— Hei, voi, cei de jos, legați câinii, strigară câțiva.

Ajutați-l să coboare. Puteți coborî, domnişorule, dar fiţi cu băgare de seamă, că pomul e înalt! Asteptați, că vă

punem o scară! Pe urmă vă însoţesc eu acasă.

— O, nu, vă mulţumesc, răspunse fratele meu. Vă rog să nu vă deranjaţi, cunosc drumul, ştiu care mi-e calea.

Cosimo se făcu nevăzut în spatele trunchiului şi se ivi apoi pe altă creangă, se răsuci în jurul trunchiului şi răsări pe o ramură şi mai sus, apoi dispăru din nou îndărătul trunchiului şi nu i se mai zăriră decât picioarele pe o creangă foarte înaltă, deoarece sus frunzele erau dese; picioarele lui făcură un salt şi nu se mai văzu nimic.

— Unde s-a dus? se întrebau oamenii, neştiind încotro să-şi îndrepte privirile: în sus ori în jos?

— lată-l!

Se afla în vârful unui alt arbore, mult mai departe, apoi pieri din nou.

— Uite-l!

Se ivi în alt copac, legănându-se ca dus de vânt, apoi făcu un salt.

— A căzut! Ba nu! E acolo!

Deasupra frunzişului fremătător zăreau doar tricornul şi codița.

— Da' ce fel de stăpân ai! tăbărâră ceilalţi cu întrebările pe Giuà della Vasca. E om sau vreo sălbăticiune? Sau dracu’ în carne şi oase?

Giuà della Vasca amuţise. Îşi făcu cruce.

De departe răsună cîntecul lui Cosimo, un fel de strigăt solfegiat.

— O, Sin-fo-ro-saaa...!

V

SINFOROSA: încet-încet, din discuţiile hoţilor, Cosimo află multe lucruri despre acest personaj. Ei îi spuneau astfel unei fetiţe care locuia într-o vilă, colinda împrejurimile călare pe un ponei alb şi se împrietenise cu copiii aceia flenduroşi, ba într-un timp chiar îi şi ocrotise şi, fiind atotputernică, le fusese căpetenie. Sinforosa bătea drumurile şi potecile călare pe poneiul ei alb, iar când vedea că în livezile fără paznici fructele s-au copt, le dădea de veste prietenilor, însoţindu-i la asalt călare, ca un ofiţer. Purta agăţat la gât un corn de vânătoare şi, în timp ce supuşii jefuiau migdalii şi perii, ea călărea în sus şi în jos pe povârniş, de unde vedea întreaga câmpie şi, de îndată ce zărea vreo mişcare suspectă, fie a proprietarilor, fie a ţăranilor, care ar fi putut să-i descopere pe hoţi şi să

le cadă în spate, sufla degrabă din corn. La acel sunet, ştrengarii săreau din pomi şi o rupeau la fugă de le sfârâiau călcâiele. Câtă vreme fetiţa rămăsese alături de dânşii, nu fuseseră prinşi niciodată asupra faptului.

Era mai greu de înţeles ce s-a întâmplat pe urmă:

„trădarea“ pe care Sinforosa o săvârşise în dauna lor părea să fie faptul că-i atrăsese în vila ei să mănânce fructe, şi apoi pusese servitorii să-i ciomăgească; sau se pare că Sinforosa l-ar fi simpatizat pe unul dintr-înşii, pe un anume Bel-Lorè, din care pricină acesta era luat peste picior, şi în acelaşi timp şi pe un altul, pe un oarecare Ugasso, şi-i atâţase pe unul împotriva celuilalt; şi că, de fapt, ciomăgeala slugilor nu s-a datorat vreunui furt, ci expediţiei celor doi favoriţi geloşi, care până la urma se aliaseră împotriva ei; se vorbea, de asemenea, şi despre niscai plăcinte pe care ea le-ar fi făgăduit în repetate rânduri, pentru ca, în sfârşit, când le-a servit, să fie făcute cu ulei de ricin, ceea ce, timp de o săptămână, le-a întors copiilor stomacul pe dos. Câteva dintre aceste întâmplări, sau altele aşijderea, sau toate la un loc, au făcut, desigur,

ca între Sinforosa şi mica bandă să se producă o ruptură; ei vorbeau acum despre dânsa cu năduf, dar în același timp şi cu respect.

Ascultând toate astea, Cosimo era numai ochi şi urechi şi încuviinţa din cap, ca şi cum fiecare amănunt corespundea unei imagini cunoscute de el, iar la sfârşit se hotărî să întrebe:

— În ce vilă stă Sinforosa asta?

