citească.

— Citeşti ceva frumos?

— Gil Blas de Lesage.

— E frumoasă?

— Desigur.

— Mai ai mult până s-o isprăveşti?

— De ce? Mai am vreo douăzeci de pagini.

— Pentru că după ce-o isprăveşti, vreau să te întreb daca nu mi-o împrumuţi şi mie, zise el, zâmbind niţel cam stingherit. Ştii, îmi petrec zilele ascuns, nici nu mai ştiu ce să fac. De-aş avea o carte din când în când, aș

mai zice şi eu... Într-o zi am oprit o trăsură, n-am găsit mai nimic într-însa, dar am dat peste o carte şi-am luat-o.

Am purtat-o cu mine, pitită sub vestă. Aş fi dat toate

lucrurile furate, numai să pot opri cartea aia. Seara, aprind felinarul, m-aşez să citesc... dar... era în latineşte...

N-am înţeles o iotă... şi clătină din cap: Vezi, eu nu ştiu latineşte...

— De, latina, lua-o-ar dracu’, e grea, zise Cosimo şi simţi că, fără voia lui, avea un aer protector. Cartea pe care o citesc eu acum este scrisă în franceză...

— Franceza, toscana, provensala, castiliana, astea le înţeleg pe toate, spuse Gian dei Brughi. Ba chiar puţin şi catalana: Bon dia! Bona nit! Està la mar mòlt alborotada 1.

Într-o jumătate de oră, Cosimo sfîrşi cartea şi i-o împrumută lui Gian dei Brughi.

_____

1 Bună ziua! Noapte bună! Marea e foarte agitată ( catal) Asa începu prietenia dintre fratele meu şi bandit, îndată ce Gian dei Brughi isprăvea o carte, alerga într-un suflet să i-o restituie lui Cosimo, lua alta cu împrumut şi se grăbea să se ascundă în bârlogul lui tainic, unde se adâncea în lectură.

Lui Cosimo eu îi procuram cărţile, din biblioteca de acasă, şi după ce le citea, mi le înapoia. Acum începuse să le ţină ceva mai mult. deoarece, după ce-şi termina lectura, i le dădea lui Gian dei Brughi şi adesea mi le aducea cu copertele jerpelite, cu pete de mucegai pe ele şi cu bale de melci, fiindcă Dumnezeu ştie unde le păstra banditul.

În zilele hotărâte dinainte, Cosimo şi Gian dei Brughi se întâlneau într-un anumit copac, schimbau cartea şi...

p-aci ţi-e drumul, căci pădurea era zi şi noapte cutreierată

de zbiri. Această operaţie atât de simplă era foarte primejdioasă pentru amândoi, chiar şi pentru fratele meu, care, de bună seamă, n-ar fi putut justifica prietenia lui cu acel ucigaş! Dar pe Gian dei Brughi îl cuprinsese o atare patimă pentru citit, că înghiţea roman după roman şi,

stând toată ziulica ascuns ca să citească, devora într-o singură zi cărţi pentru care fratelui meu îi trebuise o săptămână, şi atunci nu mai era chip să stea locului, voia negreşit altele; iar dacă nu sosise încă ziua stabilită, o pornea razna în căutarea lui Cosimo, înspăimântând familiile de prin căsuţele de ţară şi punând pe urmele lui toate forţele publice din Ombrosa.

Astfel, mereu strâns cu uşa de cererile banditului, lui Cosimo nu-i mai ajungeau cărţile pe care izbuteam să i le procur eu, aşa că a trebuit să caute alţi furnizori. Cunoscu un vânzător de cărţi evreu, un oarecare Orbecche, care-i aducea chiar opere în mai multe volume. Cosimo se ducea şi-i bătea la fereastră, cocoţat în crengile unui roşcov, oferind în schimbul volumelor iepuri, sturzi şi potârnichi abia vânate.

Dar Gian dei Brughi avea şi el gusturile lui, nu i se putea da orice carte, la întâmplare, căci a doua zi venea la Cosimo să i-o schimbe. Fratele meu se afla la vârsta când începi să prinzi gust pentru lecturile mai substanţiale, dar se vedea silit să înainteze încet de când Gian dei Brughi îi înapoiase Aventurile lui Telemac avertizându-l că, dacă îi mai dă vreodată o carte atât de plicticoasă, o să-i taie de la rădăcină copacul în care stă cocoţat.

În această situatie, Cosimo ar fi vrut să separe într-un fel cărţile pe care voia să le citească singur, în tihnă, de cele de care făcea rost numai pentru a i le împrumuta banditului. Dar ţi-ai găsit! Tot trebuia să-şi arunce un ochi şi pe ale lui Gian dei Brughi, căci acesta devenea din ce în ce mai pretenţios şi mai neîncrezător, iar înainte de a lua o carte dorea să i se povestească cât de cât acţiunea ei şi era vai de Cosimo dacă-l prindea cu şoalda. Fratele meu încerca să-i strecoare mici romane de dragoste, dar tâlharul i le înapoia furios, întrebându-l dacă l-a luat cumva drept muiere. Aşa că nu izbutea niciodată să

ghicească ce i-ar fi pe plac.

