natural ar fi putut înfăptui mult mai mult. Patima o avea, iar aptitudinile necesare pentru specificul unei asemenea ştiinţe nu-i lipseau, numai că nu era în stare să realizeze nimic: se pierdea, se împrăştia, până ce orice bună
intenţie se reducea la nimic, ca o apă prost canalizată, care, după ce curge cât curge, este absorbită de un teren poros. Motivul era, poate, acesta: în timp ce apiculturii i se putea dedica de unul singur, aproape în taină, fără să
aibă de-a face cu nimeni şi să pice doar în răstimpuri cu un dar, pe care nu i-l ceruse nimeni, de miere şi ceară, cu lucrările de irigaţie trebuia să ţii seama de interesele unuia şi altuia, de părerile baronului sau ale celui care i-ar fi comandat lucrarea. Sfios şi şovăielnic cum era, nu era în stare să se opună voinţei altora, iar curând se plictisea şi lăsa totul baltă.
Puteai să-l întâlneşti oricând în mijlocul unui ogor, înconjurat de oameni cu sape şi lopeti, el purtând sub braţ
un plan făcut sul şi un metru de lemn, dând porunci pentru săparea unui canal şi măsurând terenul cu pasul lui care, fiind foarte scurt, îl silea să se întindă peste puteri. Punea să se sape într-un loc, apoi în altul, după
care întrerupea şi reîncepea măsurătorile. Se făcea seară
şi erau nevoiţi să se oprească. Rareori se întâmpla ca a doua zi să reînceapă în acelaşi loc; nu mai era de găsit câte o săptămână întreagă.
Pasiunea lui pentru hidraulică era făcută din aspiraţii, dorinţe, imbolduri. Splendidele terenuri ale sultanului, bine irigatele grădini şi ogoare pe care îşi petrecuse singurele zile cu adevărat fericite din viaţa lui erau pentru el amintiri care-i încălzeau sufletul; şi făcând mereu comparaţie între acele câmpii maure sau turceşti şi câmpia Ombrosei, se simţea îmboldit s-o corecteze pe aceasta ca s-o facă să semene cu cele din amintire; iar cum arta sa era hidraulica, încerca prin intermediul acesteia să-şi realizeze dorinţa de schimbare. Dar se lovea întruna de o realitate diferită şi rămânea dezamăgit.
Practica şi rabdomanţia1 , dar pe ascuns, fiindcă erau vremuri în care o asemenea artă ciudată putea încă stârni prejudecăţile împotriva vrăjitoriei. Într-o zi Cosimo îl surprinse pe o pajişte, cum se învârtea ca o sfârlează
ţinând în mâna întinsă o vargă bifurcată. Nu era, probabil, decât o încercare de a imita un lucru pe care îl văzuse făcut de alţii, dar el nu ştia cum să procedeze, ca dovadă
că n-a ieşit nimic.
Lui Cosimo, cunoaşterea caracterului lui Enea Silvio Carrega i-a fost de folos, deoarece a înţeles multe lucruri în legătură cu singurătatea, care mai târziu i-au prins bine.
Aş spune chiar că purta mereu cu sine imaginea stranie a cavalerului avocat, ca pentru a-i sluji drept avertisment a ceea ce poate ajunge omul care-şi separă soarta de a celorlalţi oameni, şi a izbutit să nu semene niciodată cu Carrega.
_____
1 Arta de a descoperi (cu ajutorul unei baghete) o vână de apă sau un zăcământ de minereu.
XII
UNEORI, Cosimo era trezit noaptea de strigăte:
— Ajutor! Bandiţii! Puneţi mâna pe ei!
El sărea iute în picioare şi alerga prin copaci spre locul dincotro veneau strigătele. Era o căsuţă de ţară a unor mici proprietari, o familie de oameni nevoiaşi, care ieşiseră cu toţii afară, pe jumătate dezbrăcaţi şi ţinându-se cu mâinile de cap:
— Vai de noi! Vai de noi! A venit Gian dei Brughi şi ne-a luat toată recolta!
Se aduna lume:
— Gian dei Brughi? El era? L-aţi văzut bine?
— El era! El era! Avea o mască pe obraz, un ditamai pistolul, iar în spatele lui stăteau alţi doi bandiţi mascaţi şi el le comanda! Era Gian dei Brughi!
— Şi unde-i? Unde s-a dus?
— Eh, asta-i bună, prinde-l dacă poţi pe Gian dei Brughi! Cine ştie unde-o fi la ceasul ăsta!
Sau altă dată, cel care striga era un drumeţ lăsat în mijlocul drumului, jefuit de tot ce avusese asupra lui: cal, pungă, manta şi calabalâc:
— Ajutor! Hoţii! Gian dei Brughi!
— Cum s-a întâmplat? Spuneţi-ne!
— A sărit de colo, negru, bărbos, cu puşca întinsă spre mine, şi puţin a lipsit să nu fiu acuma mort!
— Hai, repede, să-l urmărim! Încotro a şters-o?
— Pe aici! Ba nu, poate pe-acolo! Fugea ca vântul!
Lui Cosimo i-a intrat în cap să-l vadă pe Gian dei Brughi. Colinda pădurea în lung si-n lat, pe urma iepurilor şi a păsărilor, asmuţind basetul:
— Caută, adulmecă, Optimus Maximus!
Dar cel pe care ar fi vrut să-l scoată din vizuină era banditul în came şi oase, şi nu atât pentru a-i face sau a-i spune ceva, ci doar pentru a vedea cu ochii lui o fiinţa atât de faimoasă. Totuşi nu izbutise să-l întâlnească, nici
chiar stând la pândă toată noaptea: „înseamnă că n-a ieşit noaptea asta“, îşi zicea Cosimo; însă dimineaţa, într-o parte sau alta a văii, dădea peste un pâlc de oameni în pragul vreunei case ori la un colţ de uliţă, care pălăvrăgeau despre un nou jaf. Cosimo alerga degrabă
într-acolo şi ciulea urechile să audă ce îndrugă lumea.
— Da’ tu, care stai veşnic cocoţat prin copaci în pădure, tu nu l-ai văzut niciodată pe Gian dei Brughi? îl întrebă odată cineva.
Cosimo se ruşină din cale-afară:
— Păi... cred că nu...
— Cum vrei să-l vadă? se amestecă altul. Gian dei Brughi are ascunzişuri neştiute de nimeni şi umblă pe drumuri necunoscute de nimeni!
