Ajunşi la barca lor, trei pirați, toţi nobili ofiţeri, se grăbiră să întindă pânzele. Făcând un salt din pinul de lângă ţărm, Cosimo coborî pe catarg, se agăţă de traversa vergii şi, de acolo de sus, ținându-se cu genunchii bine încleştaţi, scoase sabia din teacă. Cei trei pirați ridicară
iataganele. Fratele meu. făcând o fentă la dreapta, alta la stânga, îi ţinu în şah pe toți trei. Barca, aflată încă la ţărm, se înclina când într-o parte, când în cealaltă. În clipa aceea răsări luna şi sclipiră atât sabia dăruită de baron fiului său cât şi iataganele mahomedanilor. Fratele meu îşi dădu drumul de-a lungul catargului şi îşi înfipse spada în pieptul unui pirat, care se prăbuşi peste bord. Sprinten ca o şopârlă, el se urcă din nou, apărându-se de atacurile celorlalţi, apoi coborî iar şi străpunse cu sabia încă un pirat; se căţăra iarăşi, urmă o scurtă încăierare cu cel de-al treilea pirat şi, din două mişcări, îl străpunse.
Cei trei ofiţeri mahomedani zăceau pe spate, jumătate în apă, jumătate afară, cu bărbile pline de alge. Ceilalţi pirați zăceau la gura peşterii, fără cunoştinţă, din pricina loviturilor cu pietre şi cu lopeţile. Căţărat încă pe catargul bărcii, Cosimo privea triumfător în jur, când deodată îl văzu năpustindu-se afară din peşteră, ca o mâță
cu coada în flăcări, pe Cavalerul avocat, care până atunci stătuse ascuns. Cavalerul o rupse la fugă pe plajă, cu capul în piept, ajunse la barcă, îi făcu vânt desprinzând-o de ţărm, sări înăuntru şi, înșfăcând lopeţile, începu să
vâslească din răsputeri spre larg.
— Cavalere, ce faci? Eşti nebun? îi strigă Cosimo din vârful catargului. Întoarce-te la ţărm. Încotro ne ducem?
Aş, de unde! Era limpede că Enea Silvio Carrega voia să ajungă din urmă nava piraţilor, ca să se pună la adăpost. Trădarea lui fusese iremediabil descoperită, aşa încât, dacă rămânea pe uscat, ar fi sfârşit fără doar şi poate în ştreang. De aceea vâslea, vâslea, iar Cosimo, deşi mai ţinea în mână sabia, iar bătrânul era dezarmat şi nevolnic, nu ştia nici el singur ce să facă. De fapt, nu-i
făcea plăcere să folosească violenţa împotriva unui unchi, şi-apoi, ca să ajungă la el, ar fi trebuit să coboare de pe catarg în barcă, iar problema dacă a coborî într-o barcă
echivala sau nu cu a coborî pe pământ sau dacă nu cumva încălcase legile lăuntrice pe care şi le impusese, sărind de pe un arbore cu rădăcini pe arborele unei nave, era prea complicată pentru clipa aceea. Aşa încât nu schiţă nici o mişcare, ci îşi încolăci picioarele în jurul catargului şi porni pe valuri, în timp ce o adiere uşoară umfla pânza, iar bătrânul vâslea de zor spre larg.
Auzi un lătrat. Avu o tresărire de bucurie. Câinele Optimus Maximus, pe care în timpul luptei îl pierduse din ochi, stătea acolo, ghemuit în fundul bărcii, şi se gudura ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic. La urma urmelor, îşi zise Cosimo, nici n-avea de ce să se necăjească chiar aşa de tare: se afla în familie, cu unchiul, cu câinele său, mergea cu barca, ceea ce, după atâția ani de trai prin copaci, era o distracţie plăcută.
Pe mare era lună. Bătrânul obosise. Vâslea anevoie, plângea; apoi începu să spună:
— Ah, Zaira!... Ah, Alah, Alah, Zaira!... Ah, Zaira, inşalah…
În mod inexplicabil, vorbea turceşte şi repeta printre lacrimi acest nume de femeie, pe care Cosimo nu-l auzise niciodată.
— Ce tot spui, cavalere? Ce te-a apucat? Încotro mergem? îl întrebă el.
— Zaira... Ah, Zaira!... Alah, Alah!... striga bătrânul.
— Cine e Zaira, cavalere? Crezi că pe-aici mergi la Zaira?
Iar Enea Silvio Carrega încuviinţa dând din cap, şi vorbea turceşte printre lacrimi, şi striga spre lună acel nume.
