drumurile cele mai bătute ale animalelor cu blană. Iar când auzea lătratul câinilor care urmăreau iepurii sau vulpile, ştia că trebuie să ocolească pe departe, fiindcă
acela nu era vânatul său, al unui vânător singuratic şi întâmplător. Respectând regulile de vânătoare, chiar dacă
de la înălţimea-i infailibilă, ca dintr-un adevărat post de observaţie, putea zări şi prinde în bătaia puştii vânatul gonit de câinii altuia, el nu ridica niciodată arma, ci aştepta să apară pe potecă vânătorul gâfâind, cu urechea ciulită şi cu ochiul tulbure, şi-i arăta încotro a apucat-o animalul.
Într-o zi văzu alergând o vulpe: o undă roşie în mijlocul ierbii verzi, un pufăit sălbatic şi mustăţi zbârlite; străbătu pajiştea şi se mistui în pârloagă. Iar în urma vulpii - Uauauaaa! - câinii.
Ajunseră în goană, adulmecând pământul cu boturile, şi de două ori se pomeniră c-au pierdut urma vânatului; înălţară nările şi cotiră în unghi drept.
Între timp ajunseseră departe, când, chelălăind, despică iarba un altul ce venea în salturi, mai degrabă ca
un peşte decât ca un câine, un fel de delfin care înota, dând la iveală un bot mai ascuţit şi nişte urechi mai pleoştite decât ale unui câine de vânătoare. Din spate, ai fi zis că-i un peşte: părea că taie valurile, mişcându-şi înotătoarele sau labele de palmiped, aşa lung, lung cum era, şi fără picioare. În sfirşit, ieşi întreg la lumină: era un baset.
Fără îndoială, intrase în ceata copoilor gonaci şi rămăsese în urmă, fiind tânăr, mai mult căţelandru decât câine. Larma celorlalţi răsuna plină de năduf, fiindcă
dulăii pierduseră urma vânatului, iar fuga lor laolaltă se risipi în mai multe direcţii, nările adulmecând jur împrejurul unui luminiş, cercetări făcute cu prea multă
răbdare de a găsi urma pierdută, pentru a se putea apoi ţine ca lumea după ea; drept care, avântul slăbi, şi iată că
de acest lucru unii şi profitară, ridicând piciorul din spate lângă un bolovan.
Aşa încât, basetul, gâfâind, şi cu botul, fără nici un temei, ridicat triumfător în aer, îi ajunse din urmă.
Chelălăia întruna tot fără nici un temei – chiau!
Chiau! – dar cu şiretenie.
Numaidecât copoii - mrrr! - îşi arătară colţii, părăsind pentru o clipă adulmecatul urmelor de vulpe şi hârâindu-se cu el, ba chiar dând să-l muşte: ham! Apoi se întoarseră repede, fără a-i mai da atenţie, şi plecară.
Cosimo urmări basetul care se învârtea de colo-colo la întâmplare, iar basetul, adulmecând distrat cu nasul în vânt, zări copilul din arbore şi se gudură. Cosimo era convins că vulpea se mai ascunde pe undeva pe-acolo.
Copoii ajunseseră departe; lătratul lor se auzea din când în când dincolo de drum, un lătrat spart şi fără noimă, asmuţiţi fiind de glasurile sufocate şi aţîţate ale vânătorilor. Cosimo îi spuse basetului:
— Hai! Hai! Caută!
Căţelandrul se aruncă la pământ, adulmecând; din când în când se întorcea să privească în sus, la băiat.
— Hai! Hai!
Apoi Cosimo nu-l mai văzu. Auzi o zdupăială în tufiş, apoi o izbucnire:
— Hau-uuuuu! Iai! Iai! Iai!
Stârnise vulpea!
Cosimo văzu jivina fugind peste pajişte. Dar se cădea oare să tragi într-o vulpe gonită de câinele altuia? O lăsă
deci să treacă şi nu trase. Basetul înălţă botul spre el, cu privirea câinilor care nu pricep şi nu ştiu că sunt îndreptăţiţi să nu priceapă, apoi se azvârli, cu nările umflate, pe urmele vulpii.
— Iai! Iai! Iai!
Căţelandrul o sili să alerge roată împrejur. Iat-o, se întorcea. Oare se cădea să tragă sau nu se cădea? Nu trase. Basetul privi în sus, cu un ochi îndurerat. Nu mai lătra şi limba îi atîrna mai abitir decât urechile: era istovit, însă continua să alerge.
Lătratul său îi dezorientase pe copoi şi pe vânători. Pe potecă se ivi în goană un bătrân cu o archebuză grea în mână.
— Hei! i se adresă Cosimo. Al dumneavoastră-i basetul ăla?
— Să te ia dracu’! strigă bătrânul, care, pesemne, avea hachiţele lui. Părem noi oameni care să vâneze cu baseţi?
— Păi atunci am să trag în vânatul pe care-l goneşte!
insistă Cosimo, care ţinea cu tot dinadinsul să nu calce regulile.
— Trage şi-n dracu’ să te ia! răspunse bătrânul şi îşi văzu de drum alergând.
Basetul îi aduse din nou vulpea. Cosimo trase şi o doborî, iar basetul rămase câinele său şi îi puse numele Optimus Maximus.
Optimus Maximus era un câine al nimănui, care se alăturase haitei de copoi dintr-o pornire tinerească. Dar de unde venea? Ca să afle, Cosimo se lăsă călăuzit de el.
Basetul, aproape atingând pământul cu burta, trecu
peste garduri vii şi peste şanţuri, apoi se întoarse să vadă
dacă băiatul de sus, din copaci, izbutea să-l urmeze. Era un drum atât de neobişnuit, încât Cosimo, în prima clipă, nici nu-şi dădu seama unde ajunseseră. Când înţelese, începu să-i bată inima: se afla în grădina marchizului d’Ondariva.
Vila era ferecată şi obloanele închise. Doar un oblon, la o mansardă, se legăna în vânt. Grădina rămasă fără
stăpân, neîngrijită, avea mai mult ca oricând înfăţişarea unei păduri din altă lume. Pe aleile năpădite de buruieni şi pe răzoarele pline de scaieţi, Optimus Maximus se mişca fericit, ca la el acasă, şi alerga după fluturi.
