— Respectele mele, domnule conte.

— Ha, ha, ha! râse contele. Bravo, bravo ţie! Lăsaţi-l să stea sus, lăsaţi-l să stea sus, monsieur Arminio! Foarte curajos tânărul ăsta, care umblă prin copaci, şi râse iar.

Iar tânărul conte, neghiobul acela, făcu:

— C’est très original ça; şi nu era în stare decât să

repete: C’est très original! 1

_____

1 Ah, ce original e! (fr.)

Cosimo se aşeză pe cracă. Tata schimbă vorba, şi pălăvrăgea, pălăvrăgea, încercând să abată atenţia contelui. Numai că acesta ridica din când în când ochii, iar frate-meu era tot acolo, fie în acelaşi copac, fie într-altul, curăţându-şi puşca sau ungându-şi cu grăsime ghetele ori punìndu-si pe el flanela cea groasă, deoarece se lăsa noaptea.

— Ah, ia priveşte! Băiatul poate să facă orice acolo sus în vârf! Ah, ce mult îmi place! Ah, cu primul prilej am să povestesc la Curte! Am să-i spun fiului meu.

episcopul! Am să-i spun mătuşi-mii, principesa!

Tata plesnea de furie. şi, colac peste pupăză, îl mai chinuia şi alt gând: n-o mai vedea pe fiică-sa şi băgă de seamă că dispăruse şi tânărul conte.

Cosimo, care se depărtase, pornind într-una dintre raitele sale de recunoaştere, se întoarse cu sufletul la gură:

— L-a apucat sughiţul! L-a apucat sughiţul!

Contele se posomorî:

— Oh, ce neplăcut! Fiul meu suferă tare mult de sughiț. Du-te, tinere, du-te şi vezi dacă nu-i trece. şi spune-le să vină înapoi.

Cosimo o porni de îndată pe crengi, dar se întoarse gâfâind şi mai şi decât prima oară:

— Se fugăresc. Ea vrea să-i vâre o şopârlă vie după

gât ca să-i treacă sughiţul, dar el nu se lasă!

Și o rupse din nou la fugă, să vadă ce se întâmplă. Aşa ne-am petrecut seara aceea la vilă, la drept vorbind destul de puţin deosebită de alte seri; Cosimo participa indirect la viaţa noastră, de astă dată însă şi cu oaspeţi, deci, spre ruşinea părintelui nostru, vestea despre purtarea ciudată a fratelui meu avea să se răspândească pe la Curţile din Europa. Ruşine lipsită de temei, deoarece contele d’Estomac îşi făcu o părere bună despre familia noastră şi astfel sora noastră Battista se logodi cu tânărul conte.

X

MĂSLINII, cu ramurile lor răsucite, cu scoarţa aspră, sunt pentru Cosimo arbori răbdători şi prietenoşi, căi lesnicioase şi netede care te ajută să treci dintr-o parte în alta sau să te opreşti, deşi copacul, având puţine crengi groase, nu-ti oferă prea mare varietate de mişcări. Într-un smochin însă, dacă eşti atent şi îți ții echilibrul, te învârteşti în fel şi chip: Cosimo stă sub baldachinul frunzelor, vede soarele strălucind în mijlocul nervurilor, fructele verzi dând în pârg încetul cu încetul şi se îmbată

de mirosul latexului prelins din codițe. Smochinul pune stăpânire pe tine, te impregnează cu sucurile lui lipicioase, cu zbârnâiala bondarilor. Curând Cosimo avu senzaţia că se preface el însuşi în smochin şi, nesimțindu-se în apele lui, plecă. În scoruşul vânjos sau în dud, e bine; păcat numai că-i întâlneşte rar. Tot aşa şi în nuc, astfel încât şi mie - şi asta înseamnă mare lucru -

văzându-l uneori pe frate-meu pierzîndu-se în desişul vreunui nuc bătrân, uriaş, ca într-un palat cu nenumărate etaje şi odăi, îmi venea să-l imit, să mă instalez acolo sus; atât este de mare puterea şi siguranţa acestui copac în felul lui de a fi copac, în dârzenia, care se manifestă până

şi în frunze, de a fi greu şi dur.

