„trădarea“ pe care Sinforosa o săvârşise în dauna lor părea să fie faptul că-i atrăsese în vila ei să mănânce fructe, şi apoi pusese servitorii să-i ciomăgească; sau se pare că Sinforosa l-ar fi simpatizat pe unul dintr-înşii, pe un anume Bel-Lorè, din care pricină acesta era luat peste picior, şi în acelaşi timp şi pe un altul, pe un oarecare Ugasso, şi-i atâţase pe unul împotriva celuilalt; şi că, de fapt, ciomăgeala slugilor nu s-a datorat vreunui furt, ci expediţiei celor doi favoriţi geloşi, care până la urma se aliaseră împotriva ei; se vorbea, de asemenea, şi despre niscai plăcinte pe care ea le-ar fi făgăduit în repetate rânduri, pentru ca, în sfârşit, când le-a servit, să fie făcute cu ulei de ricin, ceea ce, timp de o săptămână, le-a întors copiilor stomacul pe dos. Câteva dintre aceste întâmplări, sau altele aşijderea, sau toate la un loc, au făcut, desigur,
ca între Sinforosa şi mica bandă să se producă o ruptură; ei vorbeau acum despre dânsa cu năduf, dar în același timp şi cu respect.
Ascultând toate astea, Cosimo era numai ochi şi urechi şi încuviinţa din cap, ca şi cum fiecare amănunt corespundea unei imagini cunoscute de el, iar la sfârşit se hotărî să întrebe:
— În ce vilă stă Sinforosa asta?
— Cum adică, vrei să spui că n-o cunoşti? Păi doar sunteţi vecini! Sinforosa din vila familiei d’Ondariva.
De bună seamă, Cosimo n-avea nevoie de această
confirmare spre a fi sigur că prietena vagabonzilor era Viola, fetiţa din scrânciob. Ba cred că fusese ispitit să
plece numaidecât în căutarea bandei, tocmai pentru că ea îi spusese că-i cunoaşte pe toţi hoţii de fructe din împrejurimi. Şi tot din clipa aceea, începu să se frământe, mai întâi în chip vag, nelămurit, apoi din ce în ce mai avan. Ar fi vrut, ba să fie el căpetenia bandei şi să
jefuiască pomii vilei d'Ondariva, ba să se pună în serviciul Violei, împotriva lor, aţâţându-i la început să se lege de ea, pentru ca apoi s-o poată apăra, ba să
săvârşească niscaiva isprăvi care, pe căi ocolite, să fi ajuns la urechile fetei. Hărţuit de aceste planuri, urmărea banda, mereu mai obosit. Iar când ei coborau din pomi, Cosimo rămânea singur, şi o undă de melancolie trecea peste fața lui, ca norii peste chipul soarelui.
Apoi ţâşnea pe neaşteptate şi, iute ca o pisică, se căţăra pe ramuri şi trecea pe deasupra livezilor şi grădinilor, fredonând cine ştie ce melodie; cânta printre dinţi, cu năduf, aproape în surdină, cu ochii ațintiți înainte, părând că nu vede nimic şi păstrându-şi echilibrul din instinct, întocmai ca mâțele.
Aşa, zbuciumat, îl vedeam trecând adesea pe crengile grădinii noastre.
— Uite-l acolo! Uite-l acolo! izbucneam noi în strigăte, fiindcă, orice am fi făcut, gândul nostru era tot
timpul la Cosimo, şi număram ceasurile, şi număram zilele de când stătea prin copaci.
Iar tata zicea:
— E nebun! A intrat dracu' în el! şi se lua la harță cu abatele Fauchelafleur: Trebuie să vă rugați pentru a-l alunga pe satana! Ce aşteptaţi? Hei, cu dumneavoastră
vorbesc, l'abbé 1, de ce stați cu mâinile-n sân? Are pe dracu-n el, fiul meu, înţelegeţi o dată, sacré nom de Dieu 2!
Abatele părea deodată că se înviorează, cuvântul „diavol“
părea să trezească în mintea lui o înlănţuire precisă de gânduri, şi începea un discurs teologic foarte încîlcit despre felul corect de a înţelege prezența diavolului, de nu mai pricepeai dacă voia să-l contrazică pe tata sau numai să sporovăiască aşa, în general: dar până la urmă
nu se pronunţă asupra faptului dacă o legătură între fratele meu şi diavol ar putea fi luată în considerare ca posibilă sau ar trebui exclusă „a priori“.
_____
1 [Domnule] abate (fr.).
2 Înjurătură franceză foarte blasfematoare.
