osândirea la moarte a unui membru al familiei noastre!
Toată noaptea se frământă la gândul acesta şi avea să
se chinuiască şi a doua zi, trecând furios de pe o creangă
pe alta, sărind, agăţându-se cu braţele, lăsându-se să
alunece de-a lungul trunchiurilor, aşa cum făcea totdeauna când îl muncea vreun gând. În cele din urmă se hotărî să aleagă o cale de mijloc: să-i sperie pe piraţi şi să
bage frica în bătrân, potrivind în aşa fel lucrurile, încât să
curme relaţiile lor murdare, fără a mai fi nevoie de intervenţia justiţiei. Aşadar, după căderea nopţii, Cosimo urma să se posteze în pinul amintit, cu trei sau patru puşti încărcate alături (căci acum dispunea de un întreg arsenal, în vederea îndeletnicirilor sale vânătoreşti); când cavalerul s-ar fi întâlnit cu piraţii, el avea să tragă un foc după altul, făcând ca gloanţele să şuiere pe deasupra capetelor lor. Auzind împuşcăturile, piraţii şi unchiul nostru ar fi rupt-o la fugă care încotro, mâncând pămîntul. Iar cavalerul, care, de bună seamă, nu era un om îndrăzneţ, bănuind că a fost recunoscut şi fiind sigur că întâlnirile de pe plajă erau supravegheate, s-ar fi ferit
de a mai încerca să se întâlnească astfel cu echipajele mahomedane.
Într-adevăr, Cosimo aşteptă în pin două nopţi în şir, cu puştile îndreptate spre țintă. Dar nu se întâmplă nimic.
În a treia noapte iată însă că bătrânul cu fes pe cap se ivi cu paşi mici şi iuți, poticnindu-se în pietrele de pe mal, şi începu să semnalizeze cu lămpaşul; numaidecât, o barcă ticsită de marinari cu turbane se apropie de ţărm.
Cosimo stătea cu degetul pe trăgaci, totuşi nu trase.
Fiindcă, de data aceasta, lucrurile se petrecură altfel decât rândul trecut. După o scurtă discuţie, doi dintre piraţii coborâți pe plajă făcură semn spre barcă iar ceilalţi începură să descarce: lăzi, baloturi, saci, damingene, putini pline cu brînzeturi. Şi nu era o singură barcă, erau multe, multe, şi toate încărcate, iar un şir de marinari cu turbane se rânduiră pe ţărm, în frunte cu administratorul nostru, care îi călăuzi, cu mersul lui şovăielnic, până la o peşteră ascunsă între stînci. Acolo maurii aşezară toate mărfurile, desigur rodul ultimelor lor isprăvi piratereşti.
De ce le aduseseră pe ţărm? În cele din urmă n-a fost greu să se reconstituie cele petrecute: berberii, trebuind să
arunce ancora într-unul dintre porturile noastre (pentru un oarecare legitim negoţ, care avea totdeauna loc între noi şi ei, concomitent cu acţiunile de jaf) şi fiind nevoiţi deci să se supună controlului vamal, trebuiau să ascundă la loc sigur mărfurile prădate, pentru ca apoi, la întoarcere, să
treacă să le ia. În felul acesta, ar fi dovedit că nava lor e cu desăvârșire străină de ultimele jafuri, ba chiar ar fi întărit relaţiile comerciale normale cu ţara noastră.
Toate aceste urzeli de culise au fost cunoscute abia mai târziu. Pentru moment, Cosimo n-avea timp să-și pună întrebări. Comoara piraţilor fusese lăsată într-o peşteră, iar aceştia se urcară în bărci şi plecară: trebuia să
se pună cât mai repede mâna pe ea. Timp de o clipă, fratele meu se gândi să se ducă să-i trezească pe negustorii din Ombrosa, care erau desiguri proprietarii
legitimi ai mărfurilor. Dar îşi aminti numaidecât de prietenii lui cărbunarii, care mureau de foame în pădure, laolaltă cu familiile lor. Nu mai zăbovi o clipă şi alergă
din copac în copac drept spre locurile unde, în jurul vetrelor cenuşii de lut, bergaminii dormeau în colibele lor dărăpănate.
