Alţi doi bandiţi, doi tineri care fuseseră crescuţi de el şi care nu se împăcau defel cu gândul de a pierde bunătate
de şef de bandă, ţineau morţiş să-i dea prilejul de a se reabilita. Se numeau Ugasso şi Bel-Loré şi, de copii, fuseseră în banda micilor hoţi de fructe. Acum flăcăiandrii deveniseră tâlhari de drumul mare.
Aşadar, se duc să-l caute pe Gian dei Brughi în peştera lui. Tâlharul era acolo, tolănit pe paie.
— Ei, ce e? îi întrebă, fără a-şi ridica însă ochii de pe carte.
— Vrem să-ţi propunem ceva, Gian dei Brughi.
— Mda... Şi ce anume? zise el, citind mai departe.
— Ştii unde-i casa lui Costanzo, cel care strânge dările?
— Da, da... Ei, şi? Cine-i ăsta?
Bel-Loré şi Ugasso schimbară între ei o privire, contrariaţi. „Dacă n-o să-i smulgem cartea aceea blestemată de sub ochi, banditul n-o să priceapă nici un cuvânt.“
— Închide o clipă cartea, Gian dei Brughi. Las-o naibii şi ascultă-ne!
Gian dei Brughi înhăţă cartea cu amândouă mâinile, se ridică în genunchi, o strânse la piept, ţinând-o deschisă
tot acolo unde avea semn, apoi dorinţa de a continua să
citească fu mai puternică şi, cu degetele mereu încleştate pe ea, o ridică până ce putu să-şi vâre din nou nasul într-însa.
Bel-Loré avu o idee. Văzu acolo o pânză de păianjen cu un păianjen mare în mijloc. Bel-Loré desprinse binişor pânza cu lighioană cu tot şi-o azvîrli pe carte, drept sub nasul lui Gian dei Brughi. Bietul Gian dei Brughi într-atâta se prostise, că-i era frică până şi de un păianjen.
Simţind pe nas ghemotocul acela de picioare şi de filamente lipicioase, mai înainte chiar de a-şi da seama despre ce este vorba, scoase un ţipăt uşor de spaimă, lăsă
să-i cadă cartea şi începu să se apere cu mâinile, dând ochii peste cap şi făcând spume la gură.
Ugasso se aruncă la pământ şi reuşi să înhaţe cartea,
mai înainte ca Gian dei Brughi să pună piciorul pe ea.
— Dă-mi cartea! se rugă Gian dei Brughi, căutând cu o mână să scape de păianjen şi de pînza lui, iar cu cealaltă
să-i smulgă lui Ugasso cartea.
— Nu, mai întâi ascultă-ne! îi ceru Ugasso, ascunzând cartea la spate.
— Citeam Clarissa. Daţi-mi-o înapoi! Eram tocmai la momentul culminant...
— Fă bine şi ascultă-ne. Diseară o să ducem o grămadă bunişoară de lemne la casa celui care strânge dările. În sac, în loc de lemne, ai să fii tu. Când se înnoptează, ieşi din sac...
— Dar eu vreau să isprăvesc Clarissa!
Izbutise să-şi cureţe mâinile de ultimele fire ale pânzei de păianjen şi acum încerca să se lupte cu cei doi tineri.
— Stai, ascultă-ne aici... când se înnoptează, ieşi din sac, înarmat cu pistoalele tale, şi-l sileşti pe Costanzo să-ţi dea toate dările strânse în săptămâna asta; le ţine într-un dulap de fier, la capul patului...
— Lăsaţi-mă cel puţin să isprăvesc capitolul... Fiţi oameni de treabă...
Cei doi se gândeau la vremea când, primului venit care s-ar fi încumetat să-l contrazică, Gian dei Brughi îi şi proptea două pistoale în burtă. Şi-i năpădi o nostalgie plină de amărăciune.
— Va să zică, tu iei sacii cu bani, nu-i aşa? insistară ei cu tristeţe. Îi iei, ni-i aduci nouă, iar noi îţi înapoiem cartea şi-o să poţi citi cât ţi-o plăcea. Ei, e bine aşa? Te duci?
— Nu, nu-i bine. Nu mă duc.
— A, nu te duci... care va să zică nu te duci... Stai că-ţi arăt eu, atunci!... Şi Ugasso înhăţă o pagină de la sfirşitul cărţii.
— Nu! urlă Gian dei Brughi. Nu! Opreşte-te!
Însă Ugasso o rupse, o făcu ghemotoc şi o azvîrli în focul din vatră.
— Aaah! Câine! Cum ai putut să faci una ca asta! N-o să mai ştiu cum se sfîrşeşte! şi alergă năuc după Ugasso ca să pună mâna pe carte.
— Te duci la Costanzo?
— Nu, nu mă duc.
Ugasso mai rupse două pagini.
— Opreşte-te! N-am ajuns cu cititul până acolo! Nu le arde, te rog!
Dar Ugasso le şi pusese pe foc.
— Câine! Clarissal Nu!...
