— Ține această spadă, spada mea...

Se ridică în scări, Cosimo se aplecă pe creangă, iar baronul putu să i-o încingă...

— Mulţumesc, tată... Făgăduiesc c-o voi întrebuinţa bine, aşa cum se cuvine.

— Adio, fiul meu.

Baronul întoarse calul, smuci scurt de hăţuri şi porni încet.

Cosimo se gândi o clipă dacă nu trebuia să-l salute cu spada, apoi îşi zise că tatăl său i-o dăruise ca să se apere cu ea, nicidecum să facă gesturi de paradă, aşa că nu o scoase din teacă.

XV

CAM TOT în vremea asta, pe când se întâlnea cu Cavalerul avocat, Cosimo începu să observe în comportarea acestuia ceva ciudat sau mai degrabă

neobişnuit, ceva mai mult sau mai puţin straniu. S-ar fi zis că aerul acela al lui, de om veşnic preocupat, se datora mai curând unei idei fixe ce pusese stăpânire pe el, decât faptului că era distrat. Devenise mai flecar ca de obicei, iar dacă altădată, nesociabil cum îl ştim, cavalerul nu punea piciorul în oraş, acum, dimpotrivă, una-două se ducea mereu în port, amestecându-se printre oameni sau stând la taifas pe chei cu bătrânii avocaţi şi marinari, comentând sosirile şi plecările corăbiilor sau pălăvrăgind despre fărădelegile piraţilor.

În largul coastelor mai pătrundeau încă felucile piraţilor din Berberia, împiedicând transporturile. Era o piraterie de mică însemnătate, nu ca pe vremuri când, dacă-ţi ieşeau piraţii în cale, ajungeai sclav în Tunisia sau în Algeria sau rămâneai fără nas şi urechi. Azi, când mahomedanii reuşeau să prindă din urmă vreo corabie din Ombrosa, îi jefuiau încărcătura: butoiaşe cu morun, roţi de caşcaval olandez, baloturi de bumbac, şi pe-aci ţi-e drumul. Uneori ai noştri erau mai sprinteni, se strecurau cum puteau, trăgând cu puşca în catargele felucii, iar berberii răspundeau cu urlete, scuipând şi făcând gesturi dezmăţate.

Într-un cuvânt, era o piraterie blânda, care continua numai din pricina unor datorii pe care paşalele din acele ţări le pretindeau neguţătorilor şi armatorilor noştri: după

spusele acestora, anumite mărfuri nu li se furnizaseră aşa cum s-ar ft cuvenit sau fuseseră de-a dreptul înşelaţi. Şi astfel, căutau să lichideze socotelile treptat-treptat, săvârşind tot soiul de jafuri, dar în acelaşi timp continuau tratativele comerciale, cu veşnice contestaţii şi condiţii impuse tranzacţiilor. Aşadar, nimeni n-avea vreun interes,

nici de o parte, nici de cealaltă, să recurgă la acte de forţă; oricum, navigaţia se făcea cu riscuri şi cu multă

nesiguranţă, dar acestea nu degenerau niciodată în tragedii.

Povestea pe care o voi istorisi acum mi-a fost relatată

de Cosimo în câteva versiuni diferite una de alta: mă voi opri la aceea care e mai bogată în amănunte şi mai puţin ilogică. Dacă, într-adevăr, e neîndoielnic că fratele meu, istorisindu-şi aventurile, adăuga multe lucruri din capul lui, eu, în lipsa altor izvoare, caut în permanentă să fiu cât mai fidel față de ceea ce îmi spunea el.

Aşadar, odată, Cosimo, care, făcând de strajă pentru prevenirea incendiilor, se obişnuise să se trezească

noaptea, zări o lumină ce cobora la vale. O urmări în tăcere, deplasându-se din creangă în creangă, cu pasu-i de pisică, şi-l recunoscu pe Enea Silvio Carrega mergând sprinten, cu fes şi giubea, şi ținând în mână un lămpaş.

Ce făcea oare acolo, la ceasul acela, Cavalerul avocat, care obişnuia să se culce o dată cu găinile? Cosimo se luă

după dânsul. Avu grijă să nu facă zgomot, deşi ştia că

Enea Silvio, când mergea atât de însufleţit, era ca şi surd şi nu vedea decât la o palmă în fața nasului.

