Apicultura era, într-adevăr, una dintre îndeletnicirile tainice ale unchiului nostru natural; tainică până 1a un anumit punct, deoarece el însuşi aducea la masă din când în când câte un fagure din care picura mierea abia scoasă
din stup. Dar această îndeletnicire a lui se desfăşura cu totul în afara domeniilor noastre, în locuri de care, cu siguranţă, el nu voia să se ştie. De bună seamă era vorba de o precauţie a sa, care-i îngăduia să adune roadele acestei strădanii personale din ceaunul spart al administraţiei familiale; sau – întrucât cu siguranţă omul nu era zgârcit şi, la urma urmelor, ce mare cîştig putea să-i aducă un pic de miere şi de ceară? – poate voia să
aibă şi el ceva al său, în care baronul să nu-şi mai vâre nasul, să nu mai pretindă să-l ţină de mână; sau poate fiindcă nu voia să amestece puţinele lucruri pe care le îndrăgea, cum era bunăoară apicultura, cu celelalte, pe care nu le îndrăgea, de pildă treburile administrative.
Oricum, nu încape îndoială că tata nu i-ar fi îngăduit să ţină albine în preajma casei, deoarece baronul se temea în chip nesăbuit ca nu cumva să-l înţepe, iar când întîmplător vedea o albină sau o viespe în grădină, o rupea la fugă ca un zănatic, vârându-şi mâinile sub perucă
ca pentru a se apăra de ciocul unui vultur. Odată, procedând astfel, peruca îi zburase cât colo, iar o albină
nedumerită se avântase spre el, înfigându-i acul în scăfârlia pleşuvă. Trei zile încheiate şi-a doftoricit ţeasta cu prişniţe muiate în oţet, fiindcă, deşi din fire era un om foarte îndrăzneţ şi puternic în împrejurările cele mai grele, totuşi o simplă înţepătură sau un blestemat de furuncul îl aducea în pragul nebuniei.
Deci, Enea Silvio Carrega îşi împrăştiase prisaca pe toată valea Ombrosei. Proprietarii îi îngăduiau să-şi ţină
unul, doi sau trei stupi pe câte o fâşie de pământ de-al lor, în schimbul unui pic de miere. Carrega se învârtea de colo-colo, trebăluind în preajma stupilor, şi umbla la ei de parcă avea picioare de albină în loc de mâini, poate şi datorită faptului că, uneori, ca să nu fie înţepat, îşi vâra mâinile în nişte mănuşi negre, fără degete. De sub fes îi atîrna pe faţă un văl negru, care, la fiece răsuflare, i se lipea sau i se îndepărta de gură. şi plimba un taler ce lăsa în urmă o dâră de fum, ca să îndepărteze albinele câtă
vreme scotocea el prin stup. Zumzetul albinelor, vălul de pe obraz, norul de fum, totul îi părea lui Cosimo ca o vrajă pe care acest om încerca s-o cheme în ajutor spre a dispărea de acolo, a zbura din acel loc ca să renască în altă fiinţă, sau în alt timp, sau în altă parte. Dar era un vrăjitor neînsemnat, deoarece se ivea mereu în acelaşi chip, ba uneori chiar sugându-şi buricul degetului întepat.
Era primăvară. Într-o dimineaţă, Cosimo văzu petrecându-se în văzduh ceva neobişnuit şi tulburător: se stârnise un sunet nemaiauzit, un zumzet ca un răpăit de grindină, dar o grindină care, în loc să cadă pe pământ, se deplasa orizontal, învârtindu-se lin sau risipindu-se, urmând însă un fel de coloană mai densă. Erau albine, puzderie de albine. În jurul lor se vedeau iarba verde, florile şi soarele. Cosimo, care nu pricepea nimic din ceea ce se întâmpla, se simţi cuprins de o agitaţie chinuitoare, cumplită.
— Fug albinele! Fug albinele! începu el să strige, cutreierând copacii în căutarea lui Carrega.
— Nu fug, ci doar roiesc, se auzi în clipa aceea vocea Cavalerului.
Şi Cosimo îl văzu dedesubtul său, ivit acolo ca o ciupercă şi făcându-i semn să stea liniştit. Apoi deodată o luă la fugă şi dispăru. Unde se dusese?
Era sorocul roirii. Un roi de albine se ţinea după o regină, urmând-o în afara vechiului stup. Cosimo se uită
împrejur. Iată-l pe Cavalerul avocat apărând din nou în uşa bucătăriei, cu un ceaun şi cu o tigaie în mână. Izbind tigaia de ceaun, acestea scoteau un ding! dang! foarte ascuţit, care zgâria timpanul şi se stingea într-o lungă
vibraţie atât de supărătoare, că-ţi venea să-ţi astupi urechile. Ciocnind între ele acele vase de aramă la fiecare trei paşi, Cavalerul avocat mergea în urma roiului de albine. La fiecare nouă izbitură, roiul de albine părea cuprins de un fior, cobora iute, apoi se înălţa iar, şi bâzâind răsuna mai gros, zborul devenea mai nesigur.
Cosimo nu vedea bine, dar i se părea că întreg roiul se îndreaptă către un anumit punct din verdeaţă şi că nu se mai mişcă de acolo. Carrega însă continua să lovească de mama focului în ceaun.
