Cine să-şi mai bată capul cu vechiul ducat de Ombrosa?
Partea mai frumoasă e că Ombrosa aparţinea puţin tuturor, şi de fapt nimănui: prin anumite drepturi era legată de casa d'Ondariva. care stăpânea mai tot ţinutul, dar Ombrosa e de mult comună liberă, tributară faţă de Republica Genoveză. Iar noi puteam sta liniştiţi pe acele moşii ale noastre, unele moştenite şi altele cumpărate pe nimica toată de la comună, într-un moment prielnic, când era încărcată de datorii. Ce puteam cere mai mult?
Aveam în jur o mică societate de familii nobile, cu vile şi parcuri şi grădini până la malul mării; toţi duceau o viaţă
veselă, făcându-şi vizite şi mergând împreună la vânătoare; viaţa era ieftină, păstrai câte unele dintre avantajele de la Curte fără să ai încurcăturile, obligaţiile şi cheltuielile celor nevoiţi să aibă grijă de o familie de rang, de capitală, de politică. Dar aceste lucruri nu-i plăceau tatei; el se considera un suveran deposedat, iar cu nobilimea din vecinătate ajunsese să rupă orice relaţii (mama, fiind străină, se poate spune că nici nu avusese relaţii). Această situaţie prezenta şi unele avantaje fiindcă, nefăcând vizite, evitam multe cheltuieli şi ascundeam starea de plâns a finanţelor noastre.
Cât despre raporturile noastre cu locuitorii de rând din Ombrosa, nu se poate spune că ar fi fost mai bune. Îi ştiți cum sunt ombrosienii ăştia; oameni cam din topor, care-şi văd de afacerile lor. În vremea aceea, de pe urma obiceiului care se răspândise printre clasele avute, de a bea limonada cu zahăr, începuseră să se vândă bine lămâile; localnicii plantaseră peste tot livezi de lămâi şi refăcuseră portul, distrus pe vremuri de incursiunile
piraţilor. Înghesuiţi între Republica Genoveză, posesiunile regelui Sardiniei, Regatul Franţei şi domeniile episcopale, făceau negoţ cu toată lumea şi nu se sinchiseau de nimeni; numai de n-ar fi fost tributul pe care erau obligaţi să-l plătească Genovei şi care îi făceau să năduşească la fiece scadenţă de plată, ceea ce era în fiecare an prilej de răzmeriţă împotriva perceptorilor Republicii.
Baronul di Rondò, ori de câte ori izbucneau asemenea tulburări pricinuite de dări, credea că erau gata-gata să
vină să-i ofere coroana ducală. Atunci se arăta în piaţă şi se prezenta ombrosenilor în chip de protector, dar de fiecare dată trebuia s-o ia din loc în mare grabă sub o ploaie de lămâi putrede. Atunci spunea că se urzise o conjuraţie împotriva lui: de către iezuiţi, ca de obicei.
Fiindcă îşi băgase în cap că între iezuiţi şi el se ducea un război pe viaţă şi pe moarte şi că Ordinul nu avea alte griji decât aceea de a unelti împotriva lui. Existaseră într-adevăr unele neînţelegeri din pricina unei grădini de zarzavat asupra căreia revendicau drepturi atât familia noastră cât şi Ordinul; rezultase un litigiu, iar baronul, care pe atunci se avea bine cu episcopul, reuşise sâ-l scoată pe Părintele Provincial de pe teritoriul eparhiei. De atunci încoace, tata era convins că Ordinul îşi trimite agenţii ca să atenteze la viața şi la drepturile lui. Pe de altă parte, tata încerca să adune o armată de credincioşi, ca să-l elibereze pe episcop, care, după părerea sa, căzuse în mâinile iezuiţilor şi era prizonierul lor. În plus mai oferea azil şi protecţie oricui s-ar fi declarat persecutat de către iezuiţi, şi aşa se face să ajunsese să ne fie preceptor acel semijansenist cu capul în nori. abatele Fauchelafleur.
