— Şi cum ai scos-o la capăt, domnia-ta?

Iar Cosimo, de fiecare dată, născocea alt sfârşit:

— Cerbul a alergat, a alergat, a alergat, până când a ajuns la neamul cerbilor, iar aceştia, văzându-l cu un om în coame, mai că se fereau, mai că se apropiau de el, curioşi. Atunci eu am îndreptat puşca, pe care o ţineam mereu în bandulieră, şi cum venea un cerb, cum îl şi doboram. În felul ăsta am ucis cincizeci...

— Păi unde s-au mai văzut cincizeci de cerbi prin părţile noastre? întreba unul dintre acei gură-cască.

— Hei, li s-a stins neamul fiindcă cei cincizeci erau numai cerboaice, n-aţi înţeles? Ori de câte ori cerbul meu încerca să se apropie de câte o cerboaică, eu... pac!

Trăgeam şi cerboaica rămânea moartă pe loc. Bineînţeles, cerbul nu putea să se resemneze şi era deznădăjduit.

Atunci... atunci... a hotărât să se sinucidă; a rupt-o la fugă

spre o stîncă înaltă şi de acolo s-a aruncat jos... Iar eu m-am agăţat de un pin mai răsărit şi iată-mă-s aici!

Altădată, Cosimo povestea despre o bătălie, cu coarnele, între doi cerbi şi cum la fiecare lovitură el sărea de pe coamele unuia pe ale celuilalt, până când, la o izbitură mai puternică, s-a pomenit aruncat într-un stejar...

Pe scurt, îl apucase neliniştea povestitorului care nu mai ştie care întâmplări sunt mai frumoase: cele trăite cu adevărat - şi care, când le evoci, aduc cu sine un val de aduceri-aminte, de sentimente mărunte, plictiseli, bucurii, îndoieli, vanităţi sau umilinţe - ori cele născocite, acele în care scorneşti din gros şi totul pare uşor, pînâ când îţi dai seama că, pe măsură ce baţi câmpii, ajungi să vorbeşti tot despre cele avute sau întâmplate în realitate în timpul vieţii.

Cosimo se afla încă la vârsta în care pofta de a istorisi stârneşte pofta de a trăi, şi ţi se pare că nu ai trăit destule ca să ai ce povesti; aşa se face că pleca la vânătoare şi

lipsea cu săptămânile, apoi reapărea prin copacii din piaţă

ţinând de coadă nevăstuici, bursuci şi vulpi şi le istorisea ombrosenilor poveşti noi care, tot povestindu-le, din adevărate deveneau basme, şi din basme deveneau adevărate.

Dar toată neliniştea aceea vădea o nemulţumire mai adâncă, felul acela de a umbla după oameni care să-l asculte dovedea că-i lipsea ceva, ceva deosebit. Cosimo nu cunoştea încă dragostea şi, dacă îi lipseşte aceasta experienţă, oricare alta nu mai înseamnă nimic. La ce bun să-ti primejduieşti viaţa când nu cunoşti încă dulceaţa ei?

Fetele de grădinari, şi precupeţele de peşte, şi domnişoarele în trăsuri treceau prin piaţa din Ombrosia, iar Cosimo, din copac, arunca asupra lor priviri scurte, fără să fi înţeles încă de ce în fiecare găsea câte ceva din ceea ce căuta, şi în nici una nu găsea totul. La căderea nopţii, când prin case se aprindeau luminile, iar Cosimo rămânea prin copaci singur, cu ochii galbeni ai bufniţelor, se pomenea visând dragostea. Era plin de admiraţie şi invidie faţă de perechile care îşi dădeau întâlnire pe după

tufişuri şi le urmărea cu privirea cum se mistuiesc în beznă, dar dacă se întindeau la rădăcina copacului în care stătea, fugea ruşinat.

Atunci, ca să înfrângă pudoarea naturală a privirii, se oprea să observe cum se drăgostesc animalele. Primăvara, lumea din copaci era o lume nupţială: veveriţele se iubeau cu mişcări şi strigăte aproape umane, păsările se împerecheau fâlfâind din aripi, şi şopârlele alergau împreunate, cu cozile strâns înnodate; iar aricii se făcuseră parcă pufoşi ca să le fie mai dulce îmbrăţişarea.

Câinele Optimus Maximus, întru nimic intimidat de faptul că era un baset, făcea curte, cu o îndrăzneală

arogantă, unor vânjoase căţele ciobăneşti sau căţele-lup, încrezător în simpatia naturală pe care o inspira. Uneori se întorcea chelfănit şi muşcat; dar era de ajuns o iubire

norocoasă ca să se simtă răsplătit de toate înfrîngerile.