— Ce se întâmplă, domnule avocat? Ce tot faci acolo?
îl întrebă fratele meu, ajungându-l din urmă.
— Hai, dă fuga în copacul unde s-a oprit roiul de albine, dar ai grijă să nu-l clatini până n-ajung şi eu acolo! mormăi el.
Albinele se lăsaseră pe un rodiu. Cosimo le ajunse şi, la început, nu văzu nimic, apoi deodată observă ceva semănând cu un fruct mare, ca un con de pin ce spînzura de o creangă, alcătuit tot din albine grămădite una peste alta şi pe care alte albine veneau necontenit să-l îngroaşe.
Cosimo stătea în vârful rodiului, ţinându-şi răsuflarea.
Dedesubt atârna ciorchinele de albine, care, pe măsură ce se îngroşa, părea din ce în ce mai uşor, suspendat parcă
de un fir, sau nici măcar atât, la picioarele unei bătrâne albine, regina, un ciorchine alcătuit din cartilagii fragile,
cu acele nenumărate aripi foşnitoare care-şi desfăşurau gingaşa lor culoare cenuşie peste dungile negre şi galbene ale abdomenului.
Cavalerul avocat sosi şi el sub copac, sărind şi ţinând în mâini un stup pe care-l aşeză răsturnat sub ciorchinele de albine.
— Hai, scutură niţel copacul, îi sopti lui Cosimo.
Cosimo scutură uşor rodiul. Roiul de mii de albine se desprinse ca o frunză, căzu în stup, iar cavalerul îl astupă
cu o scândură.
— S-a făcut!
Aşa a luat naştere între Cosimo şi cavalerul avocat o înţelegere, o colaborare, care s-ar putea numi totuşi un fel de prietenie, dacă acest cuvânt, prietenie, n-ar părea mult prea exagerat, fiind vorba de două făpturi atât de puţin sociabile.
Fratelui meu şi lui Enea Silvio Carrega le-a fost dat să
se întâlnească chiar în domeniul hidraulicii; deşi pare ciudat, fiindcă cine stă în copaci e greu să aibă de-a face cu fântânile şi canalele, însă eu v-am vorbit despre acel sistem de fântână suspendată născocit de Cosimo, cu o scoarţă de plop care aducea apa de la o cascadă până în mijlocul crengilor unui stejar. Cavalerului, desi atât de distrat, nu-i scăpa niciodată nimic în ceea ce priveşte apa ce curgea prin arterele câmpiei. Pitit în dosul unui tufiş de lemn câinesc, deasupra cascadei, el îl iscodi pe Cosimo şi-l văzu cum scoate conducta dintre frunzele stejarului (unde obişnuia s-o pună când nu se slujea de ea, din deprinderea pe care o au sălbaticii, şi pe care o dobândise şi el, de a ascunde totul), cum o propteşte cu un capăt de o creangă a stejarului, iar cu celălalt de nişte pietre ieşite în afară, şi cum bea.
În faţa acestei privelişti, cine ştie ce-i mai trecu prin cap Cavalerului, că fu cuprins de o bucurie nestăvilită, lucru ce i se întâmpla rar. Zvâcni din tufişul de lemn
câinesc, bătu din palme, ţopăi încoace şi încolo de două- trei ori de parcă sărea coarda, împroşcă apa, ba n-a lipsit mult ca să nu intre în mijlocul cascadei şi să zboare în adâncul prăpastiei. Apoi începu să-i explice băiatului ideea care-i venise. Ideea era confuză, iar explicaţia şi mai confuză. Cavalerul avocat vorbea de obicei în dialect, mai mult din modestie decât din necunoaşterea limbii, dar în acele clipe de tulburare trecu direct de la dialect la limba turcă, fără să-şi dea seama, încât nu se mai înţelegea nimic.
Pe scurt, îi venise ideea unui apeduct suspendat, cu o conductă susţinută chiar de crengile arborilor, datorită
căreia apa ar fi ajuns pe versantul opus al văii, pentru a-l iriga. Iar când Cosimo perfecşionă pe loc proiectul său, sugerându-i să folosească în anumite locuri conducte cu găurele pentru a uda răsadniţele, cavalerul căzu pur şi simplu în extaz.
Se retrase în biroul său, umplând pagini întregi cu planuri. La rândul său, Cosimo se dedică şi el acestei opere, fiindcă orice lucru care se putea face în copaci îi plăcea şi i se părea că sporeşte însemnătatea şi autoritatea lui acolo sus; totodată, avea impresia că a găsit în Enea Silvio Carrega un neaşteptat tovarăş. Îşi dădeau întâlniri pe crengile de jos ale unor arbori; cavalerul avocat se suia cu scara lui dublă, având braţele pline de suluri cu desene. Discutau ceasuri în şir despre perfecţionările, mereu mai complicate, ale apeductului.
Dar n-au trecut niciodată la faza practică. În cele din urmă. Enea Silvio Carrega obosi, rări discuţiile cu Cosimo, nu-şi termină niciodată desenele, şi, după o săptămână, şi uitase de ele. Cosimo nu regretă faptul, deoarece îşi dăduse repede seama că, pentru viaţa lui, totul ar fi însemnat o plictisitoare complicaţie şi nimic altceva.
Era limpede că în materie de hidraulică unchiul nostru
