Gian dei Brughi înhăţă cartea cu amândouă mâinile, se ridică în genunchi, o strânse la piept, ţinând-o deschisă

tot acolo unde avea semn, apoi dorinţa de a continua să

citească fu mai puternică şi, cu degetele mereu încleştate pe ea, o ridică până ce putu să-şi vâre din nou nasul într-însa.

Bel-Loré avu o idee. Văzu acolo o pânză de păianjen cu un păianjen mare în mijloc. Bel-Loré desprinse binişor pânza cu lighioană cu tot şi-o azvîrli pe carte, drept sub nasul lui Gian dei Brughi. Bietul Gian dei Brughi într-atâta se prostise, că-i era frică până şi de un păianjen.

Simţind pe nas ghemotocul acela de picioare şi de filamente lipicioase, mai înainte chiar de a-şi da seama despre ce este vorba, scoase un ţipăt uşor de spaimă, lăsă

să-i cadă cartea şi începu să se apere cu mâinile, dând ochii peste cap şi făcând spume la gură.

Ugasso se aruncă la pământ şi reuşi să înhaţe cartea,

mai înainte ca Gian dei Brughi să pună piciorul pe ea.

— Dă-mi cartea! se rugă Gian dei Brughi, căutând cu o mână să scape de păianjen şi de pînza lui, iar cu cealaltă

să-i smulgă lui Ugasso cartea.

— Nu, mai întâi ascultă-ne! îi ceru Ugasso, ascunzând cartea la spate.

— Citeam Clarissa. Daţi-mi-o înapoi! Eram tocmai la momentul culminant...

— Fă bine şi ascultă-ne. Diseară o să ducem o grămadă bunişoară de lemne la casa celui care strânge dările. În sac, în loc de lemne, ai să fii tu. Când se înnoptează, ieşi din sac...

— Dar eu vreau să isprăvesc Clarissa!

Izbutise să-şi cureţe mâinile de ultimele fire ale pânzei de păianjen şi acum încerca să se lupte cu cei doi tineri.

— Stai, ascultă-ne aici... când se înnoptează, ieşi din sac, înarmat cu pistoalele tale, şi-l sileşti pe Costanzo să-ţi dea toate dările strânse în săptămâna asta; le ţine într-un dulap de fier, la capul patului...

— Lăsaţi-mă cel puţin să isprăvesc capitolul... Fiţi oameni de treabă...

Cei doi se gândeau la vremea când, primului venit care s-ar fi încumetat să-l contrazică, Gian dei Brughi îi şi proptea două pistoale în burtă. Şi-i năpădi o nostalgie plină de amărăciune.

— Va să zică, tu iei sacii cu bani, nu-i aşa? insistară ei cu tristeţe. Îi iei, ni-i aduci nouă, iar noi îţi înapoiem cartea şi-o să poţi citi cât ţi-o plăcea. Ei, e bine aşa? Te duci?

— Nu, nu-i bine. Nu mă duc.

— A, nu te duci... care va să zică nu te duci... Stai că-ţi arăt eu, atunci!... Şi Ugasso înhăţă o pagină de la sfirşitul cărţii.

— Nu! urlă Gian dei Brughi. Nu! Opreşte-te!

Însă Ugasso o rupse, o făcu ghemotoc şi o azvîrli în focul din vatră.

— Aaah! Câine! Cum ai putut să faci una ca asta! N-o să mai ştiu cum se sfîrşeşte! şi alergă năuc după Ugasso ca să pună mâna pe carte.

— Te duci la Costanzo?

— Nu, nu mă duc.

Ugasso mai rupse două pagini.

— Opreşte-te! N-am ajuns cu cititul până acolo! Nu le arde, te rog!

Dar Ugasso le şi pusese pe foc.

— Câine! Clarissal Nu!...

— Atunci... te duci...?

— Păi... eu...

Ugasso rupse alte trei file şi le aruncă în foc. Gian dei Brughi se aşeză jos şi îşi acoperi faţa cu mâinile.

— Am să mă duc, zise. Dar făgăduiţi-mi c-o să mă

aşteptaţi cu cartea în mână lângă casa lui Costanzo.

Banditul fu vârât într-un sac, iar deasupră-i aşezară o legătură de surcele. Bel-Loré ducea sacul în spinare.

În urma lui venea Ugasso, cu cartea. Ori de câte ori Gian dei Brughi zvârlea din picioare sau bombănea din fundul sacului, dând semne că ar vrea să se răzgândească, Ugasso îl făcea să audă foşnetul unei file rupte, iar Gian dei Brughi se potolea ca prin farmec.

Şi aşa, travestiţi în tăietori de lemne, îl duseră până la casa lui Constanzo şi îl lăsară acolo. Apoi merseră ceva mai departe şi se aşezară la pândă în spatele unui măslin, aşteptând clipa în care, după lovitură, urma să vină la ei.

Dar Gian dei Brughi era foarte grăbit şi ieşi din sac înainte de a se înnopta, când în casă era încă destulă

lume.

— Sus mâinile! zbieră la ei.

Dar nu mai era cel de odinioară, era aşa cum îl arăta înfăţişarea şi se simţea un pic cam ridicol.

— Sus mâinile, am zis!... Toţi câti sunteţi aici, cu faţa la perete!

Însă aproape că nu mai credea nici el în ceea ce

spunea. Şi făcea totul doar aşa, ca să fie făcut.

— Sunteţi toţi? Nu băgase de seamă că o fetiţă o zbughise afară pe uşă.

Oricum, în asemenea împrejurare nu se cădea să

piardă nici o clipă. Cu toate acestea, el o lungea fără rost, Costanzo făcea pe prostul că nu găseşte cheia şi Gian dei Brughi îşi dădu seama că nu mai este luat în serios, iar în adâncul inimii lui era mulţumit că se întâmpla aşa.

Într-un târziu ieşi din casă cu braţele pline de pungi cu bani. Şi alergă orbeşte la măslinul unde se înţeleseseră să

se întâlnească.