Dispăru într-un tufiş, de unde se înapoie cu o panglică
în gură. Lui Cosimo îi zvîcni inima în piept.
— Ce-ai acolo, Optimus Maximus? Ei? A cui e?
Spune-mi!
Optimus Maximus se gudură.
— Aport, Optimus Maximus, aport!
Cosimo coborî pe o creangă de la poalele copacului, luă din gura câinelui acea panglică decolorată care, fără
îndoială, fusese o panglică din părul Violei, după cum, fără îndoială, câinele acela tot al Violei fusese, uitat acolo când cu ultima mutare a familiei Ondariva. Ba mai mult, Cosimo părea că-şi aminteşte de vara trecută, când basetul era doar un căţeluş ce se pleca peste marginea coşului purtat în braţe de fetiţa cea blondă: poate că îi fusese dăruit fetiţei chiar atunci.
— Caută. Optimus Maximus! îl îndemnă iar, şi din nou basetul se vârî prin tufele de bambus, înapoindu-se cu alte amintiri de la fosta-i stăpână: o coardă, un rest dintr-un zmeu, un evantai.
În vârful celui mai înalt copac din grădină, fratele meu săpă pe trunchi, cu vârful săbiei, două nume: Viola şi
Cosimo; apoi mai jos, fiind sigur că fetei o să-i facă
plăcere, chiar dacă ea l-o fi botezat altfel, scrise: câinele baset Optimus Maximus.
De atunci, ori de câte ori îl zăreai pe Cosimo prin arbori, puteai fi sigur că dedesubt, la picioarele lui, în faţă
sau undeva mai în urmă, se afla şi basetul Optimus Maximus, care mergea cu paşi mici şi iuţi, atingând pământul cu burta. Îl învăţase să caute, să se oprească, să
facă aport, adică îndeletnicirile tuturor speciilor de câini de vânătoare, şi nu era vietate în pădure pe care să n-o vâneze împreună. Ca să-i aducă vânatul, Optimus Maximus se căţăra cu cele două labe din faţă pe trunchi, cât putea el de sus. Cosimo cobora ca să ia iepurele sau potârnichea din gura lui şi-l mângâia. Acestea erau bucuriile şi tainele lor. Dar necontenit, între pământ şi crengi, alerga de la unul la altul un dialog, o înţelegere, mijlocită printr-un lătrat monosilabic, prin plescăit din limbă sau pocnete de degete. Această prezenţă necesară, care pentru câine este omul, şi pentru om este câinele, nu o trăda nici unul, nici celălalt. Şi pe cât de diferiţi erau amândoi între toţi oamenii şi câinii din lume, pe atât, s-ar putea spune, erau de fericiţi ca om şi câine.
XI
PĂNÂ târziu, pe o perioadă întreagă a adolescenţei sale, lumea lui Cosimo a fost vânătoarea. Şi pescuitul, deoarece cu undiţa în mână pândea ţiparii şi păstrăvii prin ochiurile torentului. Uneori îţi venea să crezi că i s-ar fi dezvoltat simţuri şi instincte diferite de ale noastre şi că
blănurile acelea pe care şi le întocmea drept îmbrăcăminte ar fi fost un semn că în firea lui s-ar fi petrecut o schimbare totală. Desigur că traiul pe care îl ducea, în contact permanent cu scoarţa copacilor, stând cu ochiul la pândă să surprindă o mişcare de pene, o blană, o sclipire de solzi, atent la gama de culori pe care o prezintă lumea aceasta a aparenţelor, apoi la fluxul verde care circulă ca un sânge din altă lume prin vinele frunzelor: toate aceste forme de viaţă, atât de depărtate de cea omenească, cum ar fi o tulpină de plantă, un cioc de sturz, o branhie de peşte, aceste frontiere ale sălbăticiunii, în care el pătrunsese atât de adânc, ar fi putut în cele din urmă să-i modeleze sufletul, să-l facă să-şi piardă
înfăţişarea de om. Dar mi-am dat bine seamă că, oricât de multe ar fi noile însuşiri căpătate din contactul cu plantele şi din lupta cu animalele, locul lui era mereu dincoace, era de partea noastră.
Cu toate astea, fără să-şi dea seama, se ţinea tot mai rar de anumite obiceiuri, le lăsa să se piardă. Cum ar fi fost, de pildă, prezenta la slujba cea mare din Ombrosa, în zilele de sărbătoare. În primele luni a încercat să nu lipsească. Când ieşeam duminicile din casă, cu toată
familia gătită în straie de gală, îl găseam printre ramuri, dichisit şi el, dragă Doamne, pe cât putea: bunăoară, scoţând la iveală vechiul frac sau purtând pe cap tricorn în loc de căciulă. Noi o porneam, el ne urmărea prin copaci şi în felul acesta păşeam în piaţa din faţa bisericii, sub privirile tuturor ombrosenilor (dar curând se
obişnuiră, iar tata începu să nu se mai simtă atât de prost), noi toţi foarte seriosi, el sărind prin aer: ciudat spectacol, mai ales iarna, când arborii erau despuiaţi.
