sfântul ca una dintre drăguţele sau nevestele lor să ridice o privire spre un copac, că era prăpăd. Femeile, pe de altă

parte, abia se întâlneau: „Ci, ci. ci...“; de cine vorbeau?

De Cosimo.

Checchina sau alta, sigur e că fratele meu, fără să

coboare vreodată din copaci, îşi avea combinaţiile lui.

L-am întâlnit o dată alergând din cracă în cracă şi ducând în spinare o saltea, pe care o căra cu aceeaşi uşurinţă cu care îl vedeam ducând puşca, securea, desaga, cornul cu praf de puşcă sau plosca.

O anume Dorotea, femeie galantă, mi-a mărturisit că

ar fi avut legături cu el din proprie iniţiativă, şi nu pentru cîştig, ci doar aşa ca să-şi facă o idee.

— Şi ce idee ţi-ai făcut?

— Ei! Am rămas mulţumită...

Alta, o anume Zobeida, mi-a povestiţi că l-a visat pe

„omul căţărat“ (aşa îi zicea), dar visul era atât de plin de amănunte şi de informaţii exacte, încât eu cred că l-a trăit aievea.

Desigur, eu nu mă prea pricep în de-alde astea, dar Cosimo exercita asupra femeilor un fel de vrajă. De când stătuse cu spaniolii aceia, începuse să aibă mai multă

grijă de înfăţişarea lui şi nu mai umbla încotoşmănat în blănuri ca un urs. Purta pantaloni şi frac bine mulate pe corp, şi joben, după moda englezească, îşi rădea barba şi îşi friza peruca. Ba chiar, după îmbrăcăminte, puteai ghici dacă se ducea la vânătoare sau la o întâlnire galantă.

Fapt este că o boieroaică mai trecută, de aici din Ombrosa, pe care n-o numesc (fiicele şi nepoţii ei mai trăiesc şi s-ar putea simţi jigniţi, dar pe atunci era o poveste ştiută de toată lumea), se plimba întotdeauna cu trăsura, singură, numai cu bătrânul vizitiu pe capră, şi-l punea s-o ducă pe acea porţiune a şoselei care trece prin pădure. La un moment dat îi zicea vizitiului:

— Giovita, pădurea e plină de ciuperci. Hai, coboară

de umple coşuletul ăsta şi pe urmă te întorci; şi-i dădea ditamai panerul.

Bietul bătrân, cu reumatismele lui care îl chinuiau, cobora de pe capră, lua coşul în cârcă şi părăsea şoseaua luând-o prin pădure, printre ferigile ude de rouă, şi pătrundea tot mai adânc, tot mai adânc, printre fagi, aplecându-se ca să scormonească pe sub frunze după vreo

mânătarcă sau vreun burete. În acest timp, nobila doamnă

din trăsură, ca răpită din cer, dispărea în sus, în rămurişul des care se bolteşte peste şosea. Mai mult nu se ştie - doar că de câteva ori s-a întâmplat să treacă cineva pe acolo şi să vadă trăsura goală oprită în pădure. Apoi, la fel de misterios cum dispăruse, iat-o pe nobila doamnă instalată

la loc în trăsură şi privind cu ochi languroşi. Se întorcea Giovita, plin de noroi, ducând în coş câteva ciupercuţe, anevoie adunate, şi porneau.

Poveşti de felul acesta se istoriseau multe, mai cu seamă în casa unor anumite cucoane din Genova, care dădeau sindrofii pentru bărbaţi cu parale (le frecventam şi eu când eram burlac), şi aşa, tot ascultând la poveşti, le-o fi venit chef acestor cinci doamne să-i facă baronului o vizită. E vorba de un stejar numit încă şi azi „Stejarul celor Cinci Vrăbiuţe“, dar noi, cei bătrâni, ştim ce înseamnă asta. Povestea a răspândit-o un oarecare Gè, negustor de stafide, om de încredere. Era o zi frumoasă şi însorită, când acest Gè vâna prin pădure. Ajunge Gè sub stejarul cu pricina şi ce să vezi? Pe toate cinci şi le cocoţase Cosimo în copaci, una ici, una colo; se desfătau la soare, goale-golute. cu umbreluţele deschise ca să nu se pârlească, iar baronul în mijlocul lor, citind versuri latineşti, n-am reţinut dacă din Ovidiu sau din Lucreţiu.