Singurul om în care avea tata încredere era Cavalerul avocat. Avea o slăbiciune pentru acest frate natural, pe care îl trata ca pe un fiu unic şi pricăjit. Acum n-aş putea să-mi dau prea bine seama, dar cred că în felul nostru de
a-l privi pe Carrega intra şi un pic de gelozie, fiindcă tata ţinea mai mult la acel frate de cincizeci de ani decât la noi, băieţii. De altfel, nu eram singurii care ne uitam chiorâş la el: generăleasa şi Battista se prefăceau că-i poartă respect, dar în realitate nu puteau să-l sufere; iar el, sub o aparență de om supus, nu se sinchisea de nimeni şi de nimic şi poate că ne ura pe toţi, chiar şi pe baron, căruia îi datora atât de mult. Cavalerul avocat era scump la vorbă, uneori s-ar fi zis că-i surdomut, ori că nu înţelege limba: naiba ştie cum de reuşise să practice pe vremuri avocatura, dacă încă de pe atunci, dinainte de a trăi în Turcia, era tot aşa de ciudat. Poate că odinioară
fusese totuşi o persoană inteligentă, de vreme ce învăţase de la turci toate acele calcule de hidraulică, singurul lucru de care mai era în stare să se ocupe, şi pentru care tatăl meu îl lăuda peste măsură. Nu i-am cunoscut niciodată
prea bine trecutul, nici cine fusese maică-sa, nici ce relaţii avusese în tinereţe cu bunicul nostru (cu siguranţă că şi acesta l-o fi îndrăgit, de vreme ce l-a trimis la studii ca să
ajungă avocat şi a intervenit ca să i se confere titlul de Cavaler), nici cum de a ajuns în Turcia. Nu se ştia nici dacă stătuse atâta timp chiar în Turcia, sau în vreo țară
maură - în Tunisia, sau în Algeria - în sfârşit, într-o țară
mahomedană, şi se şi spunea că ar fi trecut el însuşi la mahomedanism. Multe se spuneau: că ar fi îndeplinit misiuni importante, fiind mare dregător al Sultanului, meşter hidraulic al Divanului, ori ceva asemănător, dar că, mai apoi, din pricina unui complot de palat sau a unei intrigi de femei, sau a unei datorii de joc, căzuse în dizgraţie şi fusese vândut ca sclav. Se ştie că a fost găsit în lanţuri, vâslind cot la cot cu sclavii, pe o galeră
otomană capturată de venetțieni, care l-au eliberat. La Veneţia trăia aproape ca un cerşetor, până când într-o bună zi s-a încăierat (Dumnezeu ştie cu cine se putea încăiera un slăbănog ca el) şi a ajuns iar în lanţuri. L-a răscumpărat tata, prin mijlocirea bunelor oficii ale
Republicii Genoveze. şi iată că printre noi apăru un omuleţ chel, cu barbă neagră, foarte speriat, pe jumătate mut (scena din seara aceea, deşi eram copil, mi-a rămas bine întipărită în minte), vârât în nişte haine largi, care nu erau ale lui. Tata l-a prezentat tuturor ca pe o persoană cu autoritate, l-a numit administrator şi i-a dat un birou pe care el l-a umplut cu hârtii, veşnic în dezordine. Cavalerul avocat umbla îmbrăcat într-o giubea lungă şi pe cap avea o scufă în formă de fes, cu ciucure, aşa cum obişnuiau să
poarte pe vremea aceea, în birourile lor, mulți nobili şi burghezi; numai că el, ca să spunem adevărul, nu stătea în birou mai deloc, ci era văzut îmbrăcat astfel şi pe afară, pe câmp. Până la urmă a început să vină şi la masă în veşmintele acelea turceşti, şi lucrul cel mai ciudat era că
tata, care se preocupa atâta de etichetă, se arăta îngăduitor cu el.