Cosimo stătea bucuros printre frunzele lobate ale gorunilor (sau ale stejarilor, cum le-am spus eu. fiindcă

era vorba de parcul casei noastre sau fiindcă îl auzisem pe tata numindu-i astfel) şi-i plăcea scoarta lor crăpată, din care, când îl năpădeau gândurile, rupea bucăţi cu degetele, nu fiindcă ar fi fost rău din fire. ci ca să ajute copacul în lunga-i strădanie de a se reînnoi. Sau jupuia chiar scoarța albă a platanilor, dând la iveală straturi aurii de mucegai vechi. De asemenea îndrăgea trunchiurile arătoase cum sunt cele de ulm, cărora la noduri le cresc mlădițe fragede şi smocuri de frunze zimțate şi de samare ca de hârtie, dar e greu să umbli prin ulmi, fiindcă ulmii

au crengile aproape verticale, subţiri şi dese, lăsând prea puţin loc de trecere. În pădure, prefera fagii şi stejarii, căci pinul, cu ramificaţiile lui extrem de apropiate, şubrede şi presărate cu ace, nu-ţi oferă nici spaţiu, nici sprijin; iar castanul, cu frunzele-i ţepoase, solzos, cu crengi înalte, pare făcut anume ca să te ţină departe.

Abia cu trecerea timpului, încetul cu încetul, a început Cosimo să fie conştient de asemenea deosebiri şi prietenii, mai bine-zis să fie conştient că le cunoaşte: căci încă din primele zile începuseră să-i intre în fire, ca un instinct natural. Lumea, ea era aceea care devenea alta, o lume făcută din înguste punţi arcuite peste gol, din noduri ori solzi ori zbîrcituri care înăspresc scoarţa, din lumini de un verde mai întunecat sau mai străveziu, după

desimea perdelei de frunze care freamătă pe codiţele lor la prima adiere a vântului sau se umflă ca nişte vele când se înconvoaie copacul. În timp ce cealaltă lume, a noastră, rămânea jos, turtită, iar noi aveam figurile disproporţionate şi nu pricepeam nimic din ceea ce ştia el, acolo sus; el, care îşi petrecea nopţile ascultând cum lemnul clădeşte, din celulele sale, inelele care înscriu răbojul anilor în interiorul trunchiului, cum mucegaiurile îşi lărgesc petele în bătaia vântului umed care coboară din munţi, cum păsărelele adormite prin cuiburi îşi pitesc înfiorate capul sub aripă, dibuind locul unde-i pana mai pufoasă, şi se trezeşte omida, şi se dezghioacă oul de codălbiţă. Există un moment în care tăcerea câmpiei se descompune în pâlnia urechii într-o pulbere de zgomote: un orăcăit, un chiţăit, un foşnet repezit în iarbă, un plescăit în apă, un tropot mărunt printre bulgări şi pietre, şi ţârâitul greierului, care le acoperă pe toate. Zgomotele atrag alte zgomote, auzul ajunge să desluşească mereu altele noi - precum între degetele care răsfiră un ghemotoc de lână iese la iveală din împletitura fiecărui tort o urzeală din ce în ce mai subţire şi mai impalpabilă.

În acest timp, broaştele îşi continuă orăcăitul, care

rămâne ca un fundal muzical şi nu modifică fluxul sonor după cum nici pâlpâitul neîncetat al stelelor nu modifică

fluxul luminos. În schimb, la fiecare trezire sau liniştire a vântului, fiecare sunet se schimba, se înnoia. În adâncul urechii nu rămânea decât umbra unui muget sau a unui murmur: era marea.

Veni iama şi Cosimo îşi încropi o scurteică de blană.

Şi-o cusu singur din bucăţile de piele ale diferitelor animale vânate de el: iepuri, vulpi, jderi şi nevăstuici. În cap purta tot căciula aceea din blană de pisică sălbatică.