— Cum adică, vrei să spui că n-o cunoşti? Păi doar sunteţi vecini! Sinforosa din vila familiei d’Ondariva.

De bună seamă, Cosimo n-avea nevoie de această

confirmare spre a fi sigur că prietena vagabonzilor era Viola, fetiţa din scrânciob. Ba cred că fusese ispitit să

plece numaidecât în căutarea bandei, tocmai pentru că ea îi spusese că-i cunoaşte pe toţi hoţii de fructe din împrejurimi. Şi tot din clipa aceea, începu să se frământe, mai întâi în chip vag, nelămurit, apoi din ce în ce mai avan. Ar fi vrut, ba să fie el căpetenia bandei şi să

jefuiască pomii vilei d'Ondariva, ba să se pună în serviciul Violei, împotriva lor, aţâţându-i la început să se lege de ea, pentru ca apoi s-o poată apăra, ba să

săvârşească niscaiva isprăvi care, pe căi ocolite, să fi ajuns la urechile fetei. Hărţuit de aceste planuri, urmărea banda, mereu mai obosit. Iar când ei coborau din pomi, Cosimo rămânea singur, şi o undă de melancolie trecea peste fața lui, ca norii peste chipul soarelui.

Apoi ţâşnea pe neaşteptate şi, iute ca o pisică, se căţăra pe ramuri şi trecea pe deasupra livezilor şi grădinilor, fredonând cine ştie ce melodie; cânta printre dinţi, cu năduf, aproape în surdină, cu ochii ațintiți înainte, părând că nu vede nimic şi păstrându-şi echilibrul din instinct, întocmai ca mâțele.

Aşa, zbuciumat, îl vedeam trecând adesea pe crengile grădinii noastre.

— Uite-l acolo! Uite-l acolo! izbucneam noi în strigăte, fiindcă, orice am fi făcut, gândul nostru era tot

timpul la Cosimo, şi număram ceasurile, şi număram zilele de când stătea prin copaci.

Iar tata zicea:

— E nebun! A intrat dracu' în el! şi se lua la harță cu abatele Fauchelafleur: Trebuie să vă rugați pentru a-l alunga pe satana! Ce aşteptaţi? Hei, cu dumneavoastră

vorbesc, l'abbé 1, de ce stați cu mâinile-n sân? Are pe dracu-n el, fiul meu, înţelegeţi o dată, sacré nom de Dieu 2!

Abatele părea deodată că se înviorează, cuvântul „diavol“

părea să trezească în mintea lui o înlănţuire precisă de gânduri, şi începea un discurs teologic foarte încîlcit despre felul corect de a înţelege prezența diavolului, de nu mai pricepeai dacă voia să-l contrazică pe tata sau numai să sporovăiască aşa, în general: dar până la urmă

nu se pronunţă asupra faptului dacă o legătură între fratele meu şi diavol ar putea fi luată în considerare ca posibilă sau ar trebui exclusă „a priori“.

_____

1 [Domnule] abate (fr.).

2 Înjurătură franceză foarte blasfematoare.

Baronul îşi pierdea răbdarea, abatele îşi pierdea şirul, iar eu eram de mult plictisit. La mama, în schimb, starea de anxietate maternă, de simțământ fluid, care domină

orice alte sentimente, se prefăcuse - aşa cum se întâmpla la ea cu orice sentiment - în hotărâri practice şi în căutarea unor instrumente corespunzătoare situaţiei, întocmai cum trebuie să-şi rezolve problemele un general.

Scosese la iveală un ochean de campanie, lung şi cu trepied; îşi apropia ochiul de ochean şi-şi petrecea astfel ceasuri întregi pe terasa vilei, potrivind întruna lentilele spre a-l ține în focarul lor pe băiatul ascuns în mijlocul frunzişului, chiar atunci când noi am fi putut jura că e în afara razei vizuale.

— Îl mai vezi? o întreba tata din grădină, plimbându-

se de colo-colo pe sub copaci, fără a izbuti să-l zărească

pe Cosimo decât atunci când îi venea chiar deasupra capului.

Generăleasa ne făcea semn că da şi, în acelaşi timp, ne îndemna să tăcem din gură şi să n-o tulburăm, ca şi cum ar fi urmărit mişcări de trupe de pe o înălţime. Nu încape îndoială că uneori nu-l vedea câtuşi de puţin, dar avea ideea fixă, cine ştie de ce, că trebuie să răsară din nou în locul acela şi nu în altă parte, aşa că-şi ţinea ocheanul îndreptat într-acolo. Din când în când se vedea totuşi nevoită să recunoască, măcar în sinea ei, că s-a înşelat, şi atunci îşi dezlipea ochiul de lentilă şi se apuca să