În legătură cu această Zairă, mintea lui Cosimo începu să macine tot felul de presupuneri. Poate că urma să i se dezvăluie cea mai adâncă taină a acelui bătrân sfios şi
enigmatic. Dacă, îndreptîndu-se spre nava piraţilor, cavalerul intenţiona să ajungă la Zaira aceea, atunci înseamnă că era vorba de o femeie care trăia acolo, pe acele meleaguri otomane. Poate că toată viaţa lui fusese dominată de dorul după această femeie, poate că ea era imaginea fericirii pierdute, pe care el o urmărea crescând albine şi trasând canale. Poate că era o amantă, sau o soţie pe care o avusese acolo, departe, în grădinile din ţările acelea de peste mare, sau, şi mai de necrezut, o fiică, o fiică a lui, pe care n-o mai văzuse de copilă. Ca s-o găsească, încercase ani de zile să intre în legătură cu vreo corabie turcească sau maură, din cele care nimereau în porturile noastre, iar în cele din urmă i-o fi adus veşti despre ea. Poate aflase că e sclavă şi, ca s-o răscumpere, acceptase să dea informaţii privitoare la ruta tartanelor din Ombrosa. Sau era vreo veche datorie pe care trebuia s-o achite, pentru ca piraţii să-l primească între ei şi să-l îmbarce pentru țara Zairei.
Acum, dat în vileag, iată-l silit să fugă din Ombrosa, iar berberii nu mai puteau refuza să-l ia cu ei şi să-l ducă
la Zaira. În vorbele lui sacadate şi ciuntite se amestecau accente de speranţă, de rugă şi chiar de teamă: teama că
nu se afla pe drumul cel bun, că altă nenorocire ar putea să-l despartă de fiinţa iubită.
De-abia mai putea vâsli, când se apropie o umbră: altă
barcă berberă. Poate că cei de pe navă auziseră zgomotul luptei de pe ţărm şi piraţii trimiteau cercetaşi.
Cosimo coborî la jumătatea catargului, ca să se ascundă după velă. În schimb, bătrânul începu să strige în limba francă să-l ia şi pe el, să-l ducă pe navă, şi întindea braţele. Într-adevăr, dorinţa îi fu îndeplinită: doi ieniceri cu turbane, îndată ce le veni la îndemână, îl înșfăcară pe bătrân de spate, îl ridicară, uşor cum era, si-l traseră în barca lor. Din ciocnirea aceasta, barca în care se afla Cosimo fu împinsă înainte, vela prinse vânt, şi astfel fratele meu, care se şi vedea mort, scăpă şi nu fu
descoperit.
Îndepărtîndu-se cu ajutorul vântului, la urechea lui Cosimo ajunseseră dinspre nava piraţilor glasuri ce păreau că se ceartă. Un cuvânt rostit de mauri ce suna a
„ghiaur“, precum şi vocea bătrânului, care tot repeta ca un om îndobitocit: „Ah, Zaira!“, nu mai lăsau nici o îndoială asupra primirii făcute cavalerului. Desigur, îl socoteau răspunzător pentru moartea unora dintre ai lor şi-l acuzau de trădare... Deodată un urlet spintecă
văzduhul, urmă o bufnitură, apoi se făcu linişte. Lui Cosimo îi veni în minte, limpede de parcă o şi auzea, vocea tatălui său când striga: „Enea Silvio! Enea Silvio!“
alergând după el pe câmp, şi îşi ascunse faţa în faldurii velei.
Se urcă din nou în vârful catargului ca să vadă încotro se îndreaptă barca. În mijlocul mării se zărea ceva plutind ca dus de curent, un obiect, un fel de geamandură, dar o geamandură cu coadă... Asupra „geamandurii“ căzu o rază de lună şi Cosimo văzu că nu era un obiect oarecare, ci un cap de om, un cap acoperit de un fes cu ciucure, şi recunoscu fata Cavalerului avocat, care, ca totdeauna, privea cu aerul său speriat şi cu gura căscată, iar de la barbă în jos totul era cufundat în apă şi nu se vedea.
Cosimo strigă:
— Cavalerei Cavalere! Ce faci? De ce nu te urci?
Prinde-te de barcă! Hai să te-ajut să urci! Cavalere!
Dar unchiul nu răspunse: plutea, plutea, uitându-se în sus cu privirea aceea speriată, ce părea că nu vede nimic.
Cosimo spuse:
— Hei, Optimus Maximus, sări în apă şi înhaţă-l pe cavaler de ceafă! Salvează-l! Hai, salvează-l!
Supus, câinele se azvârli în apă, încercă să-l apuce de ceafă pe bătrân, dar nu izbuti şi-l prinse de barbă.
— De ceafă am zis, Optimus Maximus! insistă
Cosimo.