Pe cărărui de catâri sau pe scurtături, Cavalerul avocat ajunse la ţărmul mării, pe o fâşie de plajă cu prundiş, unde începu să agite lămpaşul. Era o noapte fără lună, iar pe mare nu se zărea nimic, doar unduirea înspumată a valurilor de lângă ţărm. Cosimo se afla într-un pin, niţel mai departe de mal, deoarece acolo jos vegetaţia se rărea, totuşi era destul de aproape ca să vadă bine că

bătrânelul cu fes înalt, stând pe coasta pustie, flutura lămpașul către bezna din largul mării. Dintr-acolo răspunse deodată strălucirea unui alt lămpaș, foarte aproape, ca şi cum s-ar fi aprins chiar atunci, şi îndată se şi ivi o mică ambarcaţiune cu vâsle, cu o pînză pătrată de culoare închisă. deosebită de bărcile de pe la noi, care

porni spre ţărm.

La lumina unduitoare a lămpaşelor, Cosimo deslusi câțiva oameni cu turbane pe cap; unii rămaseră în barcă şi o ţinură acostată la ţărm, mișcând uşor din vâsle; alţii coborâră - purtau nişte pantaloni roşii largi, umflaţi, şi iatagane lucitoare la brâu. Cosimo îşi ascuți privirea şi ciuli urechile. Bătrânul şi berberii vorbeau într-o limbă de neînţeles, totuşi uneori mai pricepeai câte ceva; cu siguranţă că era faimoasa limbă francă. Din când în când, Cosimo desluşea câte un cuvânt în limba noastră, asupra căruia Enea Silvio insista, amestecându-l cu altele de neînţeles, iar aceste cuvinte rostite în limba noastră erau nume de nave, nume cunoscute de tartane sau de brigantine, care aparţineau armatorilor din Ombrosa sau care făceau curse între portul nostru şi alte porturi.

Nu era greu să ghiceşti ceea ce spunea Cavalerul avocat! Îi informa pe piraţi asupra zilelor de sosire şi de plecare a navelor din Ombrosa, a încărcăturii de la bord, a rutei şi armelor de care dispun. Pesemne că bătrânul le furnizase cam tot ce ştia, deoarece se întoarse şi porni îndărăt cu pas grăbit, în timp ce piraţii se urcară din nou în barcă şi se mistuiră în bezna mării. După rapiditatea cu care se desfăşurase convorbirea, puteai lesne să-ţi dai seama că întâlnirile lor erau un lucru obişnuit. Cine ştie de câtă vreme veneau ambarcaţiunile berberilor, în baza informaţiilor administratorului nostru!

Cosimo rămăsese în pin, incapabil să se mai dezlipească de ţărmul pustiu. Bateau vântul, talazurile măcinau pietrele, copacul gemea din toate mădularele, iar frate-meu clănţănea din dinţi, nu atât de frig, cât de fiorii ce-l cuprinseseră făcând această tristă descoperire.

Și iată că bătrânelul timid şi enigmatic, pe care noi, de copii, îl socotiserăm întotdeauna necredincios şi pe care Cosimo începuse încetul cu încetul să-l aprecieze şi să-l compătimească se dovedea a fi un trădător mârșav, un om nerecunoscător, care voia răul țării ce-l adăpostise ca pe o

epavă, după o viață plină de rătăciri... De ce? Până unde îl împingea oare dorul după acele meleaguri şi după acei oameni în mijlocul cărora, de bună seamă, trăise odinioară fericit? Sau poate mocnea în el o ură sălbatică

împotriva acestei ţări, unde fiecare dumicat avea pentru el gustul umilinţei? Cosimo se zbătea între dorinţa de a da fuga să denunţe urzelile spionului, salvând astfel avutul neguţătorilor noştri, şi gândul la durerea pe care o va încerca tata, dată fiind afecţiunea care, în mod inexplicabil, îl lega de acest frate vitreg. Cosimo îşi şi imagina scena: cavalerul, cu cătuşe la mâini în mijlocul zbirilor, străbătând masa de locuitori ai Ombrosei care-l huiduiau, era condus spre piaţă, i se punea ştreangul de gât şi era spînzurat... După veghea funebră la căpătâiul lui Gian dei Brughi, Cosimo se jurase că nu va mai lua parte la nici o execuţie capitală; şi iată, că trebuia să hotărască

osândirea la moarte a unui membru al familiei noastre!

