre şi perucă! cânta fetiţa în scrânciob.

Fratele meu fu cuprins de o ciudă plină de ambiţie.

— Eu nu-s un hoț din aceia pe care-i cunoaşteţi dumneavoastră, strigă el. De fapt, nici nu sunt hoț! Am z is aşa ca să nu vă speriaţi! Pentru că, dacă aţi şti într-adevăr cine sunt eu, ați muri de frică: sunt un bandit!

Un bandit îngrozitor!

Fetița continuă să se legene până sub nasul lui, de-ai fi zis că vrea să-l atingă cu vârfurile picioarelor.

— Ei, nu mai spune! Și unde ți-e puşca? Bandiţii au toţi puşti! Sau flinte! Eu i-am văzut! Pe drumul de la castel până aici ne-au oprit de cinci ori caleaşca.

— Dar pe căpetenia lor n-ai văzut-o! Eu sunt căpetenia lor! Căpetenia bandiţilor n-are puşcă! Are numai sabie!

şi-şi scoase săbiuţa.

Fetița dădu din umeri.

— Căpetenia bandiţilor, explică ea, e unul pe care-l cheamă Gian dei Brughi şi vine întotdeauna de Crăciun şi

de Paşti să ne aducă daruri!

— Aha! exclamă Cosimo di Rondò, cuprins de un val de sectarism de familie. Atunci tata are dreptate când spune că marchizul d’Ondariva e ocrotitorul tuturor tâlhăriilor şi al contrabandei din ținut!

Cum scrânciobul trecea aproape de pământ, fetiţa, în loc să-şi facă vânt, frână, punând iute o piedică şi sări jos.

Scrânciobul gol săltă în aer, susţinut de frânghii.

— Dă-te jos numaidecât! Cum ți-ai îngăduit să încalci terenul nostru? zise ea cu duşmănie, întinzând degetul arătător către băiat.

— N-am încălcat nimic şi nici jos nu mă dau, răspunse Cosimo, la fel de înfierbântat. N-am pus niciodată

piciorul pe terenul vostru şi nu l-aş pune nici pentru tot aurul din lume!

Atunci fetița, foarte calmă, luă un evantai aflat pe un fotoliu de nuiele şi, cu toate că nu era prea cald, începu să-şi facă vânt, plimbându-se de colo-colo.

— Acum. zise ea, foarte liniştită, voi chema servitorii ca să pună mâna pe dumneata şi să te ciomăgească. În felul acesta o să te înveţi minte să nu mai intri pe terenul nostru!

Fetița schimba mereu tonul şi fratele meu rămânea de fiecare dată uimit.

— Unde mă aflu eu, nu e teren şi nu-i al vostru!

proclamă Cosimo.

Se simţi ispitit să adauge: „Şi-apoi, eu sunt duce de Ombrosa şi sunt mai marele întregului ţinut!“, dar se stăpâni, fiindcă nu-i plăcea să repete lucrurile pe care le rostea necontenit tata, acum după ce se certase cu el, fugind de la masă; nu-i plăcea şi nici nu găsea că e un lucru drept, şi pentru că pretenţiile acelea asupra ducatului i se păruseră totdeauna idei fixe; ce rost avea să

încerce a se făli şi el, Cosimo, cu titlul de duce? Dar nu voia să se dezmintă şi continuă cum îi venea lui bine.

— Aici nimic nu-i al vostru, repetă el, pentru că al

vostru e pământul, şi dacă aş pune un singur picior jos, atunci, într-adevăr, v-aş încălca proprietatea. Dar aici sus, nu, şi umblu oriunde îmi place.

— Da, vasăzică acolo, sus, tu eşti stăpân...

— Desigur! Tot teritoriul de aici, de sus, este al meu, şi numai al meu; şi făcu un gest vag spre ramuri, spre frunzele însorite, spre cer. Pretutindeni pe crengile copacilor este domeniul meu. Spune slugilor să vină să