Se urcă din nou în vârful catargului ca să vadă încotro se îndreaptă barca. În mijlocul mării se zărea ceva plutind ca dus de curent, un obiect, un fel de geamandură, dar o geamandură cu coadă... Asupra „geamandurii“ căzu o rază de lună şi Cosimo văzu că nu era un obiect oarecare, ci un cap de om, un cap acoperit de un fes cu ciucure, şi recunoscu fata Cavalerului avocat, care, ca totdeauna, privea cu aerul său speriat şi cu gura căscată, iar de la barbă în jos totul era cufundat în apă şi nu se vedea.

Cosimo strigă:

— Cavalerei Cavalere! Ce faci? De ce nu te urci?

Prinde-te de barcă! Hai să te-ajut să urci! Cavalere!

Dar unchiul nu răspunse: plutea, plutea, uitându-se în sus cu privirea aceea speriată, ce părea că nu vede nimic.

Cosimo spuse:

— Hei, Optimus Maximus, sări în apă şi înhaţă-l pe cavaler de ceafă! Salvează-l! Hai, salvează-l!

Supus, câinele se azvârli în apă, încercă să-l apuce de ceafă pe bătrân, dar nu izbuti şi-l prinse de barbă.

— De ceafă am zis, Optimus Maximus! insistă

Cosimo.

Câinele însă, ridicând capul pe care-l ţinea de barbă, îl

împinse până la marginea bărcii; atunci se văzu că omul nu mai avea nici ceafă, nici trup, nu mai avea nimic, nu era decât un cap, capul lui Enea Silvio Carrega, retezat de o lovitură de iatagan.

XVI

SFÂRŞITUL CAVALERULUI avocat fu povestit prima dată de către Cosimo într-o versiune cu totul alta. Când vântul aduse la ţărm barca în care fratele meu stătea ghemuit pe catarg, iar Optimus Maximus îl urmă târând câpăţâna retezată, oamenilor veniţi în fugă la strigătele sale el le istorisi - din copacul unde se căţărase la iuţeală

cu ajutorul unei funii - o poveste mult mai simplă, şi anume că Enea Silvio fusese răpit de piraţi şi apoi ucis.

Era o versiune dictată, poate, de faptul că se gândise la tata, a cărui durere fu atât de mare la vestea morţii fratelui său vitreg şi la vederea acelor jalnice rămăşiţe, încât pe Cosimo nu-l lăsă inima s-o mai agraveze destăinuindu-i trădarea cavalerului. Ba chiar, mai târziu, auzind de deprimarea care îl cuprinsese pe baron, încercă să-i făurească presupusului nostru unchi o glorie fictivă, născocind o luptă secretă şi dusă cu iscusinţă pentru a-i înfrânge pe piraţi, luptă căreia, chipurile, i s-ar fi dedicat de multă vreme, dar care, fiind descoperită, l-ar fi dus pe cavaler la supliciu. Însă toată povestea era contradictorie şi plină de lacune, deoarece altceva voia Cosimo să

ascundă şi anume: depozitarea în peşteră a mărfurilor furate de piraţi şi intervenţia cărbunarilor. Într-adevăr, dacă s-ar fi aflat, toată populaţia Ombrosei s-ar fi dus în pădure, ca să le smulgă bergaminilor prada, tratându-i drept hoţi.

După vreo săptămână, când fu sigur că prietenii săi cărbunari le veniseră de hac mărfurilor, Cosimo povesti despre asaltul asupra pesterei. Şi cine vru să se ducă în pădure să mai pună mâna pe câte ceva se întoarse cu mâinile goale. Cărbunarii împărţiseră totul în părţi egale –

peştele sărat şi uscat, bucată cu bucată, salamul de porc, brânzeturile – iar din ce mai rămăsese făcuseră în codru un banchet mare care ţinu toată ziua.

Tata îmbătrânise foarte mult, şi durerea de a-l fi pierdut pe Enea Silvio avu consecinţe ciudate asupra caracterului său. Îl muncea ideea fixă de a nu lăsa ca lucrările întreprinse de fratele-i vitreg să se irosească.

Drept care, vru să se îngrijească el însuşi de creşterea albinelor, pregătindu-se plin de gravitate în acest scop, deşi până atunci nu văzuse niciodată mai îndeaproape un stup. Ca să primească sfaturi, venea la Cosimo, care învăţase câte ceva despre albine; nu-l întreba direct, ci aducea vorba despre apicultură şi aştepta să audă ce spune fratele meu, apoi le repeta ţăranilor ceea ce auzise, ca pe nişte ordine, cu un ton iritat şi cu îngâmfare, ca şi cum ar fi fost lucruri dinaine ştiute de dânsul. Se ferea să

se apropie prea mult de stupi, de teamă să nu fie înţepat, însă ţinea să arate că poate să-şi învingă teama - cine ştie cu ce eforturi! De asemenea, dădea ordine să se sape anumite canale pentru a traduce în viaţă vreun proiect iniţiat de bietul Enea Silvio; şi dacă ar fi reuşit, ar fi fost o întâmplare minunată, deoarece răposatul nu izbutise să

ducă niciodată nimic până la capăt.

