— Şi ei, tată. De toate profesiile, cu condiţia să fie profesii cinstite.
— Tu ştii că, în virtutea titlului de duce, ai putea să fii în fruntea nobilimii vasale?
— Ştiu că atunci când am mai multe idei decât alţii, dau altora aceste idei, dacă ei le acceptă; iar asta
înseamnă a fi în frunte.
„Şi ca să fii în frunte, în vremea de azi se obişnuieşte să stai cocoțat în copaci?“ se pregătea baronul să-l întrebe. Dar la ce bun să mai aducă vorba despre povestea aceea? Oftă, absorbit de gândurile sale. Apoi îşi desfăcu cingătoarea de care-i atârna spada.
— Ai optsprezece ani... E timpul să fii socotit adult...
Eu nu mai am mult de trăit... – şi ţinea spada aceea lată cu amândouă mâinile. Îţi mai aduci aminte că eşti baron di Rondò?
— Da, tată, îmi amintesc numele meu.
— Ai dori să fii vrednic de numele şi de titlul pe care-I porți?
— Mă voi strădui din răsputeri să fiu vrednic de numele de om, şi astfel voi cinsti orice atribut al său.
— Ține această spadă, spada mea...
Se ridică în scări, Cosimo se aplecă pe creangă, iar baronul putu să i-o încingă...
— Mulţumesc, tată... Făgăduiesc c-o voi întrebuinţa bine, aşa cum se cuvine.
— Adio, fiul meu.
Baronul întoarse calul, smuci scurt de hăţuri şi porni încet.
Cosimo se gândi o clipă dacă nu trebuia să-l salute cu spada, apoi îşi zise că tatăl său i-o dăruise ca să se apere cu ea, nicidecum să facă gesturi de paradă, aşa că nu o scoase din teacă.
XV
CAM TOT în vremea asta, pe când se întâlnea cu Cavalerul avocat, Cosimo începu să observe în comportarea acestuia ceva ciudat sau mai degrabă
neobişnuit, ceva mai mult sau mai puţin straniu. S-ar fi zis că aerul acela al lui, de om veşnic preocupat, se datora mai curând unei idei fixe ce pusese stăpânire pe el, decât faptului că era distrat. Devenise mai flecar ca de obicei, iar dacă altădată, nesociabil cum îl ştim, cavalerul nu punea piciorul în oraş, acum, dimpotrivă, una-două se ducea mereu în port, amestecându-se printre oameni sau stând la taifas pe chei cu bătrânii avocaţi şi marinari, comentând sosirile şi plecările corăbiilor sau pălăvrăgind despre fărădelegile piraţilor.
În largul coastelor mai pătrundeau încă felucile piraţilor din Berberia, împiedicând transporturile. Era o piraterie de mică însemnătate, nu ca pe vremuri când, dacă-ţi ieşeau piraţii în cale, ajungeai sclav în Tunisia sau în Algeria sau rămâneai fără nas şi urechi. Azi, când mahomedanii reuşeau să prindă din urmă vreo corabie din Ombrosa, îi jefuiau încărcătura: butoiaşe cu morun, roţi de caşcaval olandez, baloturi de bumbac, şi pe-aci ţi-e drumul. Uneori ai noştri erau mai sprinteni, se strecurau cum puteau, trăgând cu puşca în catargele felucii, iar berberii răspundeau cu urlete, scuipând şi făcând gesturi dezmăţate.
Într-un cuvânt, era o piraterie blânda, care continua numai din pricina unor datorii pe care paşalele din acele ţări le pretindeau neguţătorilor şi armatorilor noştri: după
spusele acestora, anumite mărfuri nu li se furnizaseră aşa cum s-ar ft cuvenit sau fuseseră de-a dreptul înşelaţi. Şi astfel, căutau să lichideze socotelile treptat-treptat, săvârşind tot soiul de jafuri, dar în acelaşi timp continuau tratativele comerciale, cu veşnice contestaţii şi condiţii impuse tranzacţiilor. Aşadar, nimeni n-avea vreun interes,
nici de o parte, nici de cealaltă, să recurgă la acte de forţă; oricum, navigaţia se făcea cu riscuri şi cu multă
nesiguranţă, dar acestea nu degenerau niciodată în tragedii.
Povestea pe care o voi istorisi acum mi-a fost relatată
de Cosimo în câteva versiuni diferite una de alta: mă voi opri la aceea care e mai bogată în amănunte şi mai puţin ilogică. Dacă, într-adevăr, e neîndoielnic că fratele meu, istorisindu-şi aventurile, adăuga multe lucruri din capul lui, eu, în lipsa altor izvoare, caut în permanentă să fiu cât mai fidel față de ceea ce îmi spunea el.