În ciuda sarcinilor sale de administrator, Cavalerul avocat nu schimba aproape nici un cuvânt cu vătafii, cu arendaşii sau cu dijmaşii, dată fiind firea lui timidă şi dificultatea de a vorbi; aşa încât toate treburile, grija de a da ordine, precum şi supravegherea muncii oamenilor, se spărgeau tot în capul tatei. Enea Silvio Carrega ţinea registrele contabile şi nu ştiu dacă afacerile noastre mergeau atât de prost din pricina felului în care ţinea el socotelile, sau dacă socotelile lui mergeau atât de prost din pricina felului în care mergeau afacerile noastre. De asemenea, el se avânta în calcule şi planuri pentru nişte instalaţii de irigaţie şi umplea cu linii şi cifre o tablă
mare, cu cuvinte scrise în turceşte. Din când în când, tata se închidea cu el în birou şi stătea ceasuri întregi (acelea erau cele mai lungi popasuri pe care le făcea acolo Cavalerul avocat), iar la puţin timp după ce uşa se închidea, se auzea răsunând vocea mânioasă a baronului, tonul când ridicat, când coborît al unei certe, însă glasul Cavalerului aproape că nu se desluşea. Apoi uşa se deschidea, cavalerul avocat ieşea cu paşii lui mărunţi,
repezi şi împleticiţi în faldurile giubelei, cu fesul cocoţat pe creştetul capului şi, dispărând pe uşa cu geam, o zbughea in parc, iar de acolo pe câmp.
— Enea Silvio! Enea Silvio! striga tata, alergând după
el, dar fratele vitreg era departe, printre aracii din vie, sau în livezile de lămâi şi nu i se mai vedea decât fesul roşu înaintând îndărătnic printre frunze.
Tata o lua pe urmele lui, strigându-l; după un timp, îi vedeam pe amândoi întorcându-se, baronul vorbind întruna şi gesticulând, iar alături de el, Cavalerul avocat, mic, adus de spate şi cu pumnii strânşi vârâți în buzunarele giubelei.
VIII
PE VREMEA aceea Cosimo se lua deseori la întrecere cu cei de pe pământ: întreceri de tragere la ţintă, de îndemânare, pe care le făcea şi pentru ca să-şi verifice propriile posibilităţi şi să-şi dea seama de ce era în stare stând acolo sus. Îi sfida pe derbedei la jocul de tragere la ţintă cu pietricele. Se aflau în apropiere de Porta Capperi, printre bordeiele săracilor şi vagabonzilor. Cocoţat întrun stejar desfrunzit şi pe jumătate uscat, Cosimo tocmai azvârlea cu pietricele, când zări apropiindu-se un călăreţ
înalt, puţin adus de spate, înfăşurat într-o pelerină neagră.
Îl recunoscu pe tatăl său. Gloata celor mici se împrăştie; femeile stăteau şi priveau din pragurile cocioabelor.
Baronul Arminio veni călare până sub copac. Era un amurg învăpăiat. Cosimo stătea printre ramurile desfrunzite. Se priviră în ochi. Pentru prima oară, după
prânzul cu melcii, se aflau astfel faţă în faţă. Trecuseră
zile multe, lucrurile căpătaseră altă înfăţişare, şi unul şi altul ştiau prea bine că nu mai era vorba de melci, nici de ascultarea pe care fiii o datorează părinţilor; că dintre nenumăratele lucruri logice şi de bun-simț care s-ar fi putut spune, toate ar fi fost nelalocul lor; ceva, totuşi, trebuiau să-şi spună.
— Faimoasă comportare! începu tatăl cu amărăciune.
Cum poate un gentilom ca dumneata să se dea astfel in spectacol? (îi vorbise cu „dumneata“, ca atunci când îi făcea reproşuri mai grave, dar de asta data folosirea acelei formule avu ceva de distanţare, de detaşare.)
— Un gentilom, domnule tată, fie că stă pe pământ, fie că stă cocoțat în copaci, tot gentilom rămâne, răspunse Cosimo; apoi adăugă repede: – Cu condiţia să se poarte corect.
— Just, admise cu gravitate baronul. Cu toate astea, nu de mult ai furat prune de la un arendaş.
Era adevărat. Fratele meu fusese dovedit. Ce putea să
mai spună? Schiţă un zâmbet, dar nu un zâmbet trufaş şi cinic: un zâmbet timid. Şi roşi.
Zâmbi şi tata: un zâmbet trist şi, cine ştie de ce, roşi şi el.