Ba îşi făcu şi pantaloni, din blană de capră, cu fund şi genunchi tot de piele. În privinţa încălţămintei, îşi dădu seama în cele din urmă că pentru mersul prin copaci, nimic nu era mai indicat ca cipicii, aşa că îşi croi o pereche din nu ştiu ce fel de piele, poate de bursuc.

Astfel se apăra de frig. Trebuie să spun că pe atunci iernile la noi erau blânde, nu ca azi, cu geruri straşnice care - după cum se zice - l-au scos pe Napoleon din bârlogul lui din Rusia, alungându-l până pe meleagurile noastre. Dar şi pe atunci, a-ţi petrece nopţile de iarnă sub cerul liber nu însemna nicidecum o viaţă încântătoare.

Pentru noapte, Cosimo născocise sistemul burdufului de piele; nu mai era vorba nici de colibă, nici de cort, ci de un burduf căptuşit cu blană şi agăţat de o creangă.

Se vâra înăuntru, dispărând cu totul, şi dormea ghemuit ca un copilaş. Dacă vreun zgomot neobişnuit tulbura liniştea nopţii, la gura sacului se ivea căciula lui de blană, ţeava puştii, apoi el, cu ochii zgâiţi. (Zice-se că

ochii săi începuseră să lumineze prin întuneric, la fel ca ai pisicii şi ai bufnitei, dar eu n-am băgat niciodată de seamă.)

În schimb, dimineaţa, când cânta gaiţa, ieşeau din sac două mâini cu pumnii încleştaţi, pumnii începeau să se înalţe, apoi două braţe se îndepărtau unul de celălalt, întinzându-se încet, şi tot întinzându-se scoteau la iveală

nişte fălci care căscau, apoi umerii şi pieptul, cu puşca în

bandulieră, cornul cu pulbere şi, în sfârşit picioarele crăcănate (care începuseră să i se cam strâmbe, tot umblând de-a buşilea sau stând pe vine). Picioarele săreau afară din sac, se dezmorţeau, şi astfel, scuturându-şi o dată umerii şi scărpinându-se sub haina-i de blană, vioi şi proaspăt ca un trandafir, Cosimo îşi începea ziua.

Se ducea la fântână, fiindcă avea o fântână a lui suspendată, născocită de el, sau mai bine-zis construită

pentru a ajuta natura. Era un pârâu care, într-un punct aproape perpendicular al terenului, cobora în cascadă, iar acolo, în apropierea apei, îşi înălţa ramurile un stejar.

Cosimo, cu o bucată de scoarţă de plop, lungă de vreo doi metri, meşterise un fel de jgheab ce aducea apa de la cascadă la crengile stejarului, putând astfel să bea şi să se spele. Că se spăla, pot să vă asigur, fiindcă l-am văzut eu adesea, nu mult şi nu chiar în toate zilele, dar se spăla; ba avea şi săpun. Când i se năzărea, spăla şi rufele cu săpun, deoarece îşi instalase în stejar şi un butoi. Apoi, pe funii legate de la o ramură la alta, le întindea la uscat.

Ce mai calea-valea, făcea de toate sus în arbori.

Găsise chiar şi mijlocul de a-şi frige vânatul, tot fără să

coboare. Iată cum proceda: aprindea cu amnarul un con uscat de pin si-l arunca undeva jos, pe pământ, într-un loc anume pregătit pentru vatră (locul i-l aranjasem eu, cu ajutorul câtorva pietre netede), pe urmă azvârlea peste conul de pin aşchii şi surcele şi potrivea flacăra cu un vătrai şi nişte cleşte, legate de nişte beţe lungi, în aşa fel.

încât să ajungă la frigarea atârnată între două ramuri.

Toate acestea cereau multă atenţie, fiindcă lesne s-ar fi putut isca un foc în pădure. Şi nu degeaba vatra fusese aleasă şi ea tot sub stejar, în preajma cascadei, de unde, la nevoie, se putea scoate, spre a-l stinge, oricâtă apă ar fi fost necesară.