Aşadar, odată, Cosimo, care, făcând de strajă pentru prevenirea incendiilor, se obişnuise să se trezească
noaptea, zări o lumină ce cobora la vale. O urmări în tăcere, deplasându-se din creangă în creangă, cu pasu-i de pisică, şi-l recunoscu pe Enea Silvio Carrega mergând sprinten, cu fes şi giubea, şi ținând în mână un lămpaş.
Ce făcea oare acolo, la ceasul acela, Cavalerul avocat, care obişnuia să se culce o dată cu găinile? Cosimo se luă
după dânsul. Avu grijă să nu facă zgomot, deşi ştia că
Enea Silvio, când mergea atât de însufleţit, era ca şi surd şi nu vedea decât la o palmă în fața nasului.
Pe cărărui de catâri sau pe scurtături, Cavalerul avocat ajunse la ţărmul mării, pe o fâşie de plajă cu prundiş, unde începu să agite lămpaşul. Era o noapte fără lună, iar pe mare nu se zărea nimic, doar unduirea înspumată a valurilor de lângă ţărm. Cosimo se afla într-un pin, niţel mai departe de mal, deoarece acolo jos vegetaţia se rărea, totuşi era destul de aproape ca să vadă bine că
bătrânelul cu fes înalt, stând pe coasta pustie, flutura lămpașul către bezna din largul mării. Dintr-acolo răspunse deodată strălucirea unui alt lămpaș, foarte aproape, ca şi cum s-ar fi aprins chiar atunci, şi îndată se şi ivi o mică ambarcaţiune cu vâsle, cu o pînză pătrată de culoare închisă. deosebită de bărcile de pe la noi, care
porni spre ţărm.
La lumina unduitoare a lămpaşelor, Cosimo deslusi câțiva oameni cu turbane pe cap; unii rămaseră în barcă şi o ţinură acostată la ţărm, mișcând uşor din vâsle; alţii coborâră - purtau nişte pantaloni roşii largi, umflaţi, şi iatagane lucitoare la brâu. Cosimo îşi ascuți privirea şi ciuli urechile. Bătrânul şi berberii vorbeau într-o limbă de neînţeles, totuşi uneori mai pricepeai câte ceva; cu siguranţă că era faimoasa limbă francă. Din când în când, Cosimo desluşea câte un cuvânt în limba noastră, asupra căruia Enea Silvio insista, amestecându-l cu altele de neînţeles, iar aceste cuvinte rostite în limba noastră erau nume de nave, nume cunoscute de tartane sau de brigantine, care aparţineau armatorilor din Ombrosa sau care făceau curse între portul nostru şi alte porturi.
Nu era greu să ghiceşti ceea ce spunea Cavalerul avocat! Îi informa pe piraţi asupra zilelor de sosire şi de plecare a navelor din Ombrosa, a încărcăturii de la bord, a rutei şi armelor de care dispun. Pesemne că bătrânul le furnizase cam tot ce ştia, deoarece se întoarse şi porni îndărăt cu pas grăbit, în timp ce piraţii se urcară din nou în barcă şi se mistuiră în bezna mării. După rapiditatea cu care se desfăşurase convorbirea, puteai lesne să-ţi dai seama că întâlnirile lor erau un lucru obişnuit. Cine ştie de câtă vreme veneau ambarcaţiunile berberilor, în baza informaţiilor administratorului nostru!
Cosimo rămăsese în pin, incapabil să se mai dezlipească de ţărmul pustiu. Bateau vântul, talazurile măcinau pietrele, copacul gemea din toate mădularele, iar frate-meu clănţănea din dinţi, nu atât de frig, cât de fiorii ce-l cuprinseseră făcând această tristă descoperire.
Și iată că bătrânelul timid şi enigmatic, pe care noi, de copii, îl socotiserăm întotdeauna necredincios şi pe care Cosimo începuse încetul cu încetul să-l aprecieze şi să-l compătimească se dovedea a fi un trădător mârșav, un om nerecunoscător, care voia răul țării ce-l adăpostise ca pe o
epavă, după o viață plină de rătăciri... De ce? Până unde îl împingea oare dorul după acele meleaguri şi după acei oameni în mijlocul cărora, de bună seamă, trăise odinioară fericit? Sau poate mocnea în el o ură sălbatică
împotriva acestei ţări, unde fiecare dumicat avea pentru el gustul umilinţei? Cosimo se zbătea între dorinţa de a da fuga să denunţe urzelile spionului, salvând astfel avutul neguţătorilor noştri, şi gândul la durerea pe care o va încerca tata, dată fiind afecţiunea care, în mod inexplicabil, îl lega de acest frate vitreg. Cosimo îşi şi imagina scena: cavalerul, cu cătuşe la mâini în mijlocul zbirilor, străbătând masa de locuitori ai Ombrosei care-l huiduiau, era condus spre piaţă, i se punea ştreangul de gât şi era spînzurat... După veghea funebră la căpătâiul lui Gian dei Brughi, Cosimo se jurase că nu va mai lua parte la nici o execuţie capitală; şi iată, că trebuia să hotărască