— Repede! Haideţi cu toţii! Am descoperit comoara piraţilor!
Din corturile şi de sub acoperişurile de crengi ale colibelor se stârni un mormăit, apoi izbucniră glasuri, sudălmi, iar în cele din urmă exclamaţii de uimire, întrebări:
— Aur? Argint?
— N-am văzut prea bine, le răspunse Cosimo. După
miros, aş zice că-i vorba de o cantitate de peşte sărat şi de brînză de oi!
La cuvintele acestea toţi oamenii din pădure se sculară. Cei care aveau puşti de vânătoare îşi luară
puştile, alţii puseră mâna pe topoare, suliţe, sape, lopeţi, dar mai ales înhăţară vase ca să încarce prada, ba chiar şi coşuri desfundate, şi saci înnegriţi de cărbune. Şi porniră
în mare alai:
— Hura! Hota!
Chiar şi femeile coborau cu coşuri goale pe creştet, şi copiii, cu saci pe cap, ca nişte glugi, ținând în mâini torțe aprinse. Cosimo mergea înaintea lor, sărind din pinul de pădure în măslin, din măslin în pinul maritim...
Erau gata să cotească pe după pintenul stîncii, dincolo de care se căsca peştera, când, în vârful unui ficus cu tulpina răsucită, răsări umbra albă a unui pirat, care ridică
iataganul şi dădu alarma urlând. Din câteva salturi, Cosimo fu însă pe o creangă deasupra lui şi-i propti sabia în şale, până ce piratul, zbătându-se, se azvârli în prăpastie.
În peşteră se ţinea o adunare a căpeteniilor de pirați, (în forfota aceea a descărcării mărfurilor, Cosimo nu
băgase de seamă că piraţii rămăseseră acolo.) Auzind strigătul santinelei, ieşiră din vizuină şi se văzură
înconjuraţi de hoarda aceea de bărbaţi şi de femei, cu fețe pline de funingine, cu saci pe cap, înarmaţi cu lopeți.
Ridicară iataganele şi se năpustiră înainte pentru a-şi croi drum.
— Hura! Hota!
— Insalati!
Lupta începu. Numărul cărbunarilor era mai mare, dar piraţii erau mai bine înarmaţi. Oricum însă, se ştie că, împotriva iataganelor, cu nimic nu-i mai lesne să lupţi decât cu lopeţile. Ding! Ding! Şi lamele marocane se retraseră toate ştirbite. Puştile de vânătoare făceau doar fum, bubuiau, şi încolo nimic altceva. Unii dintre pirați (pare-se ofiţeri) aveau puşti foarte frumoase la vedere, toate damaschinate, dar în peşteră cremenea trăsese umezeală şi nu se aprindea. Cei mai dezgheţaţi dintre cărbunari îi loveau în cap cu lopeţile pe ofiţerii pirați, ca să-i zăpăcească şi să le ia puştile. Dar, ocrotiţi de turbanele lor uriaşe, aceştia îndurau loviturile, ce cădeau atenuate ca în puful unei perne. Ar fi tost mai nimerit să-i izbească în stomac, fiindcă umblau cu buricul gol.
Băgând de seamă ca singurele lucruri ce se aflau din belşug acolo erau pietrele, cărbunarii începură să arunce cu pietre. Maurii se repeziră atunci şi ei la pietre; lupta cu pietre căpătă astfel un aspect mai ordonat, dar, întrucât cărbunarii căutau să intre în peşteră, ațâțaţi din ce în ce de mirosul de pește sărat ce le gâdila nările, iar berberii căutau să fugă spre mare, spre şalupa legată de ţărm, celor două tabere le lipseau de fapt temeiuri serioase de încăierare.
La un moment dat, în urma unui asalt, cărbunarii îşi croiră drum spre peşteră. Mahomedanii rezistau încă sub grindina de pietre, când deodată văzură că drumul spre mare era liber. Aşadar, ce le mai rămânea de făcut? Mai bine să înalțe pânzele şi să plece.
