flecărească prieteneşte cu marchizul, ca şi cum ar fi vrut să-i intre în grații! Faptul era cu atât mai uluitor, cu cât cavalerul avocat vădea asemenea însuşiri de causeur numai când îi venea lui la socoteală şi tocmai când îți puneai nădejdea în caracterul lui îndărătnic. Dar ce să
vezi? Marchizul îi dădu ascultare, îi puse unele întrebări şi-l luă cu el de colo-colo ca să examineze toate bazinele şi fântânile arteziene, amândoi îmbrăcaţi la fel, cu mantii lungi de tot, amândoi cam de aceeaşi înălţime, aşa că-i puteai confunda, iar în urma lor, ceata de servitori, ai noştri şi ai lor, unii cărând în spinare scări cu care nu mai ştiau ce să facă.
Între timp, Cosimo sărea nestingherit prin copaci, apropiindu-se de ferestrele vilei şi încercând să descopere dincolo de perdeluțe odaia în care o închiseseră pe Viola. În cele din urmă o descoperi şi aruncă un sâmbure în plasa de sârmă de la geam.
Fereastra se deschise şi fetița blondă îşi arătă chipul.
— Din vina ta m-au încuiat aici, îi spuse ea, apoi închise geamul şi trase perdeaua.
Cosimo se simţi deodată copleşit de deznădejde.
Când pe fratele meu îl cuprindeau furiile, aveai într-adevăr de ce să te nelinişteşti. ÎI vedeam alergând (dacă
cuvântul „a alerga“ mai are vreun sens, o dată ce este luat
de pe suprafaţa pământului şi raportat la o lume cu piese de sprijin neobişnuite şi de înălţimi diferite, iar între ele este vidul) şi dintr-o clipă în alta se părea că puţin lipseşte să nu-i lunece piciorul şi să cadă, ceea ce totuşi nu i s-a întâmplat niciodată. Sărea, mergea cu paşi iuți pe câte o creangă înclinată, se agăţa şi se ridica brusc pe altă cracă
de deasupra şi, din patru, cinci asemenea zigzaguri şovăielnice, dispărea.
Încotro? De astă dată alergă, alergă, sărind din stejari în măslini, iar de acolo în fagi, până ajunse în pădure. Se opri gâfâind. Sub el se întindea o pajişte. O adiere joasă
făcea să treacă peste iarba deasă o undă verde cu tonalităţi felurite. Un pufuleţ impalpabil, scăpat din sferele de păpădie, plutea prin văzduh. Drept în mijloc se afla un pin izolat, imposibil de ajuns, încărcat de conuri lungi. Nişte scorţărei, agere păsărele cafenii cu picăţele, se aşezau pe crengile pline cu ace, pe vârfuri, în poziţii deşucheate, unii dintre ei răsturnaţi cu coada în sus şi cu ciocul în jos, ciugulind larve şi seminţe.
Nevoia pe care o simţise fratele meu de a pătrunde într-o lume greu de stăpânit – şi care îl îndemnase să ia calea arborilor – nu era pe deplin satisfăcută, îl măcina încă pe dinăuntru şi îi transmitea o nestăvilită dorinţă de a pătrunde în acea lume mai adânc, mai amănunţit, de a stabili cu ea raporturi care să-l lege de fiece frunză, şi vreasc, şi fulg, şi fâlfâit. Era dragostea pe care o simte vânătorul față de tot ce e viu şi pe care nu vrea să şi-o exprime altfel decât țintind cu puşca. Cosimo nu era însă
în stare să definească acest sentiment şi de aceea încerca să-l uite, îndârjindu-se în explorările sale.
Pădurea era deasă, impracticabilă. Cosimo trebuia să-şi croiască drum cu sabia şi, încet-încet, uită de orice frământare, absorbit fiind de problemele ce se iveau treptat şi cărora trebuia să le facă față, precum şi cuprins de frica (nu voia să recunoască, dar îi era) de a se fi îndepărtat prea mult de meleagurile cunoscute. Şi astfel,
strecurându-se prin desiş, ajunse într-un loc unde văzu drept înaintea lui doi ochi galbeni care-l fixau printre frunze. Cosimo întinse sabia, aplecă o ramură, apoi o lăsă
încet să revină la loc şi răsuflă uşurat, râzând de spaima pe care o trăsese. Văzuse ai cui erau ochii aceia galbeni: ai unei pisici.
