— Asta-i tot ce-am găsit. Dati-mi-o pe Clarissa!

Patru, şapte, zece braţe se întinseră deodată spre el şi-l imobilizară din creştet până-n tălpi. Cât ai zice peşte, fu ridicat de către o patrulă de zbiri şi legat fedeleş.

— Pe Clarissa ai s-o vezi după zăbrele, îi spuseseră; şi îl duseră la închisoare.

Închisoarea era un turnuleţ aflat pe ţărmul mării. Un desiş de pini maritimi creştea de jur împrejur. Din vârful unui pin, Cosimo ajungea aproape până la înălţimea ferestrei celulei în care fusese zvârlit Gian dei Brughi şi-i vedea faţa de după gratii.

Tâlharul nu se sinchisea câtuşi de puţin de interogatorii sau de proces: oricum s-ar fi desfăşurat lucrurile, ei tot aveau să-l spânzure; dar se gândea la zilele acelea searbede din închisoare, căci nu putea citi, şi la romanul întrerupt la jumătate. Cosimo izbuti să procure un alt exemplar din Clarissa şi veni cu volumul în pinul de lângă fereastră:

— Unde-ai rămas?

— Când Clarissa fuge din casa aceea dubioasă!

Cosimo răsfoi niţel, apoi zise:

— Ah, da, uite. Deci... şi începu să-i citească cu glas tare, întors cu fata spre gratiile pe care se vedeau încleştate mâinile lui Gian dei Brughi.

Instrucţia mergea greu; banditul rezista la bătăile cu

frânghia udă. Spre a-l face să mărturisească fiecare din nenumăratele-i delicte săvârşite, trebuiau zile şi zile. Şi zilnic, înainte şi după interogatoriu, tâlharul îl asculta pe Cosimo, care îi citea. Când isprăvi cu Clarissa, văzându-l cam trist, lui Cosimo îi trecu prin minte că aici, la închisoare, Richardson e oarecum deprimant, de aceea socoti mai nimerit să înceapă a-i citi un roman de Fielding, a cărui acţiune tumultuoasă l-ar fi recompensat cât de cât pentru libertatea pierdută. Sosiseră zilele procesului, iar Gian dei Brughi era cu gândul numai la întîmplările lui Jonathan Wild.

Mai înainte de a fi isprăvit Cosimo lectura romanului, veni ziua execuţiei. Într-o căruţă şi însoţit de preot, Gian dei Brughi păşea pe ultimul lui drum. La Ombrosa, osândiţii la moarte erau spânzuraţi într-un stejar înalt din mijlocul pieţei. În jur se aduna roată întregul norod.

După ce îi puseseră ştreangul de gât, Gian dei Brughi auzi un fluierat răsunând printre ramuri. Ridică ochii: era Cosimo, cu cartea închisă.

— Spune-mi cum se sfârşeşte! zise osânditul.

— Mă mâhneşte să-ţi spun, Gian, răspunse Cosimo.

Jonathan sfîrşeşte cu ştreangul de gât.

— Mulţumesc. Aşijderea şi eu. Rămâi cu bine! şi el însuşi împinse cât de colo scara de sub picioare, rămânând spânzurat.

Când trupul lui încetă să se mai zvârcolească, mulţimea se risipi. Cosimo nu plecă de acolo până

noaptea târziu, stând călare pe creanga de care atârna spînzuratul. Şi ori de câte ori se apropia vreun corb ca să

ciugulească ochii sau nasul mortului, Cosimo îl alunga vânturându-şi căciula prin aer.

XIII

AŞADAR, din întâlnirile lui cu banditul, Cosimo se alesese cu o nemaipomenită poftă de a citi şi de a învăţa, care nu-l mai părăsi apoi toată viaţa. Atitudinea obişnuită

în care-l surprindeai acum era aceea a unui tânăr cu o carte deschisă în mână, stând călare pe vreo creangă

confortabilă, sau sprijinit de furca unor ramuri, ca într-o bancă de şcoală, dinainte cu o foaie pusă pe o scândură, cu călimara într-o scorbură şi scriind cu o pană lungă de gâscă.

Acum el era acela care-l căuta pe abatele Fauchelafleur, rugându-l să-i dea lecţii, să-i explice pe Tacit şi pe Ovidiu, şi corpurile cereşti şi legile chimiei, dar bătrânul preot, în afară de un pic de gramatică şi de un dram de teologie, se îneca într-o mare de îndoieli şi de lacune, iar la întrebările elevului se pomenea deschizând larg braţele şi înălţând ochii spre cer.

— Monsieur l'Abbé 1 , câte neveste poţi avea în Persia? Monsieur l'Abbé, cine-i Vicarul savoaiard?2

Monsieur l'Abbé, poți să-mi explici sistemul lui Linné?

— Alors... Maintenant... Voyons 3 ... începea abatele, apoi se pierdea, nemaifiind în stare să meargă mai departe.

_____

1 Domnule abate (fr.).

2 Referire la un pasaj din romanul Émile al lui Jean-Jacques Rousseau, numit Profesiunea de credință a Vicarului Savoaiard.

3Păi... Acum... Să vedem... (fr.).

Dar Cosimo, care devora orice fel de cărţi şi-şi petrecea jumătate din timp citind, iar jumătate vânând ca să se achite față de librarul Orbecche, avea întotdeauna de istorisit câte o poveste nouă. Ba despre Rousseau, care se plimba ierborizând prin pădurile Elveţiei, ba despre Benjamin Franklin, care prindea fulgerele cu nişte zmeie de hârtie, ba despre baronul De la Hontan, care trăia

fericit printre indienii din America.

