— Fug albinele! Fug albinele! începu el să strige, cutreierând copacii în căutarea lui Carrega.

— Nu fug, ci doar roiesc, se auzi în clipa aceea vocea Cavalerului.

Şi Cosimo îl văzu dedesubtul său, ivit acolo ca o ciupercă şi făcându-i semn să stea liniştit. Apoi deodată o luă la fugă şi dispăru. Unde se dusese?

Era sorocul roirii. Un roi de albine se ţinea după o regină, urmând-o în afara vechiului stup. Cosimo se uită

împrejur. Iată-l pe Cavalerul avocat apărând din nou în uşa bucătăriei, cu un ceaun şi cu o tigaie în mână. Izbind tigaia de ceaun, acestea scoteau un ding! dang! foarte ascuţit, care zgâria timpanul şi se stingea într-o lungă

vibraţie atât de supărătoare, că-ţi venea să-ţi astupi urechile. Ciocnind între ele acele vase de aramă la fiecare trei paşi, Cavalerul avocat mergea în urma roiului de albine. La fiecare nouă izbitură, roiul de albine părea cuprins de un fior, cobora iute, apoi se înălţa iar, şi bâzâind răsuna mai gros, zborul devenea mai nesigur.

Cosimo nu vedea bine, dar i se părea că întreg roiul se îndreaptă către un anumit punct din verdeaţă şi că nu se mai mişcă de acolo. Carrega însă continua să lovească de mama focului în ceaun.

— Ce se întâmplă, domnule avocat? Ce tot faci acolo?

îl întrebă fratele meu, ajungându-l din urmă.

— Hai, dă fuga în copacul unde s-a oprit roiul de albine, dar ai grijă să nu-l clatini până n-ajung şi eu acolo! mormăi el.

Albinele se lăsaseră pe un rodiu. Cosimo le ajunse şi, la început, nu văzu nimic, apoi deodată observă ceva semănând cu un fruct mare, ca un con de pin ce spînzura de o creangă, alcătuit tot din albine grămădite una peste alta şi pe care alte albine veneau necontenit să-l îngroaşe.

Cosimo stătea în vârful rodiului, ţinându-şi răsuflarea.

Dedesubt atârna ciorchinele de albine, care, pe măsură ce se îngroşa, părea din ce în ce mai uşor, suspendat parcă

de un fir, sau nici măcar atât, la picioarele unei bătrâne albine, regina, un ciorchine alcătuit din cartilagii fragile,

cu acele nenumărate aripi foşnitoare care-şi desfăşurau gingaşa lor culoare cenuşie peste dungile negre şi galbene ale abdomenului.

Cavalerul avocat sosi şi el sub copac, sărind şi ţinând în mâini un stup pe care-l aşeză răsturnat sub ciorchinele de albine.

— Hai, scutură niţel copacul, îi sopti lui Cosimo.

Cosimo scutură uşor rodiul. Roiul de mii de albine se desprinse ca o frunză, căzu în stup, iar cavalerul îl astupă

cu o scândură.

— S-a făcut!

Aşa a luat naştere între Cosimo şi cavalerul avocat o înţelegere, o colaborare, care s-ar putea numi totuşi un fel de prietenie, dacă acest cuvânt, prietenie, n-ar părea mult prea exagerat, fiind vorba de două făpturi atât de puţin sociabile.

Fratelui meu şi lui Enea Silvio Carrega le-a fost dat să

se întâlnească chiar în domeniul hidraulicii; deşi pare ciudat, fiindcă cine stă în copaci e greu să aibă de-a face cu fântânile şi canalele, însă eu v-am vorbit despre acel sistem de fântână suspendată născocit de Cosimo, cu o scoarţă de plop care aducea apa de la o cascadă până în mijlocul crengilor unui stejar. Cavalerului, desi atât de distrat, nu-i scăpa niciodată nimic în ceea ce priveşte apa ce curgea prin arterele câmpiei. Pitit în dosul unui tufiş de lemn câinesc, deasupra cascadei, el îl iscodi pe Cosimo şi-l văzu cum scoate conducta dintre frunzele stejarului (unde obişnuia s-o pună când nu se slujea de ea, din deprinderea pe care o au sălbaticii, şi pe care o dobândise şi el, de a ascunde totul), cum o propteşte cu un capăt de o creangă a stejarului, iar cu celălalt de nişte pietre ieşite în afară, şi cum bea.

În faţa acestei privelişti, cine ştie ce-i mai trecu prin cap Cavalerului, că fu cuprins de o bucurie nestăvilită, lucru ce i se întâmpla rar. Zvâcni din tufişul de lemn

câinesc, bătu din palme, ţopăi încoace şi încolo de două- trei ori de parcă sărea coarda, împroşcă apa, ba n-a lipsit mult ca să nu intre în mijlocul cascadei şi să zboare în adâncul prăpastiei. Apoi începu să-i explice băiatului ideea care-i venise. Ideea era confuză, iar explicaţia şi mai confuză. Cavalerul avocat vorbea de obicei în dialect, mai mult din modestie decât din necunoaşterea limbii, dar în acele clipe de tulburare trecu direct de la dialect la limba turcă, fără să-şi dea seama, încât nu se mai înţelegea nimic.