Imaginea pisicii, pe care el abia o zărise dând creanga la o parte, îi rămăsese întipărită în minte şi, după o clipă, Cosimo începu din nou să tremure de frică, deoarece pisica aceea, deşi aidoma oricărei alte pisici, era groaznică, înspăimântătoare, că-ți venea să țipi numai văzând-o. Nu se poate spune ce anume avea atât de înspăimântător: era un soi de pisică cenuşie, mai mare decât toate pisicile cenuşii, dar asta încă nu spunea nimic; era cumplită din pricina mustăţilor, drepte ca ţepii unui arici; din pricina răsuflării care mai mult se vedea decât se auzea ieşind dintre două şiruri de dinţi ascuţiţi ca nişte căngi; din pricina urechilor mai mult decât ţuguiate şi care păreau două arcuri voltaice acoperite de un pufuleț în aparență mărunt; din pricina blănii zbârlite, înfoiate în jurul gâtului crispat, ca un guler blond, de unde se despărţeau apoi dungile care îi fremătau pe şolduri, dezmierdându-se parcă una pe alta; din pricina cozii înţepenite într-o poziţie nefirească. La toate acestea, pe care Cosimo le zărise într-o clipită înainte de a slobozi creanga pe care o îndepărtase, se adăuga ceea ce nu avusese timp să vadă, dar îşi putea închipui: în vârful labelor, smocul enorm de păr care masca puterea sălbatică a ghearelor gata să-l sfâşie; şi ceea ce mai vedea încă: irisurile galbene care îl priveau tintă dintre frunze, rotindu-se în jurul pupilelor negre: şi ceea ce auzi: hârâitul din ce în ce mai răguşit şi mai intens care-i ieşea din gâtlej. Toate acestea îl făcură să-şi dea seama că se găsea în fata celei mai cumplite pisici sălbatice din pădure.
Nu se mai auzea nici un ciripit, nici un foşnet. Pisica
sălbatică făcu un salt, dar nu spre băiatul din copac: un salt aproape vertical, care mai degrabă îl umplu de uimire pe Cosimo, decât îl înspăimântă. Spaima veni după aceea, când văzu dihania cocoţată pe o ramură chiar deasupra capului său. Stătea acolo, chircită, îi vedea pîntecele acoperit cu păr lung, aproape alb, ghearele înfipte în lemn, în timp ce-şi arcuia spatele şi făcea: fff...
pregătindu-se, fără îndoială, să se arunce asupra lui.
Cosimo, cu o mişcare executată în chip desăvârşit, fără
măcar să chibzuiască, se lăsă pe-o creangă mai jos. Fff...
fff... făcu pisica sălbatică şi la fiecare fff, executa un salt, când încoace, când încolo, până ajunse iarăşi pe creanga de deasupra lui Cosimo. Fratele meu repetă mişcarea şi se pomeni călare pe creanga cea mai de jos a fagului.
Dedesubt, până la pământ, mai era o bucată bună, dar nu chiar atât de mare, încât să nu fie de preferat să sari mai curind jos, decât să aştepți să vezi ce va face sălbăticiunea, când va isprăvi de scos acel sunet sfâşietor, între mieunat şi mârâit.
Cosimo ridică un picior, gata-gata să sară jos, dar cum în el se înfruntau două porniri - una firească, de a se pune la adăpost, cealaltă izvorâtă din încăpățânarea de a nu coborî nici de-ar fi să-l coste viața - îşi lipi strâns de creangă şi coapsele, şi genunchii: în timp ce stătea acolo, şovăitor, pisica socoti că acela e momentul cel mai potrivit de a se năpusti asupră-i. Îi sări în spate: un ghem de păr, de gheare scoase şi de mârâieli; Cosimo nu găsi altceva mai bun de făcut decât să închidă ochii şi să
întindă sabia, cu un gest nesăbuit, de care pisica se feri lesne, cățărându-i-se în cap, sigură că-l va trage jos, după
ea, ținându-l în gheare. O gheară i se înfipse lui Cosimo în obraz, dar cum el îşi încleştase zdravăn genunchii de creangă, în loc să cadă, se răsturnă pe spate de-a lungul crăcii. Era tocmai contrariul a ceea ce se aşteptase pisica, aşa încât aceasta, pierzîndu-şi echilibrul, căzu. Vru să se ţină, înfigându-şi ghearele în cracă, dar se rostogoli prin
aer: numai o clipă, dar îi fu de ajuns lui Cosimo pentru ca, într-un spontan avânt de biruinţă, să-şi împlânte săbioara în burta dihaniei, care scoase un miorlăit fioros.
Era teafăr, plin de sînge, cu sălbăticiunea înfiptă în sabie ca într-o frigare, şi cu un obraz sfîşiat de sub ochi până la bărbie de o triplă zgîrietură. Urla de durere şi totodată de bucuria victoriei, nu mai înţelegea nimic şi se ţinea strâns de creangă, de sabie, de cadavrul pisicii, trăind clipa fericită şi copleşitoare a celui care învinge pentru prima oară, care acum ştie ce dureros este să
învingi şi care se vede silit de aci încolo să-şi urmeze, fără putinţă de scăpare, calea aleasă, lipsit de posibilitatea de a se retrage ca cel înfrânt.
Aşa l-am zărit venind prin pomi, plin de sînge până şi pe vestă, cu peruca ciufulită sub tricornul turtit, ținând de coadă pisica sălbatică moartă, care acum părea o mâță şi nimic mai mult.
Am alergat la generăleasă, pe terasă.
— Doamnă, mamă! am strigat. E rănit!
— Was? 1 Rănit? Cum, ce fel? şi-şi luă ocheanul.
— Rănit aşa ca orice rănit! am zis eu, iar generalessa, pare-se, găsi nimerită definiţia mea, deoarece, urmărindu-l cu ocheanul în timp ce el sărea mai sprinten ca niciodată, spuse:
— Das stimmt. 2
_____
1 Ce? (germ.)
2 Așa e! (germ.)