Baronul îşi pierdea răbdarea, abatele îşi pierdea şirul, iar eu eram de mult plictisit. La mama, în schimb, starea de anxietate maternă, de simțământ fluid, care domină
orice alte sentimente, se prefăcuse - aşa cum se întâmpla la ea cu orice sentiment - în hotărâri practice şi în căutarea unor instrumente corespunzătoare situaţiei, întocmai cum trebuie să-şi rezolve problemele un general.
Scosese la iveală un ochean de campanie, lung şi cu trepied; îşi apropia ochiul de ochean şi-şi petrecea astfel ceasuri întregi pe terasa vilei, potrivind întruna lentilele spre a-l ține în focarul lor pe băiatul ascuns în mijlocul frunzişului, chiar atunci când noi am fi putut jura că e în afara razei vizuale.
— Îl mai vezi? o întreba tata din grădină, plimbându-
se de colo-colo pe sub copaci, fără a izbuti să-l zărească
pe Cosimo decât atunci când îi venea chiar deasupra capului.
Generăleasa ne făcea semn că da şi, în acelaşi timp, ne îndemna să tăcem din gură şi să n-o tulburăm, ca şi cum ar fi urmărit mişcări de trupe de pe o înălţime. Nu încape îndoială că uneori nu-l vedea câtuşi de puţin, dar avea ideea fixă, cine ştie de ce, că trebuie să răsară din nou în locul acela şi nu în altă parte, aşa că-şi ţinea ocheanul îndreptat într-acolo. Din când în când se vedea totuşi nevoită să recunoască, măcar în sinea ei, că s-a înşelat, şi atunci îşi dezlipea ochiul de lentilă şi se apuca să
cerceteze un plan cadastral, pe care-l avea pe genunchi; ţinea o mînâ la gură, într-o atitudine de aşteptare îngândurată, iar cu cealaltă urmărea hieroglifele hărţii, până ce stabilea punctul în care fiul ei trebuia să fi ajuns, şi, după ce calcula unghiul, îndrepta binoclul spre vârful unui copac oarecare, pierdut în oceanul acela de frunze, potrivea încet lentilele şi, îndată ce începea să zîmbească, emoţionată, ştiam că l-a regăsit, că el era într-adevăr acolo!
Atunci lua nişte stegulețe colorate, pregătite alături pe un scăunel, şi le flutura, întâi unul, apoi altul, cu mişcări hotărâte, ritmice, ca nişte mesaje într-un limbaj convenţional. (Mie mi-era cam ciudă, deoarece n-am ştiut niciodată că mama avea asemenea stegulețe şi că se pricepea să le mânuiască; de bună seamă ar fi fost tare frumos să ne fi învățat să ne jucăm împreună cu stegulețele, mai ales când eram amândoi mai mici; dar mama nu făcea niciodată nimic în joacă, iar acum nu mai puteam trage nici o nădejde.)
Trebuie să spun că, în ciuda întregului său echipament de luptă, ea rămânea totuşi mamă, cu sufletul la gură şi cu batista mototolită în mână, deşi s-ar fi zis că, făcând pe generăleasa, se liniştea, sau că, în haine de generăleasă, îndura mai bine neliniştea decât ca simplă mamă,
străduindu-se să-şi stăpânească nervii, tocmai fiindcă era o femeie delicată, care utiliza acel stil militar, moştenit de la von Kurtewitz, doar ca să se apere.
Stătea acolo, fluturând unul dintre stegulețele ei şi privind prin ochean... şi iată că fața i se luminează toată şi râde. Am înţeles că-i răspunsese Cosimo. Cum? Nu ştiu; poate că agitându-şi tricornul sau muşcând o ramură.
Sigur e că de atunci mama s-a schimbat, nu se mai frământa ca la început, şi cu toate că soarta ei de mamă a fost atât de diferită de a tuturor celorlalte, cu un fiu atât de ciudat şi pierdut pentru viața afectivă obişnuită, ea a reuşit înaintea noastră a tuturor să se împace cu această
ciudăţenie a lui Cosimo, şi părea mulţumită, acum, cu acele saluturi pe care, de atunci, i le trimitea el din când în când, pe neaşteptate, precum şi cu mesajele mute pe care le schimbau între ei.
Curios a fost faptul că mama nu şi-a făcut nici o iluzie că, primind din partea lui Cosimo un salut, acesta ar catadicsi să pună capăt aventurii şi să se înapoieze în mijlocul nostru. Tata, dimpotrivă, trăia necontenit cu gândul acesta, şi orice veste privitoare Ia Cosimo îl îndemna să facă presupuneri neîntemeiate:
— Zău? Aţi văzut? O să se întoarcă?
Mama, însă, mai puţin apropiată de Cosimo decât tata, părea a fi singura care izbutise să-l accepte aşa cum era, poate fiindcă nu încerca să găsească o explicaţie.
