Am fluierat, după consemnul ştiut de noi, dar nu mi-a răspuns decât răpăitul necontenit al ploii pe crengile copacilor. Era întuneric; dincolo de grădină, nu ştiam încotro s-o apuc; îmi târam paşii la întâmplare pe pietrele alunecoase, peste pajişti ude, prin băltoace; fluieram şi, ca să pot fi auzit sus, lăsam umbrela pe spate; atunci apa îmi biciuia fața şi-mi spăla fluieratul de pe buze. Am vrut să

mă îndrept către anumite cotloane ale proprietăţii noastre, înţesate de copaci înalţi, unde bănuiam că ar fi putut să se refugieze, dar m-am rătăcit în beznă şi m-am oprit locului, strângând la subsuoară umbrela şi pachetele, în timp ce doar sticla cu sirop, învelită în ciorapul de lână, îmi mai dădea un pic de căldură.

Când iată că sus, în întuneric, am văzut prin hăţişul crengilor un licăr ce nu putea fi nici rază de lună, nici clipit de stele. Când am fluierat, mi s-a părut că-l aud pe-al său drept răspuns.

— Cosimooo!

— Biagiooo! răsună o voce în ploaie, de undeva de sus, din vârf.

— Unde eşti?

— Aici!... Vin spre tine, dar grăbeşte-te că mă ud tot!

Ne-am întâlnit. Înfăşurat într-o pătură, a coborât până

la crăcana de jos a unei sălcii, ca să-mi arate cum să mă

cațăr, străbătând un noian de crengi învălmăşite, până la fagul cu trunchiul înalt, unde se vedea lumina aceea. Cât ai clipi, i-am dat umbrela şi câteva pachete şi am încercat să ne căţărăm, cu umbrelele deschise, însă nu era chip şi ploaia tot ne uda. În cele din urmă am ajuns în locul spre care mă călăuzea el; nu vedeam nimic, în afară de o licărire, ca printre faldurile unei perdele.

Cosimo ridică unul dintre falduri şi mă ajută să trec.

La lumina unui felinar m-am pomenit într-un fel de odăiţă, acoperită şi închisă din toate părţile de covoare şi perdele, străbătută de-a curmezişul de trunchiul fagului, clădită din scânduri şi sprijinindu-se pe crengile groase.

N-a lipsit mult ca încăperea să mi se pară un adevărat palat regal, dar îndată m-am convins că se clătina, nu glumă, deoarece era de ajuns să se afle două fiinţe înăuntru, ca să-i pună în primejdie echilibrul, iar Cosimo fu nevoit pe loc să dreagă stricăciunile; ca să acopere două găuri din tavan, a pus afară, deasupra găurilor, cele două umbrele pe care le adusesem, dar apa curgea prin alte părţi, şi amândoi eram uzi ciuciulete, şi era frig ca afară. Totuşi se aflau acolo atâtea pături îngrămădite, încât puteai să te îngropi sub ele, lăsând doar capul afară.

Felinarul împrăştia o lumină şovăielnică, tremurătoare, iar ramurile şi frunzele desenau umbre încâlcitee pe tavanul şi pe pereţii acelei ciudate construcţii. Cosimo bău, cu înghiţituri mari, sirop de mere, făcând:

— Puah! Puah!

— Ai o casă frumoasă, am spus eu.

— O, deocamdată e ceva provizoriu, s-a grăbit el să-mi răspundă. Trebuie s-o chibzuiesc mai bine.

— Tu singur ai construit-o?

— Păi cu cine, mă rog? De vreme ce-i un ascunziş

tainic.

— Eu o să pot veni aici?

— Nu, căci ai putea s-arăți drumul şi altora.

— Tata a spus că n-o să pună să te caute.

— Tot secretă trebuie să rămână.

— Din pricina băieţilor care fură? Păi nu sunt prietenii tăi?

— Uneori da, alteori ba.

— Şi fata cu mânzul?

— Ce-ti pasă ţie?

— Vreau să spun că dacă e prietena ta, dacă te joci cu ea...

— Câteodată da, altădată ba.

— De ce altădată ba?

— Fiindcă uneori nu vreau eu, alteori nu vrea ea.

— Dar pe ea ai lăsa-o să se urce aici sus ?

Cu fața posomorâtă, Cosimo încerca să întindă o rogojină peste o creangă.

— Dacă ar veni aici. aş lăsa-o, mi-a răspuns el, grav.

— Nu vrea ea.

Cosimo se întinse pe spate:

— A plecat.

— Spune, am zis eu în şoaptă, sunteți logodiţi?

— Nu, mi-a răspuns fratele meu, cufundându-se apoi într-o lungă tăcere.

A doua zi, vremea fiind frumoasă, s-a luat hotărârea ca fratele meu să-şi reînceapă lecţiile cu abatele Fauchelafleur. Nu s-a spus în cel fel. Simplu şi cam brusc, baronul l-a poftit pe abate („În loc să stai aici să

prinzi muşte, l'abbé...“) să meargă să-l caute pe Cosimo acolo unde se afla şi să-l pună să mai traducă niţel din Vergiliu. Dar pe urmă, temându-se că prea îl pusese pe abate în încurcătură, încercă să-i uşureze sarcina şi-mi zise mie:

— Du-te şi spune-i fratelui tău ca peste o jumătate de oră să fie negreşit în grădină pentru lecţia de latină.

Rosti aceste cuvinte cu tonul cel mai firesc pe care-l

putea avea, ton pe care voia să şi-l păstreze începând din clipa aceea; chiar dacă fratele meu Cosimo îşi ducea viața în copaci, totul trebuia să-şi urmeze cursul ca şi mai înainte.

Aşa a avut loc lecţia. Fratele meu stând călare pe creanga unui ulm, cu picioarele atârnate, iar abatele dedesubt, pe iarbă, aşezat pe un scăunel, amândoi repetând în cor hexametri. Eu mă jucam prin preajmă şi un timp i-am pierdut din ochi; când m-am înapoiat, abatele se afla şi el în copac: cu picioarele-i slăbănoage şi lungi, vârâte în nişte ciorapi negri, încerca să se ridice pe o creangă, ajutat de Cosimo, care-l ţinea de un cot. Găsiră

o poziţie comodă pentru bătrân şi silabisiră împreună un pasaj greu, aplecaţi asupra cărţii. Pare-se că fratele meu îşi dădea toată silinţa.

Apoi nu ştiu cum se făcu, dar elevul spălă putina –

poate fiindcă abatele, acolo sus, era distrat şi rămăsese cu privirea atintită în gol (după obiceiul său); fapt e că, ghemuit printre ramuri, nu se mai zărea decât bătrânul preot în negru, cu cartea pe genunchi, privind şi urmărind cu gura căscata zborul unui fluture alb. Când fluturele pieri din fața ochilor, abatele îşi dădu seama că se afla cocoţat în vârf şi-l cuprinse frica. Atunci se prinse cu mâinile de trunchi şi începu sa strige din răsputeri:

— Au secours! Au secours!1 până ce veniră nişte oameni cu o scară şi, încet-încet, se potoli şi coborî din copac.