Pe scurt, îi venise ideea unui apeduct suspendat, cu o conductă susţinută chiar de crengile arborilor, datorită

căreia apa ar fi ajuns pe versantul opus al văii, pentru a-l iriga. Iar când Cosimo perfecşionă pe loc proiectul său, sugerându-i să folosească în anumite locuri conducte cu găurele pentru a uda răsadniţele, cavalerul căzu pur şi simplu în extaz.

Se retrase în biroul său, umplând pagini întregi cu planuri. La rândul său, Cosimo se dedică şi el acestei opere, fiindcă orice lucru care se putea face în copaci îi plăcea şi i se părea că sporeşte însemnătatea şi autoritatea lui acolo sus; totodată, avea impresia că a găsit în Enea Silvio Carrega un neaşteptat tovarăş. Îşi dădeau întâlniri pe crengile de jos ale unor arbori; cavalerul avocat se suia cu scara lui dublă, având braţele pline de suluri cu desene. Discutau ceasuri în şir despre perfecţionările, mereu mai complicate, ale apeductului.

Dar n-au trecut niciodată la faza practică. În cele din urmă. Enea Silvio Carrega obosi, rări discuţiile cu Cosimo, nu-şi termină niciodată desenele, şi, după o săptămână, şi uitase de ele. Cosimo nu regretă faptul, deoarece îşi dăduse repede seama că, pentru viaţa lui, totul ar fi însemnat o plictisitoare complicaţie şi nimic altceva.

Era limpede că în materie de hidraulică unchiul nostru

natural ar fi putut înfăptui mult mai mult. Patima o avea, iar aptitudinile necesare pentru specificul unei asemenea ştiinţe nu-i lipseau, numai că nu era în stare să realizeze nimic: se pierdea, se împrăştia, până ce orice bună

intenţie se reducea la nimic, ca o apă prost canalizată, care, după ce curge cât curge, este absorbită de un teren poros. Motivul era, poate, acesta: în timp ce apiculturii i se putea dedica de unul singur, aproape în taină, fără să

aibă de-a face cu nimeni şi să pice doar în răstimpuri cu un dar, pe care nu i-l ceruse nimeni, de miere şi ceară, cu lucrările de irigaţie trebuia să ţii seama de interesele unuia şi altuia, de părerile baronului sau ale celui care i-ar fi comandat lucrarea. Sfios şi şovăielnic cum era, nu era în stare să se opună voinţei altora, iar curând se plictisea şi lăsa totul baltă.

Puteai să-l întâlneşti oricând în mijlocul unui ogor, înconjurat de oameni cu sape şi lopeti, el purtând sub braţ

un plan făcut sul şi un metru de lemn, dând porunci pentru săparea unui canal şi măsurând terenul cu pasul lui care, fiind foarte scurt, îl silea să se întindă peste puteri. Punea să se sape într-un loc, apoi în altul, după

care întrerupea şi reîncepea măsurătorile. Se făcea seară

şi erau nevoiţi să se oprească. Rareori se întâmpla ca a doua zi să reînceapă în acelaşi loc; nu mai era de găsit câte o săptămână întreagă.

Pasiunea lui pentru hidraulică era făcută din aspiraţii, dorinţe, imbolduri. Splendidele terenuri ale sultanului, bine irigatele grădini şi ogoare pe care îşi petrecuse singurele zile cu adevărat fericite din viaţa lui erau pentru el amintiri care-i încălzeau sufletul; şi făcând mereu comparaţie între acele câmpii maure sau turceşti şi câmpia Ombrosei, se simţea îmboldit s-o corecteze pe aceasta ca s-o facă să semene cu cele din amintire; iar cum arta sa era hidraulica, încerca prin intermediul acesteia să-şi realizeze dorinţa de schimbare. Dar se lovea întruna de o realitate diferită şi rămânea dezamăgit.

Practica şi rabdomanţia1 , dar pe ascuns, fiindcă erau vremuri în care o asemenea artă ciudată putea încă stârni prejudecăţile împotriva vrăjitoriei. Într-o zi Cosimo îl surprinse pe o pajişte, cum se învârtea ca o sfârlează

ţinând în mâna întinsă o vargă bifurcată. Nu era, probabil, decât o încercare de a imita un lucru pe care îl văzuse făcut de alţii, dar el nu ştia cum să procedeze, ca dovadă

că n-a ieşit nimic.

Lui Cosimo, cunoaşterea caracterului lui Enea Silvio Carrega i-a fost de folos, deoarece a înţeles multe lucruri în legătură cu singurătatea, care mai târziu i-au prins bine.

Aş spune chiar că purta mereu cu sine imaginea stranie a cavalerului avocat, ca pentru a-i sluji drept avertisment a ceea ce poate ajunge omul care-şi separă soarta de a celorlalţi oameni, şi a izbutit să nu semene niciodată cu Carrega.

_____

1 Arta de a descoperi (cu ajutorul unei baghete) o vână de apă sau un zăcământ de minereu.

XII

UNEORI, Cosimo era trezit noaptea de strigăte:

— Ajutor! Bandiţii! Puneţi mâna pe ei!

El sărea iute în picioare şi alerga prin copaci spre locul dincotro veneau strigătele. Era o căsuţă de ţară a unor mici proprietari, o familie de oameni nevoiaşi, care ieşiseră cu toţii afară, pe jumătate dezbrăcaţi şi ţinându-se cu mâinile de cap:

— Vai de noi! Vai de noi! A venit Gian dei Brughi şi ne-a luat toată recolta!