Bătrânul Fauchelafleur pleca urechea la aceste lucruri, atent şi plin de uimire, nu ştiu dacă într-adevăr din interes sau numai bucuros că se vedea scutit de a mai preda el; şi încuviinţa sau intervenea cu : „Non. Dites- le moi!" 1

(când Cosimo i se adresa cu întrebarea: „Ştiţi cum e cutare problemă?“) sau cu: „ Tiens! Mais c'est épatant ! 2

(când Cosimo îi dădea tot el răspunsul), sau uneori cu câte un „Mon Dieu/“3 - exclamaţii care puteau exprima tot atât de bine bucuria de a fi descoperit noi dovezi ale măreţiei lui Dumnezeu, cât şi mâhnirea de a constata omniprezenţa Răului care, sub diferite chipuri, stăpânea lumea fără putinţă de salvare.

_____

1 Nu zău! Ia spune-mi! (fr.)

2 Ia te uita! E uluitor! (fr.) 3 Doamne! (fr.)

Eu eram prea mic şi Cosimo n-avea prieteni decât în rândul oamenilor neînvățati; de aceea, simţind nevoia aprigă de a discuta descoperirile pe care le tot făcea răsfoind cărţile, îl înăbuşea sub un noian de întrebări şi de lămuriri pe bătrânul său preceptor. Abatele, după cum se ştie, era de felul lui un om supus şi împăciuitor, calităţi izvorâte din convingerea lui privitoare la zădărnicia oricărui lucru; iar Cosimo profita de ele. Aşa încât raportul discipol-profesor dintre ei se inversă: Cosimo făcea pe profesorul, iar Fauchelafleur pe elevul. Și într-atât sporise autoritatea fratelui meu, încât izbutea să-l târască după el pe bătrân, care tremura, sărmanul, în peregrinările sale prin copaci. Îl sili să petreacă o după- amiază întreagă, cu picioarele-i slăbănoage spânzurate pe o creangă de castan de India, în grădina Ondarivilor, contemplând plantele rare şi apusul ce se reflecta în havuzul cu nimfe, discutând amândoi despre monarhii şi despre republici, despre ce-i drept şi adevărat în diferitele religii, despre ritualurile chinezeşti, şi despre

cutremurul de la Lisabona, şi despre butelia de Leiden, şi despre senzualism.

Eu trebuia să fac lecţia de greacă, dar preceptorul nu era de găsit. Întreaga familie se alarmă, porniră cu toţii în căutarea lui, cutreierând câmpia în lung şi-n lat; în cele din urmă fu scotocit şi heleşteul cu pești, de teamă că, distrat cum era, nu cumva să fi căzut acolo şi să se fi înecat. Bătrânul se întoarse abia seara, văicărindu-se de dureri de şale din pricină că stătuse atât de incomod ceasuri în şir.

Dar nu trebuie să uităm că, la bătrânul jansenist, o asemenea stare de acceptare pasivă a oricărui lucru alterna cu momente în care reînvia în el pasiunea originară pentru severitate spirituală. Şi dacă, atunci când era distrat şi docil, accepta fără rezistenţă orice idee nouă

sau liberală – de pildă egalitatea oamenilor în faţa legilor, sau cinstea popoarelor sălbatice, sau influența nefastă a superstiţiilor - un sfert de oră mai târziu, apucat de un acces de austeritate şi intransigență, se identifica în totul cu ideile acceptate puţin mai înainte cu atâta uşurinţă şi revărsa asupra lor nevoia lui de coerență logică şi de severitate morală. Şi atunci, datoriile cetăţenilor liberi şi egali sau virtuţile omului care se conformează religiei naturale se prefăceau în gura lui în regulile unei discipline necruţătoare, în argumentele unei credinţe fanatice, şi în afara acestora nu vedea decât un spectacol de neagră

corupţie; şi găsea că toți filosofii mai noi puneau prea multă blândeţe şi superficialitate în denunţarea răului, în timp ce calea desăvârşirii, deşi anevoioasă, nu admitea compromisuri şi jumătăţi de măsură.

În fața unor asemenea neprevăzute atacuri din partea abatelui, Cosimo nu mai îndrăznea să scoată o vorbă, de teamă să nu fie învinuit de incoerentă şi de lipsă de rigoare logică; iar lumea luxuriantă de idei pe care încerca să şi-o făurească îi apărea dintr-o dată stearpă ca un cimitir marmorean. Din fericire, asemenea stări de

încordare a voinţei îl oboseau repede pe abate, şi se oprea istovit, ca şi când sforţarea de a despuia orice concept pentru a-l reduce la esența pură l-ar fi lăsat pradă unor umbre fluide şi impalpabile: clipea des, ofta, de la oftat trecea la căscat şi... reintra în nirvana.

Dar între aceste două stări de spirit îşi petrecea zilele urmărind studiile întreprinse de elev şi făcea naveta între copacii lui Cosimo şi dugheana lui Orbecche, dând noi liste de cărţi care trebuiau comandate librarilor din Amsterdam sau Paris şi ridicându-le pe cele abia sosite.

Și astfel îşi pregătea singur nenorocirea. Deoarece vestea că la Ombrosa se află un abate care e la curent cu toate publicaţiile cele mai revoluţionare din Europa ajunse până la urechile Tribunalui Ecleziastic. Şi într-o după- amiază, zbirii se prezentară la locuinţa noastră, ca să percheziţioneze chilioara abatelui. Printre ceasloavele sale ei găsiră operele lui Bayle1, încă netăiate, dar atâta le-a fost de ajuns ca să-l înhațe şi să-l ia cu ei.