Ce mai tura-vura, cu Gian dei Brughi în coastă, de

unde înainte vreme, pentru Cosimo, lectura fusese o distracţie de-o jumătate de ceas, acum deveni ocupaţia lui de căpetenie, scopul întregii zile. Şi tot răsfoind volume după volume, făcând aprecieri asupra lor şi comparându-le, fiind silit să cunoască din ce în ce mai mult şi mereu altele noi, între lecturile pentru Gian dei Brughi şi nevoia crescândă de lecturi pentru sine, Cosimo dobândi o asemenea pasiune pentru literatură, o atare sete de cunoaştere, că nu-i mai ajungeau orele din zori până-n seară pentru ceea ce ar fi vrut să citească, şi-şi continua lectura chiar pe întuneric, la lumina felinarului.

În cele din urmă descoperi romanele lui Richardson.

Lui Gian dei Brughi îi plăcură. Cum isprăvea unul, îl dorea numaidecât pe al doilea. Orbecche îi procură un teanc de volume. Banditul avea ce să citească o lună de zile, iar Cosimo, regăsindu-şi liniştea, începu să citească

Vieţile lui Plutarh.

Între timp, Gian dei Brughi, tolănit în culcuşul său, cu părul roşu zbârlit şi plin de frunze uscate căzut pe fruntea încruntată, cu ochii verzi, care din pricina efortului i se înroşiseră, citea, citea de zor, mişcându-şi falca de jos şi silabisind furios, cu un deget muiat în salivă şi ridicat în sus, gata să întoarcă pagina. Citindu-l pe Richardson, îşi simţi sufletul mistuit parcă de o dorinţă ce zăcea în el de multă vreme: dorinţa unor zile cu tabieturi, a unor zile de viaţă casnică, dorinţa de a avea rude, sentimente familiale, virtuţi, aversiuni faţă de cei nelegiuiţi şi vicioşi.

Tot ce-l înconjura încetase să-l intereseze sau îl umplea de dezgust. Ieşea din vizuina lui numai ca să dea o fugă

până la Cosimo să-şi ia alte cărţi, mai ales când era vorba de vreun roman în mai multe volume, iar el rămăsese la jumătatea acţiunii. Trăia astfel izolat, fără să-şi dea seama ce furtună de resentimente mocnea împotrivă-i chiar printre cei care sălăşluiau în pădure, altădată complicii săi credincioşi, dar care obosiseră să tot ducă în cârcă un tâlhar trândav ce punea pe urmele lui toată poliţia.

Pe vremuri roiseră în jurul său toţi cei care aveau niscai socoteli cu justiţia, oricât de mici, pungaşi de rând, ca acei vagabonzi zlătari spoitori de tingiri, sau alţii care săvârşiseră delicte în toată regula, cum erau bandiţii, complicii săi. Pentru orice furt sau jaf, oamenii aceştia se foloseau de autoritatea şi de experienţa lui, ba chiar îşi făceau scut din numele lui, nume ce umbla din gură în gură şi-l umbrea pe-al lor. Căci şi cel care nu lua parte la prădăciuni, într-un fel sau altul, se bucura şi el de norocul celorlalţi, deoarece pădurea întreagă se umplea de tot soiul de lucruri furate şi de contrabandă, de care bandiţii trebuiau să se descotorosească sau să le revândă, iar cei care mişunau pe-acolo găseau totdeauna câte ceva să

târguiască. În al doilea rând, cel care jefuia de unul singur, fără ştirea lui Gian dei Brughi, profita de înfiorătorul nume al tâlharului, ca să bage spaima în victimele atacate şi să le stoarcă tot ce se putea stoarce.

Lumea era atât de înspăimântată, încât în orice pungaş

nu-l vedea decât pe Gian dei Brughi sau pe unul din banda lui şi se grăbea să-şi dezlege băierile pungii.

Acele vremuri frumoase duraseră mult. Gian dei Brughi văzuse că putea trăi din rente şi, încet-încet, se prostise. Credea că totul merge ca înainte; dar nu era aşa, căci starea de spirit a oamenilor se schimbase, iar numele său nu mai inspira nici un dram de respect.

Cui îi mai folosea Gian dei Brughi? Stătea ascuns şi, cu ochii înotând în lacrimi, citea romane, nu mai dădea lovituri şi deci nu mai procura bunuri, aşa că nimeni în pădure nu mai învîrtea afaceri, iar zbirii cutreierau drumurile toată ziulica în căutarea lui, şi dacă vreun nenorocit avea un aer cât de cât suspect, îl băgau îndată la răcoare... Dacă la toate acestea se adăuga şi recompensa pusă pe capul său, e limpede că zilele lui Gian dei Brughi erau numărate.

Alţi doi bandiţi, doi tineri care fuseseră crescuţi de el şi care nu se împăcau defel cu gândul de a pierde bunătate

de şef de bandă, ţineau morţiş să-i dea prilejul de a se reabilita. Se numeau Ugasso şi Bel-Loré şi, de copii, fuseseră în banda micilor hoţi de fructe. Acum flăcăiandrii deveniseră tâlhari de drumul mare.

Aşadar, se duc să-l caute pe Gian dei Brughi în peştera lui. Tâlharul era acolo, tolănit pe paie.

— Ei, ce e? îi întrebă, fără a-şi ridica însă ochii de pe carte.

— Vrem să-ţi propunem ceva, Gian dei Brughi.

— Mda... Şi ce anume? zise el, citind mai departe.

— Ştii unde-i casa lui Costanzo, cel care strânge dările?

— Da, da... Ei, şi? Cine-i ăsta?

Bel-Loré şi Ugasso schimbară între ei o privire, contrariaţi. „Dacă n-o să-i smulgem cartea aceea blestemată de sub ochi, banditul n-o să priceapă nici un cuvânt.“

— Închide o clipă cartea, Gian dei Brughi. Las-o naibii şi ascultă-ne!