Noi intram în catedrală, ne aşezam pe banca familiei noastre, el rămânea afară, se instala într-un stejar de lângă
o navă laterală, chiar la înălţimea unei ferestre mari. De pe banca noastră zăream prin vitralii umbra unor ramuri şi printre ele pe aceea a lui Cosimo cu pălăria la piept şi capul plecat. În urma înţelegerii dintre tata şi un paracliser, fereastra aceea a fost lăsată în fiecare duminică
întredeschisă, astfel ca fratele meu să poată urmări slujba chiar din copac. Dar după un răstimp nu l-am mai văzut.
Fereastra a fost închisă fiindcă se făcea curent.
Atâtea lucruri, care altădată ar fi fost foarte importante, nu mai însemnau nimic pentru Cosimo. În primăvară. sora noastră s-a logodit. Cine ar fi zis, doar cu un an mai înainte? Conţii d’Estomac au venit împreună
cu tânărul, şi s-a dat o mare petrecere. În palatul nostru, toate încăperile erau luminate, toată nobilimea din împrejurimi se afla acolo şi se dansa. Cine se mai gândea la Cosimo? Ei bine, nu-i adevărat, toţi ne gândeam la el.
Din când în când mi-aruncam ochii pe fereastră, să văd dacă n-a venit; tata era trist şi, în mijlocul acelei sărbători de familie, gândul său se îndrepta, desigur, spre Cosimo, care nu lua parte; iar generăleasa, care, ca pe un teren de instrucţie, comanda întreaga serbare, nu voia decât un singur lucru: să-şi potolească aleanul după cel care lipsea.
Poate ca Battista care făcea piruete, de nerecunoscut fără
veşmintele ei de călugăriţă, cu peruca ei ca de turtă dulce şi cu un grand panier 1 împodobit cu corali, cusut de nu ştiu ce croitoreasă, pun rămăşag ca şi ea se gândea la Cosimo.
_____
1 Malacov ( fr.)
Dar el era acolo, nevăzut, după cum am aflat mai târziu; stătea în umbră, în vârful unui platan, zgribulit de frig, şi privea ferestrele strălucind de lumină, încăperile cunoscute, gătite de sărbătoare, şi lumea cu peruci care dansa. Oare ce gânduri i-or fi trecu prin minte? Regreta cât de cât viaţa noastră? Se gândea oare că pentru a se înapoia în mijlocul nostru n-avea de făcut decât un pas, unul singur, scurt şi lesnicios? Nu ştiu la ce se gândea şi ce voia. Ştiu doar că a rămas acolo tot timpul petrecerii şi chiar şi după aceea, până când, unul câte unul, sfeşnicele s-au stins şi nici o fereastră n-a mai rămas luminată.
Aşadar, de bine de rău, relaţiile lui Cosimo cu familia continuau. Ba mai mult, ele deveniseră destul de strânse cu unul dintre membrii familiei, pe care de-abia acum se poate spune că izbuti să-l cunoască: e vorba de Cavalerul avocat Enea Silvio Carrega. Cosimo descoperi că acest om, mai curând bătrân, care parcă-ţi luneca printre degete, aşa încât niciodată nu puteai şti pe unde se află şi ce învârteşte, de fapt era singurul din întreaga noastră
familie care avea nenumărate ocupaţii, şi nu numai atât, dar nimic din ceea ce făcea el nu era de prisos.
Ieşea chiar şi pe arşiţa de la amiază, cu fesul cocoţat pe creştetul capului, împleticindu-se în poalele anteriului său lung până-n călcâie, şi apoi dispărea, înghiţit parcă de crăpăturile pământului sau de mărăcinii gardului viu sau de pietrele zidului. Nici Cosimo, care se distra stând în copaci ca o santinelă la postul de observaţie (mai bine zis, nu se distra, ci starea aceea devenise starea lui naturală, ca privirile-i să îmbrăţişeze un orizont atât de larg, încât să cuprindă totul), nici Cosimo, ziceam, la un moment dat nu-l mai vedea. Uneori alerga din creangă în creangă spre locul unde îl zărise dispărând, dar nu putea să descopere niciodată pe ce drum apucase. şi totuşi exista un indiciu, un indiciu care revenea mereu în acele locuri: zborul albinelor. În cele din urmă, Cosimo se încredinţă că
prezenţa cavalerului era în legătură cu prezenţa albinelor şi că, dacă voia să-l descopere, trebuie să le urmărească
zborul. Dar cum să procedeze? În jurul fiecărei plante înflorite zumzăiau puzderie de albine. Se gândi să nu se lase ademenit de zborurile răzleţe şi de cele de mai mică
însemnătate, ci să urmeze nevăzuta cale aeriană de-a lungul căreia stăruia un veşnic du-te-vino de roiuri de albine, aşa încât se zăreau ca un nor gros de fum, înălţându-se din spatele vreunui gard viu. Acolo, dedesubt, se aflau stupii, unul sau mai mulţi, aşezaţi în şir pe o scândură, iar în mijlocul zumzetului de albine, aplecat deasupra lor, se afla Cavalerul.
