— Cu preţul de răscumpărare ce s-a pus pe capul lui, ăl de-l înhaţă ştiu că are din ce trăi o viaţă întreagă!
— Da! Numai că ăi care ştiu cu adevărat unde se află
banditul, ăia au şi ei socotelile lor cu justiţia, aproape tot atâtea cât şi el, şi dacă îi pune dracu’ să crâcnească, apăi sfîrşesc împreună cu el în ştreang!
— Gian dei Brughi! Gian dei Brughi! Oare el o fi cel care săvârşeşte toate tâlhăriile astea?
— Du-te-ncolo! Păi are atâtea în seama lui, că dacă ar izbuti să se dezvinovăţească de zece jafuri, până la urmă
tot ar fi spînzurat pentru al unsprezecelea!
— A tâlhărit prin toate pădurile de pe-aici!
— În tinereţe l-a ucis chiar pe şeful bandei lui!
— Şi a fost urmărit chiar de către bandiţi!
— De-aia s-a şi refugiat prin părţile noastre.
— Pentru că noi suntem oameni prea cumsecade.
Orice nouă ştire, Cosiino se ducea s-o comenteze cu căldărarii. Între oamenii aciuaţi în pădure se găsea pe atunci o întreagă faună de negustori ambulanti dubioşi: căldărari, împletitori de scaune, culegători de zdrenţe, o lume pestriţă ce dădea târcoale caselor, chibzuind ziua la furtul ce urma să-l făptuiască noaptea. În pădure aveau nu
atât atelierele, cât tainiţele, unde-şi doseau lucrurile furate.
— Ştiţi că astă-noapte Gian dei Brughi a atacat o trăsură?
— Zău? De! Orice e cu putinţă...
— A oprit caii din galop, înhăţându-i de frâu!
— Eh, ori nu era el, ori în loc de cai erau greieri...
— Ce tot vorbeşti? Nu crezi c-a fost Gian dei Brughi?
— Ba da, cum să nu! Ce-ţi veni? Fără doar şi poate că
era Gian dei Brughi!
— He-he, şi de câte nu-i în stare Gian dei Brughi!...
— Vai, vai, vai!
Auzind vorbindu-se atâtea pe socoteala lui Gian dei Brughi, Cosimo nu mai înţelegea nimic şi-o pornea într-altă parte a pădurii, să asculte acolo trăncănelile altui grup de hoinari.
— Spuneţi-mi, după părerea dumneavoastră, lovitura de azi-noapte, cea cu trăsura, a fost dată de Gian dei Brughi, nu?
— Toate loviturile sunt ale lui Gian dei Brughi, când reuşesc. Nu ştii?
— De ce: „când reuşesc“?
— Fiindcă atunci când nu reuşesc, înseamnă că-s într-adevăr ale lui Gian dei Brughi...
— Ah, ah... Nepriceputul ăla!...
Cosimo nu mai înţelegea nimic. Gian dei Brughi, un nepriceput? Ceilalţi să grăbeau atunci s-o întoarcă:
— Ba nu, nu; e un bandit care i-a băgat pe toţi în sperieţi!
— Dumneavoastră l-aţi văzut?
— Noi? Păi cine l-a văzut vreodată?
— Dar măcar sunteţi siguri că există?
— Ei, asta-i bună! Sigur că există. Şi chiar dacă n-ar exista...
— Dacă n-ar exista?...
— Ar fi acelaşi lucru. Ah, ah, ah!
— Păi toţi zic...
— Vezi bine că aşa trebuie să zică: cel care fură şi omoară pretutindeni e fiorosul bandit Gian dei Brughi!
Am vrea să-l vedem şi noi pe cel care se îndoieşte de asemenea lucru!
— Ei, măi copile, ai avea tu oare curajul să