Multe se povesteau, dar câte or fi fost adevărate, nu ştiu, pe atunci el era foarte discret şi pudic şi nu vorbea despre astfel de lucruri. La bătrânețe, dimpotrivă, povestea la nesfârşit, însă povestea prea multe, dar mai toate erau istorii dintr-acelea care nu stau în picioare, de nu le mai descurca nici el. Adevărul e că pe atunci, când o fată rămânea grea şi nu se cunoştea vinovatul, le venea la îndemână să dea vina pe el. O fată a povestit o dată că

se afla la cules de măsline şi deodată s-a simţit ridicată în sus de două brate lungi ca de maimuţă... Curând după

aceea a trântit doi gemeni. Ombrosa s-a umplut de bastarzi, atribuiţi toţi, pe drept sau pe nedrept, baronului.

Acum au crescut mari şi câte unul, în adevăr, îi seamănă: dar s-ar putea să fi fost din pricina sugestiei, fiindcă

femeile gravide, când îl vedeau pe Cosimo sărind deodată

de pe un copac pe altul, rămâneau impresionate.

O fi! Dar eu nu cred în astfel de povești destinate să

explice asemănările copiilor. Nu ştiu dacă o fi avut chiar atâtea femei câte s-a spus, dar e sigur că cele care l-au cunoscut cu adevărat preferau să tacă.

Şi încă ceva. Dacă avea atâtea femei la dispoziţie, cum se face că în nopţile cu lună umbla bezmetic ca un motan prin smochini, pruni, rodii, dând tîrcoale locuinţelor aflate în zona aceea de grădinarii care încercuiesc casele Ombrosei? Şi se tânguia, căsca, gemea, ba scotea nişte suspine nemaipomenite, manifestări pe care în zadar încerca să şi le controleze, că-i ieşeau din gâtlej ca nişte miorlăieli sau ca nişte urlete de lup. Iar ombrosenii, care se învăţaseră cu el, treziţi din somn, nici nu se mai speriau; se răsuceau în aşternut şi spuneau:

— Ăsta-i baronul care umblă după vreo muiere.

Numai de-ar găsi-o mai repede, să ne lase să dormim.

Uneori, vreun bătrân dintre cei care suferă de insomnii şi sar iute din pat când aud vreun zgomot se arăta la fereastră şi, privind spre grădini, zărea printre ramurile smochinilor umbra lui proiectată pe pământ de lumina lunii.

— Nu te prinde somnul, domnia ta? întreba.

— Nu, mă tot răsucesc şi nu izbutesc să dorm, răspundea Cosimo, de parcă ar fi vorbit din pat, cu fața afundată în perne, asteptând numai să i se îngreuneze pleoapele, pe când el de fapt stătea agăţat acolo ca un acrobat. Nu ştiu ce am în seara asta, o fi căldura, o fi nervozitatea: poate fiindcă vremea trage a ploaie, n-o simţi şi dumneata?

— Cum să nu, o simt, o simt... Dar eu sunt bătrân, boierule, în timp ce domnia ta are sîngele tânăr, care îndeamnă...

— De! De îndemnat, mă îndeamnă...

— Păi ia vedeţi, domnule baron, poate v-ar putea îndemna ceva mai încolo, că aici, oricum, nu-i nimic care să vă poată potoli aleanul: numai familii de oameni nevoiaşi care se scoală în zori şi acum vor să doarmă...

Fără să răspundă, Cosimo dispărea foşnind, spre alte livezi. A ştiut întotdeauna să nu depăşească măsura, iar ombrosenii, la rândul lor, au ştiut să-i rabde ciudăţeniile: în parte fiindcă el era totuşi „Baronul“, şi în parte fiindcă

era un baron altfel decât ceilalţi.

Uneori aceste gemete de fiară, care îi ieşeau din piept, găseau alte ferestre mai doritoare să-l asculte; era de ajuns semnalul unei lumânări aprinse, o chicoteală

catifelată, un murmur de glasuri femeieşti, al căror înţeles, în jocul de umbră şi lumină, nu-l putea prinde –

desigur glume pe socoteala lui, provocări, chemări prefăcute – pentru ca singuraticul acela, care sărea din cracă în cracă, să le ia în serios, să le ia drept dragoste.

Dar iată, una mai neruşinată, pătrunsă încă de căldura patului, cu sânii descoperiţi, cu părul despletit, cu râsul alb între buzele cărnoase întredeschise, ieşea la fereastră

să vadă ce se petrece şi începea dialogul:

— Cine-i acolo? Un motan?

Iar el:

— Un bărbat, un bărbat.

— Un bărbat care miorlăie?