Din păcate, această pasiune târzie a baronului pentru îndeletnicirile practice ţinu puţin. Într-o zi, preocupat şi nervos, se afla acolo, între stupi şi canale, când, la un moment dat, zări venind spre el câteva albine. I se făcu frică, începu să dea din mâini, răsturnă un stup şi o luă la goană ca din puşcă, urmărit de un nor de albine. Fugind orbeşte, nimeri în canalul pe care oamenii tocmai încercau să-l umple cu apă. Fu scos ud leoarcă.

Căzu la pat. Frigurile pricinuite de înţepături şi de răceala de după baia fără voie îl chinuiră o săptămână, după care se poate spune că era tămăduit. Dar puse stăpânire pe el o deprimare de care nu s-a mai vindecat.

Stătea mereu în pat şi îi pierise orice poftă de viaţă.

Din toate câte voise să realizeze, nimic nu-i reuşise, despre ducat nimeni nu mai pomenea o vorbă, fiul său mai mare era tot prin copaci, deşi ajunsese bărbat, fratele

vitreg îi murise asasinat, fiica era căsătorită departe, într-o familie şi mai antipatică decât ea, eu eram încă prea copil ca să-i fiu de vreun ajutor, iar nevasta era prea autoritară şi expeditivă. Începu să aiureze, să spună că

iezuiţii i-au ocupat casa şi că el nu mai poate ieşi din odaie; şi în felul acesta plin de amărăciuni şi de manii, cum trăise întotdeauna, i-a fost dat şi să moară.

Cosimo veni şi el la înmormântare, mergând din copac în copac, însă nu izbuti să intre în cimitir, deoarece în chiparoşi, care au crengile foarte dese, nu se putu căţăra defel. Asistă la ceremonie stând dincolo de zid, şi când noi toţi am aruncat un pumn de ţărână peste sicriu, a aruncat şi el o rămurea cu frunze. Atunci m-am gândit cà noi cu toţii am fost întotdeauna departe de tata, ca şi Cosimo, care stătea prin copaci.

Acum, baron di Rondò era Cosimo. Nu-şi schimbă

felul de viaţă. Ce-i drept, se îngrijea de bunul mers al averii noastre, dar întotdeauna în mod intermitent. Când îl căutau administratorii şi arendaşii, nu ştiau niciodată de unde să-l ia, iar când doreau mai puţin ca oricând să fie văzuţi de el, hop şi Cosimo pe o creangă.

Ca să se îngrijească de treburile familiei, fratele meu se arăta acum mult mai des prin oraş şi se oprea în uriaşul nuc din piaţă sau în stejarii din vecinătatea portului.

Lumea îl respecta, i se adresa cu „domnule baron“, iar lui Cosimo îi venea să se poarte oarecum ca un om bătrân, aşa cum uneori le place tinerilor, şi zăbovea acolo să

înşire poveşti unui grup de ţărani din Ombrosa, adunaţi la poalele copacului.

Continua să istorisească, mereu în alt chip, sfârşitul lui Enea Silvio Carrega. şi încet-încet dădu în vileag cârdăşia cavalerului cu piraţii, dar pentru a stăvili indignarea care îi cuprinse de îndată pe oameni, adăugă

povestea Zairei, ca şi cum Carrega i-ar fi mărturisit-o lui înainte de a muri, făcându-i astfel pe toţi să se şi

înduioşeze chiar de soarta tristă a bătrânului.

Eu cred că, de unde la început născocise totul, aşa într-o doară, Cosimo a ajuns, din aproximaţie în aproximaţie, la o relatare aproape complet veridică a faptelor. Aceasta s-a întâmplat în două sau trei rânduri. Pe urmă, cum cei din Ombrosa nu se mai săturau să tot audă

povestea şi veşnic li se alăturau noi ascultători care cereau noi amănunte, Cosimo se simţi ispitit să facă

adăugiri, amplificări, hiperbole, să introducă noi personaje şi episoade, aşa că povestea se deformă treptat şi deveni mult mai pestriţă ca la început.

De aci înainte, Cosimo avea un public care asculta cu gura căscată tot ce sporovăia el. Prinse gustul de a istorisi, iar viața lui în copaci, vânătorile, banditul Gian dei Brughi, câinele Optimus Maximus, toate deveniră

pretextul unor povestiri fără sfârşit. (câteva dintre episoadele acestor amintiri din viața sa sunt transpuse aici fără nici o modificare, aşa cum le povestea el la cererea auditoriului său plebeu, şi asta v-o spun ca să mă iertaţi dacă nu tot ceea ce scriu pare adevărat şi conform cu o viziune armonioasă a oamenilor şi faptelor.) Bunăoară, unul dintre acei pierde-vară îl întreba:

— E adevărat că domnia-ta n-ai pus niciodată piciorul pe altceva decât pe copaci, domnule baron?

lar Cosimo începea să turuie:

— Ba da, o dată, dar din greşeală, m-am urcat pe coarnele unui cerb. Credeam că trec pe deasupra unui paltin, şi când colo paltinul era un cerb fugit de pe moşiile regale, care tocmai se oprise locului. Cerbul simte greutatea mea în coarne şi o ia la goană prin pădure. Nu vă mai spun ce pârâituri, ce trosnete! Stăteam sus, între coarnele lui ascuţite, şi simţeam cum spinii mă înţeapă

din toate părţile, iar ramurile mă plesnesc peste faţă...

Cerbul se zbătea încercând să scape de mine, numai că eu mă ţineam zdravăn...

Aici se oprea din povestit, iar cei de faţă se grăbeau

să-l întrebe: