(Cosimo pricepu că „mâncător de îngheţată“ însemna unul care locuieşte într-o vilă sau e nobil, sau, în orice caz, o persoană sus-pusă.)
— Ascultă, bă, tu ăla, i se adresă unul, hai să cădem la învoială: dacă vrei să fii de-ai noştri, batem împreună
drumurile şi ne arăţi toate locurile pe care le ştii.
— Şi să ne laşi să intrăm în livada lui tat-tu! spuse un altul. În mine au tras o dată cu puşca cu sare!
Cosimo îi asculta, însă era muncit de un gând. Apoi zise:
— Dar ia spuneți-mi, cine-i Sinforosa?
Atunci toți zdrenţăroşii dintre crengi pufniră în râs, şi râdeau aşa de tare, că unii erau cât pe-aici să cadă din cireş, alţii se lăsară pe spate, încolăcindu-şi picioarele pe creangă, iar alţii se bălăbăniră în văzduh, spânzuraţi în mâini, râzând zgomotos şi urlând.
Se înţelege de la sine că zarva aceasta îi atrase din nou pe urmăritori. Ba chiar trebuie să fi fost destul de aproape cu haita lor de câini, deoarece se auzi un lătrat puternic şi... iată-i pe toți cu furcile. Numai că de data aceasta, cu experienţa căpătată după înfrângerea suferită, ocupară
mai întâi pomii din jur, urcându-se cu scările portative, şi de-acolo îi împresurară pe hoţi cu furcile şi cu greblele.
Jos, pe pământ, câinii se zăpăciră, văzându-şi stăpânii cum se caţără în pomi şi, neînțelegând de îndată încotro
să se repeadă, se răzleţiră, pentru o clipă, lătrând cu boturile în aer. Astfel că puşlamalele putură să sară la iuţeală din cireşi, tulind-o care încotro printre câinii năuciţi, iar dacă unul se mai alese cu o muşcătură în pulpă, cu un ciomag sau cu vreo piatră, cei mai mulți părăsiră câmpul de bătaie teferi.
În pom rămăsese doar Cosimo.
— Coboară! îi strigau ceilalţi în timp ce-şi scăpau pielea. Ce faci? Dormi? Sări jos cât mai e liber drumul!
Dar el, cu genunchii lipiţi de creangă, îşi scoase sabia din teacă. Din pomii învecinaţi, oamenii întindeau furcile legate la capătul unor prăjini lungi ca să-l ajungă, însă
Cosimo, rotindu-şi sabia, le ţinea la distantă, până ce îi proptiră una drept în piept, ţintuindu-l de trunchi.
— Stați! strigă un glas. E micul baron de Piovasco. Ce faceți, domnişorule, acolo sus? Cum de v-ați amestecat cu gloata asta?
Cosimo îl recunoscuse pe Giuà della Vasca, un dijmaş
de-al tatei.
Furcile se îndepărtară. Mulți ţărani îşi scoaseră
pălăriile. Fratele meu îşi săltă şi el puţin tricornul de pe cap şi salută.
— Hei, voi, cei de jos, legați câinii, strigară câțiva.
Ajutați-l să coboare. Puteți coborî, domnişorule, dar fiţi cu băgare de seamă, că pomul e înalt! Asteptați, că vă
punem o scară! Pe urmă vă însoţesc eu acasă.
— O, nu, vă mulţumesc, răspunse fratele meu. Vă rog să nu vă deranjaţi, cunosc drumul, ştiu care mi-e calea.
Cosimo se făcu nevăzut în spatele trunchiului şi se ivi apoi pe altă creangă, se răsuci în jurul trunchiului şi răsări pe o ramură şi mai sus, apoi dispăru din nou îndărătul trunchiului şi nu i se mai zăriră decât picioarele pe o creangă foarte înaltă, deoarece sus frunzele erau dese; picioarele lui făcură un salt şi nu se mai văzu nimic.
— Unde s-a dus? se întrebau oamenii, neştiind încotro să-şi îndrepte privirile: în sus ori în jos?
— lată-l!
Se afla în vârful unui alt arbore, mult mai departe, apoi pieri din nou.
— Uite-l!
Se ivi în alt copac, legănându-se ca dus de vânt, apoi făcu un salt.
— A căzut! Ba nu! E acolo!
Deasupra frunzişului fremătător zăreau doar tricornul şi codița.
— Da' ce fel de stăpân ai! tăbărâră ceilalţi cu întrebările pe Giuà della Vasca. E om sau vreo sălbăticiune? Sau dracu’ în carne şi oase?
Giuà della Vasca amuţise. Îşi făcu cruce.
De departe răsună cîntecul lui Cosimo, un fel de strigăt solfegiat.
— O, Sin-fo-ro-saaa...!
V
SINFOROSA: încet-încet, din discuţiile hoţilor, Cosimo află multe lucruri despre acest personaj. Ei îi spuneau astfel unei fetiţe care locuia într-o vilă, colinda împrejurimile călare pe un ponei alb şi se împrietenise cu copiii aceia flenduroşi, ba într-un timp chiar îi şi ocrotise şi, fiind atotputernică, le fusese căpetenie. Sinforosa bătea drumurile şi potecile călare pe poneiul ei alb, iar când vedea că în livezile fără paznici fructele s-au copt, le dădea de veste prietenilor, însoţindu-i la asalt călare, ca un ofiţer. Purta agăţat la gât un corn de vânătoare şi, în timp ce supuşii jefuiau migdalii şi perii, ea călărea în sus şi în jos pe povârniş, de unde vedea întreaga câmpie şi, de îndată ce zărea vreo mişcare suspectă, fie a proprietarilor, fie a ţăranilor, care ar fi putut să-i descopere pe hoţi şi să
le cadă în spate, sufla degrabă din corn. La acel sunet, ştrengarii săreau din pomi şi o rupeau la fugă de le sfârâiau călcâiele. Câtă vreme fetiţa rămăsese alături de dânşii, nu fuseseră prinşi niciodată asupra faptului.
Era mai greu de înţeles ce s-a întâmplat pe urmă:
