Nu departe de focul acela se afla o cărbunărie, şi un grup de bergamasci, prieteni de-ai săi, dormeau acolo într-o baracă.
— Foooc! Ajutoor!
Curând, tot muntele răsună de strigăte. Cărbunarii, risipiţi prin pădure, se vesteau unii pe alţii în dialectul lor de neînţeles. Iată-i alergând de pretutindeni. Focul fu stăvilit.
Această primă tentativă hoţească de incendiu şi de atentat la viaţa lui ar fi trebuit să-l prevină pe Cosimo ca să stea cât mai departe de pădure. Dar, dimpotrivă, el începu să se preocupe de felul în care, pe viitor, pădurile ar putea fi apărate de incendiu. În vara aceea era o arşiţă
şi o secetă cumplite. În pădurile de pe coastă, înspre Provența, ardea de o săptămână un foc enorm. Noaptea,
pe munte se zăreau nişte vâlvătăi uriaşe, ca ultimele clipiri ale amurgului. Aerul era uscat; în arşiţa verii, plantele şi mărăcinii deveniseră ca iasca. Se părea că
vânturile mână flăcările spre părţile noastre, dacă nu cumva vreun alt foc hoţesc sau uscat din întâmplare nu se unise cu celălalt într-un singur rug uriaş, de-a lungul întregii coaste. Ombrosa trăia cuprinsă de spaimă din pricina primejdiei ce o ameninţa, ca o fortăreaţă cu acoperişul de paie, împresurată de vrăjmaşi incendiatori.
Cerul nu părea scutit de asaltul focului: în fiecare noapte, stele căzătoare străbăteau una după alta firmamentul şi ne aşteptam să le vedem prăvălindu-se peste noi.
În acele zile, când groaza pusese stăpânire pe toţi, Cosimo îşi făcu rost de câteva butoiaşe şi, după ce le umplu cu apă, le cocoţă în vârful celor mai înalţi arbori, situaţi în locurile dominante. „Dacă nu la prea mult, dar la ceva s-a văzut că tot sunt bune.“ Nemulţumit, Cosimo se apucă să studieze regimul torenţilor care străbăteau pădurea, măcar că secaseră pe jumătate, şi al izvoarelor care abia-abia dacă mai dădeau un firicel de apă. Se duse să-l consulte pe Cavalerul avocat.
— Ah, da! exclamă Enea Silvio Carrega, plesnindu-se cu mâna peste frunte. Bazine! Diguri! Trebuie întocmite proiecte! şi izbucni în strigăte scurte şi se porni să ţopăie de entuziasm, în vreme ce mii şi mii de gânduri i se îmbulzeau în minte.
Cosimo îl puse să facă calcule şi desene, iar între timp îi cointeresa pe proprietarii pădurilor particulare, pe antreprenorii pădurilor de pe domeniile statului, pe tăietorii de lemne, pe cărbunari. Toţi laolaltă, sub conducerea Cavalerului avocat (sau, mai bine zis, Cavalerul avocat fiind la cheremul tuturor, silit să-i conducă şi să nu fie cu mințile aiurea), împreună cu Cosimo, care supraveghea de sus lucrările, construiră
rezervoare de apă, astfel că în orice punct ar fi izbucnit un incendiu, ei să ştie de unde se pot alimenta pompele.
Dar numai atât nu era de ajuns. Trebuiau organizate gărzi de stingâtori, echipe care, în caz de alarmă, să se aşeze imediat în lanţ, ca să-şi treacă din mână în mînâ găleţile cu apă şi să stăvilească incendiul înainte de a se întinde. Astfel s-a născut un fel de miliţie, care făcea de pază în schimburi de zi şi de noapte, precum şi inspecţii nocturne. Oamenii erau recrutaţi de Cosimo din rândurile ţăranilor şi ale meşteşugarilor din Ombrosa. Curând, aşa cum se întîmplă în orice asociaţie, se născu un spirit de breaslă, o întrecere între echipe, şi toți se simţeau în stare de fapte mari. Cosimo simţi cum se trezesc şi în el noi forțe şi fu cuprins de bucurie; îşi descoperise aptitudinea de a-i face pe oameni să se întovărăşească şi de a se pune în fruntea lor, aptitudine de care, spre norocul său, n-a încercat niciodată să abuzeze şi căreia nu i-a dat frâu liber decât de foarte puţine ori în viață, numai când erau în joc interese importante şi întotdeauna obținând succese.
Pricepu astfel că întovărăşirile îl fac pe om mult mai puternic şi scot la iveală calităţile cele mai de seamă ale fiecărui individ în parte, prilejuindu-ți o mulţumire pe care rareori o poți avea dacă te ţii deoparte, şi anume satisfacţia de a vedea cât de multi oameni sunt cinstiţi, cumsecade şi capabili, pentru care merită să făptuieşti lucruri bune (pe câtă vreme, trăind numai pentru tine, se întâmplă tocmai contrariul, şi anume că vezi cealaltă față
a oamenilor, aceea din pricina căreia trebuie să ții mereu mâna pe mânerul săbiei).
Aşadar, vara în care a avut loc incendiul a fost plină
de foloase: se ivise o problemă comună, pe care fiecare ținea s-o rezolve şi pe care fiecare o punea înaintea celorlalte interese, personale, şi care dădea fiecăruia satisfacţia de a se găsi în raporturi de bună înţelegere şi stimă cu atâția alți oameni de treabă.
Mai târziu, Cosimo avea să priceapă că dacă acea problemă comună nu mai există, întovărăşirile nu mai sunt bune, şi că-i mai bine ca un om să trăiască singur, nu
să fie şeful altora. Dar pentru moment, fiind şef, Cosimo îşi petrecea nopţile – aşa cum putea fi mereu văzut –
absolut singur, în pădure, stând de veghe sus într-un copac.
Dacă ar fi zărit o geană de foc, avea pregătit acolo, în vârful copacului, un clopot care se auzea până departe şi cu care putea să dea alarma. Cu acest sistem, în cele trei-patru rânduri când au izbucnit din nou incendii, oamenii au reuşit să le stingă la vreme şi să salveze pădurile. Şi întrucât era vorba de un sabotaj vădit, îi descoperiră şi pe vinovaţi în persoana celor doi tâlhari -
Ugasso şi Bel-Loré - pe care îi exilară de pe teritoriul Comunei. La sfârşitul lui august au început ploile torenţiale; primejdia incendiilor trecuse.
Pe atunci, la Ombrosa nu se auzeau vorbindu-se decât de bine despre fratele meu. Aceste cuvinte de laudă
ajungeau chiar şi în casa noastră: „Totuşi, e atât de bun!“
sau „Totuşi, anumite lucruri le face bine!“ - vorbe spuse cu tonul celui care ţine să facă aprecieri obiective asupra unei persoane de altă religie sau dintr-un partid advers şi care vrea să dovedească celorlalţi că are o minte atât de luminată, încât e în măsură să înţeleagă chiar şi ideile ce diferă mult de ale sale proprii.
La asemenea stiri, reacţiile generălesei erau de obicei bruşte şi lapidare: „Au arme?“ întreba ea, când îi auzea discutând despre garda organizată de Cosimo împotriva incendiilor. „Exerciţii fac?“ continua generăleasa, întrucât ea se şi gândea la constituirea unei miliţii înarmate care să fie în stare, în caz de război, să ia parte la operaţiunile militare.
Tata. dimpotrivă, asculta în tăcere, clătinând din cap, şi nu-ţi puteai da seama dacă ştirea despre fecior îl îndurera sau dacă, dimpotrivă, încuviinţa, măgulit într-un fel şi neașteptând altceva decât să-şi poată pune din nou speranţele într-însul. Fără îndoială că această ultimă
presupunere era cea adevărată, deoarece după câteva zile se urcă pe cal şi plecă să-l caute.
Se întâlniră undeva într-un luminiş, mărginit jur-împrejur de arbuşti. Baronul se învârti cu calul în sus şi-n jos de două sau de trei ori, fără să se uite la fiul său, deși îl văzuse. Cosimo, care se afla mai departe, se apropie sărind din copac în copac. Când ajunse dinaintea tatei, îşi scoase pălăria de paie (care, vara, înlocuia căciula de blană de pisică sălbatică) şi zise:
— Bună ziua, domnule tată!
— Bună ziua, fiule!
— Cum se simte domnia-ta, bine?
— În măsura în care îmi îngăduie anii şi necazurile.
— Mă bucur că te văd sănătos.
— Acelaşi lucru vreau să-l spun şi eu despre tine, Cosimo. Am auzit că te zbaţi pentru interesul colectivităţii.
— Doresc din inimă să salvez pădurile în care trăiesc, tată.
— Știi că o fâşie de pădure este proprietatea noastră, moştenită de la biata ta bunică Elisabeta, fie-i ţărâna uşoară?!
— Da, tată. În localitatea Belrío. Acolo cresc treizeci de castani, douăzeci şi doi de fagi, opt pini şi un arţar.
Am copia tuturor hărţilor cadastrale! Tocmai de aceea, ca membru al unei familii proprietare de păduri, am vrut să-i adun laolaltă pe toți cei interesaţi să le păstreze.
— Mda, zise baronul, căruia îi plăcuse răspunsul. Dar adăugă: Am auzit că ar fi o asociaţie de brutari, de zarzavagii şi potcovari.
