— Atunci... te duci...?
— Păi... eu...
Ugasso rupse alte trei file şi le aruncă în foc. Gian dei Brughi se aşeză jos şi îşi acoperi faţa cu mâinile.
— Am să mă duc, zise. Dar făgăduiţi-mi c-o să mă
aşteptaţi cu cartea în mână lângă casa lui Costanzo.
Banditul fu vârât într-un sac, iar deasupră-i aşezară o legătură de surcele. Bel-Loré ducea sacul în spinare.
În urma lui venea Ugasso, cu cartea. Ori de câte ori Gian dei Brughi zvârlea din picioare sau bombănea din fundul sacului, dând semne că ar vrea să se răzgândească, Ugasso îl făcea să audă foşnetul unei file rupte, iar Gian dei Brughi se potolea ca prin farmec.
Şi aşa, travestiţi în tăietori de lemne, îl duseră până la casa lui Constanzo şi îl lăsară acolo. Apoi merseră ceva mai departe şi se aşezară la pândă în spatele unui măslin, aşteptând clipa în care, după lovitură, urma să vină la ei.
Dar Gian dei Brughi era foarte grăbit şi ieşi din sac înainte de a se înnopta, când în casă era încă destulă
lume.
— Sus mâinile! zbieră la ei.
Dar nu mai era cel de odinioară, era aşa cum îl arăta înfăţişarea şi se simţea un pic cam ridicol.
— Sus mâinile, am zis!... Toţi câti sunteţi aici, cu faţa la perete!
Însă aproape că nu mai credea nici el în ceea ce
spunea. Şi făcea totul doar aşa, ca să fie făcut.
— Sunteţi toţi? Nu băgase de seamă că o fetiţă o zbughise afară pe uşă.
Oricum, în asemenea împrejurare nu se cădea să
piardă nici o clipă. Cu toate acestea, el o lungea fără rost, Costanzo făcea pe prostul că nu găseşte cheia şi Gian dei Brughi îşi dădu seama că nu mai este luat în serios, iar în adâncul inimii lui era mulţumit că se întâmpla aşa.
Într-un târziu ieşi din casă cu braţele pline de pungi cu bani. Şi alergă orbeşte la măslinul unde se înţeleseseră să
se întâlnească.
— Asta-i tot ce-am găsit. Dati-mi-o pe Clarissa!
Patru, şapte, zece braţe se întinseră deodată spre el şi-l imobilizară din creştet până-n tălpi. Cât ai zice peşte, fu ridicat de către o patrulă de zbiri şi legat fedeleş.
— Pe Clarissa ai s-o vezi după zăbrele, îi spuseseră; şi îl duseră la închisoare.
Închisoarea era un turnuleţ aflat pe ţărmul mării. Un desiş de pini maritimi creştea de jur împrejur. Din vârful unui pin, Cosimo ajungea aproape până la înălţimea ferestrei celulei în care fusese zvârlit Gian dei Brughi şi-i vedea faţa de după gratii.
Tâlharul nu se sinchisea câtuşi de puţin de interogatorii sau de proces: oricum s-ar fi desfăşurat lucrurile, ei tot aveau să-l spânzure; dar se gândea la zilele acelea searbede din închisoare, căci nu putea citi, şi la romanul întrerupt la jumătate. Cosimo izbuti să procure un alt exemplar din Clarissa şi veni cu volumul în pinul de lângă fereastră:
— Unde-ai rămas?
— Când Clarissa fuge din casa aceea dubioasă!
Cosimo răsfoi niţel, apoi zise:
— Ah, da, uite. Deci... şi începu să-i citească cu glas tare, întors cu fata spre gratiile pe care se vedeau încleştate mâinile lui Gian dei Brughi.
Instrucţia mergea greu; banditul rezista la bătăile cu
frânghia udă. Spre a-l face să mărturisească fiecare din nenumăratele-i delicte săvârşite, trebuiau zile şi zile. Şi zilnic, înainte şi după interogatoriu, tâlharul îl asculta pe Cosimo, care îi citea. Când isprăvi cu Clarissa, văzându-l cam trist, lui Cosimo îi trecu prin minte că aici, la închisoare, Richardson e oarecum deprimant, de aceea socoti mai nimerit să înceapă a-i citi un roman de Fielding, a cărui acţiune tumultuoasă l-ar fi recompensat cât de cât pentru libertatea pierdută. Sosiseră zilele procesului, iar Gian dei Brughi era cu gândul numai la întîmplările lui Jonathan Wild.
Mai înainte de a fi isprăvit Cosimo lectura romanului, veni ziua execuţiei. Într-o căruţă şi însoţit de preot, Gian dei Brughi păşea pe ultimul lui drum. La Ombrosa, osândiţii la moarte erau spânzuraţi într-un stejar înalt din mijlocul pieţei. În jur se aduna roată întregul norod.
După ce îi puseseră ştreangul de gât, Gian dei Brughi auzi un fluierat răsunând printre ramuri. Ridică ochii: era Cosimo, cu cartea închisă.
— Spune-mi cum se sfârşeşte! zise osânditul.
— Mă mâhneşte să-ţi spun, Gian, răspunse Cosimo.
Jonathan sfîrşeşte cu ştreangul de gât.
— Mulţumesc. Aşijderea şi eu. Rămâi cu bine! şi el însuşi împinse cât de colo scara de sub picioare, rămânând spânzurat.
Când trupul lui încetă să se mai zvârcolească, mulţimea se risipi. Cosimo nu plecă de acolo până
noaptea târziu, stând călare pe creanga de care atârna spînzuratul. Şi ori de câte ori se apropia vreun corb ca să
ciugulească ochii sau nasul mortului, Cosimo îl alunga vânturându-şi căciula prin aer.