Toată noaptea se frământă la gândul acesta şi avea să

se chinuiască şi a doua zi, trecând furios de pe o creangă

pe alta, sărind, agăţându-se cu braţele, lăsându-se să

alunece de-a lungul trunchiurilor, aşa cum făcea totdeauna când îl muncea vreun gând. În cele din urmă se hotărî să aleagă o cale de mijloc: să-i sperie pe piraţi şi să

bage frica în bătrân, potrivind în aşa fel lucrurile, încât să

curme relaţiile lor murdare, fără a mai fi nevoie de intervenţia justiţiei. Aşadar, după căderea nopţii, Cosimo urma să se posteze în pinul amintit, cu trei sau patru puşti încărcate alături (căci acum dispunea de un întreg arsenal, în vederea îndeletnicirilor sale vânătoreşti); când cavalerul s-ar fi întâlnit cu piraţii, el avea să tragă un foc după altul, făcând ca gloanţele să şuiere pe deasupra capetelor lor. Auzind împuşcăturile, piraţii şi unchiul nostru ar fi rupt-o la fugă care încotro, mâncând pămîntul. Iar cavalerul, care, de bună seamă, nu era un om îndrăzneţ, bănuind că a fost recunoscut şi fiind sigur că întâlnirile de pe plajă erau supravegheate, s-ar fi ferit

de a mai încerca să se întâlnească astfel cu echipajele mahomedane.

Într-adevăr, Cosimo aşteptă în pin două nopţi în şir, cu puştile îndreptate spre țintă. Dar nu se întâmplă nimic.

În a treia noapte iată însă că bătrânul cu fes pe cap se ivi cu paşi mici şi iuți, poticnindu-se în pietrele de pe mal, şi începu să semnalizeze cu lămpaşul; numaidecât, o barcă ticsită de marinari cu turbane se apropie de ţărm.

Cosimo stătea cu degetul pe trăgaci, totuşi nu trase.

Fiindcă, de data aceasta, lucrurile se petrecură altfel decât rândul trecut. După o scurtă discuţie, doi dintre piraţii coborâți pe plajă făcură semn spre barcă iar ceilalţi începură să descarce: lăzi, baloturi, saci, damingene, putini pline cu brînzeturi. Şi nu era o singură barcă, erau multe, multe, şi toate încărcate, iar un şir de marinari cu turbane se rânduiră pe ţărm, în frunte cu administratorul nostru, care îi călăuzi, cu mersul lui şovăielnic, până la o peşteră ascunsă între stînci. Acolo maurii aşezară toate mărfurile, desigur rodul ultimelor lor isprăvi piratereşti.

De ce le aduseseră pe ţărm? În cele din urmă n-a fost greu să se reconstituie cele petrecute: berberii, trebuind să

arunce ancora într-unul dintre porturile noastre (pentru un oarecare legitim negoţ, care avea totdeauna loc între noi şi ei, concomitent cu acţiunile de jaf) şi fiind nevoiţi deci să se supună controlului vamal, trebuiau să ascundă la loc sigur mărfurile prădate, pentru ca apoi, la întoarcere, să

treacă să le ia. În felul acesta, ar fi dovedit că nava lor e cu desăvârșire străină de ultimele jafuri, ba chiar ar fi întărit relaţiile comerciale normale cu ţara noastră.

Toate aceste urzeli de culise au fost cunoscute abia mai târziu. Pentru moment, Cosimo n-avea timp să-și pună întrebări. Comoara piraţilor fusese lăsată într-o peşteră, iar aceştia se urcară în bărci şi plecară: trebuia să

se pună cât mai repede mâna pe ea. Timp de o clipă, fratele meu se gândi să se ducă să-i trezească pe negustorii din Ombrosa, care erau desiguri proprietarii

legitimi ai mărfurilor. Dar îşi aminti numaidecât de prietenii lui cărbunarii, care mureau de foame în pădure, laolaltă cu familiile lor. Nu mai zăbovi o clipă şi alergă

din copac în copac drept spre locurile unde, în jurul vetrelor cenuşii de lut, bergaminii dormeau în colibele lor dărăpănate.

— Repede! Haideţi cu toţii! Am descoperit comoara piraţilor!