puteţi ajunge la migdalul acela.

— Cum e cu putinţă una ca asta? zise ea, râzând. Doar n-o să zbor.

— O clipă, spuse Cosimo şi scoase o funie. Dacă vă

lăsaţi legată cu funia asta, eu vă duc până acolo întocmai ca pe scripeţi.

— Nu... Mi-e frică, zise Ursula; dar râdea.

— Ästa-i sistemul meu. Călătoresc aşa de ani şi ani, făcând totul singur.

— Vai de mine!

Cosimo o transportă dincolo, apoi veni şi el. Era un migdal tânăr, nu prea mare, aşa că trebuia să stea foarte aproape unul de altul. Ursula gâfâia şi era roşie la faţă din cauza zborului.

— Speriată?

— Nu.

Dar îi batea inima.

— Trandafirul nu s-a pierdut, zise Cosimo şi-i potrivi floarea în păr.

Astfel, strânşi unul lângă celălalt, pe creanga de migdal, la orice mişcare se îmbrăţişau.

— Uf! zise ea şi el o sărută.

Asa începu dragostea, el fericit şi uluit, ea fericită, dar câtuşi de puţin surprinsă (fetelor nimic nu li se întâmplă

prin surprindere). Era dragostea, cea mult aşteptată de Cosimo, venită acum pe neaşteptate şi cu mult mai frumoasă decât şi-o putuse închipui. Iar din toată

frumuseţea ei, cel mai neaşteptat lucru era faptul că părea atât de simplă, încât băiatul, în clipa aceea, fu convins că

trebuie să rămână veşnic aşa.

XVIII

ÎNFLORIRĂ piersicii, migdalii, cireşii. Cosimo şi Ursula îşi petreceau împreună zilele prin pomii în floare.

Primăvara colora cu veselie chiar şi sumbra vecinătate a rubedeniilor.

În colonia exilaţilor, fratele meu ştiu să se facă

numaidecât util, învăţîndu-i diferite metode de a trece dintr-un copac în altul şi îndemnând acele nobile familii să renunţe la obişnuita lor rigiditate şi să facă un pic de mişcare. Aruncă punţi de frînghie care le îngăduiau celor foarte bătrâni să se viziteze între ei. Astfel, în răstimpul de aproape un an, cât rămăsese printre spanioli, înzestrâ colonia cu multe lucruri inventate de el: rezervoare de apă, plite, saci de blană în care să poată dormi. Dorinţa de a născoci lucruri noi îl îndemnă să-i ajute ca să poată trăi mai departe după obiceiurile lor, chiar când aceste obiceiuri erau în dezacord cu ideile autorilor săi preferaţi.

Astfel, văzând dorinţa acestor oameni cucernici de a se spovedi cu regularitate, scobi într-un trunchi un confesional, în care pirpiriul don Sulpicio putea să intre ca de acolo să le asculte păcatele printr-o ferestruică

prevăzută cu perdea.

Simpla pasiune pentru inovaţii tehnice nu era însă de ajuns ca să-i dezlege de supunerea datorată normelor învechite: trebuiau introduse şi ideile. Cosimo îi scrise librarului Orbecche să-i transmită cu poşta de la Ombrosa la Olivabassa ultimele cărţi sosite. În felul acesta putu să-i dea Ursulei să citească Paul şi Virginia şi Noua Heloisă.

Exilaţii ţineau deseori sfat într-un stejar mare, în scopul de a ticlui scrisori către suveranul lor. Iniţial, aceste scrisori reprezentau întotdeauna un protest plin de indignare şi de ameninţări, aproape un ultimatum; dar la un moment dat unii începură să propună formule mai blajine, mai respectuoase şi aşa, până la urmă, se ajunse

la o jalbă în care se ploconeau cu umilinţă la picioarele Maiestăţii sale, implorându-i iertarea.

Atunci se sculă El Conde. Toţi amuţiră. Contele, ridicând privirea spre cer, începu să vorbească asistenţei cu glas scăzut şi tremurător şi spuse tot ce avea pe suflet.

Când se aşeză la loc, ceilalţi rămaseră tăcuţi şi serioşi.

Nimeni nu mai pomeni de jalbă.

Cosimo aparţinea acum comunităţii şi lua parte la întruniri. Acolo, cu naivitate şi elan tineresc, explică

ideile filosofilor, păcatele suveranilor şi în ce fel s-ar putea guverna statele după dreptate şi raţiune. Dar dintre toţi, singurii care putură să priceapă ceva fură El Conde –

care, cu toată vârsta înaintată, se frământa încă în căutarea unei modalităţi noi de a gândi şi a acţiona –, Ursula, care citise nişte cărţi, şi câteva fete mai isteţe.

Ceilalţi membri ai coloniei erau capete pătrate, să baţi cuie în ele, nu idei.

Azi aşa, mâine aşa, până ce acest Conde, în loc să-şi vadă mai departe de treabă privind peisajul, începu să

ceară cărţi de citit. Pe Rousseau îl găsi cam greu de mistuit, dar Montesquieu îi plăcu: era un pas înainte.

Ceilalţi nobili, tămâie! Câte unul totuşi îi ceru lui Cosimo să-i împrumute Fecioara 1 ca să citească, pe ascuns de don Sulpicio, paginile mai deşucheate. În felul acesta, întrucât contele rumega idei noi. adunările din stejar luară altă întorsătură: exilaţii ajunseră să vorbeasă

despre plecarea în Spania ca să facă revoluţie.

_____

1 Fecioara din Orléans, poem eroicomic de Voltaire.

La început, părintele Sulpicio nu mirosi primejdia. De felul lui nu era prea isteţ, iar acum, rămas izolat, fără

sprijinul ierarhic al superiorilor, nu mai era la curent cu otrăvurile spiritului. Dar de îndată ce putu să-şi adune ideile (sau, după spusele unora, de îndată ce primi anumite scrisori cu sigiliul episcopiei), începu să spună că

în comunitatea lor s-a furişat diavolul, că se puteau aştepta la o ploaie de trăsnete, care să prefacă în scrum colacii, împreună cu toţi cei cocoţaţi printre crengi.

Într-o noapte, Cosimo fu trezit de nişte gemete.

Alergă repede cu lanterna în mână şi în ulmul contelui îl găsi pe bătrân legat fedeleş de trunchi şi pe iezuit care strîngea nodurile.

— Opreşte părinte! Ce-nseamnă asta?

Braţul Sfintei Inchiziţii, fiule! Acum e rândul acestui ticălos bătrân să-şi mărturisească erezia şi să-l scuipe afară pe diavolul aflat în el. Apoi va veni rândul tău.

Cosimo trase spada şi tăie funiile.

— Păzea, părinte! Mai există şi alte braţe, care se află