Şi Cosimo, la fel ca şi Optimus Maximus, era unicul exemplar al unei specii. în visările lui cu ochii deschişi, se vedea iubit de fete minunat de frumoase: dar cum ar fi putut el întâlni dragostea în copaci? În născocirile lui, reuşea să nu-şi închipuie unde s-ar fi petrecut asemenea lucruri, jos pe pământ sau acolo sus unde se afla acum: îşi închipuia un loc fără loc, un fel de lume în care s-ar putea ajunge mergând în sus, nu în jos. Mai ştii? Exista poate un copac atât de înalt, încât urcându-te în vârful lui să

poţi ajunge în altă lume, în lună.

Până una-alta, de când îşi luase obiceiul acesta de a flecări în piaţă, se simţea din ce în ce mai puţin mulţumit de sine. Mai cu seamă când într-o zi de târg, un oarecare venetic din oraşul vecin, Olivabassa, zise:

— Aha, aveţi şi voi spaniolul vostru!

Întrebat ce vrea să spună cu vorbele astea, omul răspunse:

— Păi, la Olivabassa s-a aciuat o întreagă hoardă de spanioli care trăiesc prin copaci!

Cosimo nu-şi găsi liniştea până nu întreprinse o călătorie la Olivabassa, străbătând copacii pădurilor.

XVII

OLIVABASSA era un ţinut din interiorul ţării. Cosimo ajunse acolo după două zile de drum, punându-şi viaţa în primejdie, întrucât fusese nevoit să traverseze regiuni cu o vegetaţie mai rară. Pe drum, în vecinătatea aşezărilor omeneşti, oamenii care nu-l mai văzuseră scoteau ţipete de uimire, iar câte unul zvârlea cu pietre, de aceea el căută, pe cât posibil, să se ferească din calea trecătorilor.

Însă, pe măsură ce se apropia de Olivabassa, băgă de seamă că, dacă îl zărea vreun pădurar sau vreun plugar sau vreo culegătoare de măsline, nu se mira, ba chiar oamenii îl salutau scoţîndu-şi pălăriile, ca şi cum l-ar fi cunoscut, şi rosteau cuvinte într-un alt dialect decât cel local, care în gura lor suna ciudat, ca de pildă:

— Señor! Buenos dias, señor! 1

Era iarnă, şi unii copaci erau desfrunziţi. Un şir dublu de platani şi de ulmi străbătea Olivabassa. Apropiindu-se, fratele meu văzu că între crengile desfrunzite ale copacilor se aflau oameni, câte unul, doi sau trei într-un arbore, fie stând jos, fie în picioare, şi având un aer grav.

Din câteva salturi fu lângă ei.

_____

1 Domnule! Bună ziua. domnule! (span.) Erau bărbaţi cu veşminte nobile, cu tricornuri împodobite cu pene, cu mantii lungi, şi femei cu înfăţişarea la fel de nobilă, cu văluri pe cap, stând cocoţate câte două sau câte trei pe o singură creangă, unele brodând şi privind adeseori în jos, către drum, aplecându-şi uşor bustul într-o parte şi sprijinindu-şi braţul de-a lungul crengii, ca pe prichiciul unei ferestre.

Bărbaţii îi adresară saluturi, pline parcă de o amară

înţelegere:

— Buenos dias, señor!

Iar Cosimo se înclina, scoţându-şi pălăria.

Unul, care părea cel mai autoritar dintre ei, un grăsan vârât în furca unui platan, de unde s-ar fi zis că nici nu se mai poate ridica vreodată, cu chipul unui om bolnav de ficat, pe care umbra mustăţilor şi a bărbii rase, în ciuda vârstei sale înaintate, se zărea neagră, îl întrebă pe vecinul său, un bărbat istovit, slab şi uscat, cu straie negre şi, de asemenea, cu obrajii acoperiţi de perii negri ai bărbii rase, cine e necunoscutul care străbătea şirul de copaci.

Cosimo se gândi că sosise momentul să se prezinte.

Trecu în platanul domnului cel gras, făcu o reverenţă

şi zise:

— Baronul Cosimo Piovasco di Rondò, la dispoziţia dumneavoastră.

— Rondos? Rondos? făcu grăsunul. Aragonés?

Gallego? 1

— Nu, domnule.

— Catalan?

— Nu, domnule. Sunt de prin părţile astea.

— Desterrado también?