după o viață întreagă închinată credinţei – în ce a crezut, dar silindu-se să creadă cu tărie până în ultima clipă.
Arestarea abatelui nu vătămă în nici un fel progresele educaţiei lui Cosimo. Din acea vreme datează
corespondenţa sa epistolară cu cei mai mari filosofi şi oameni de ştiinţă din Europa, cărora li se adresa spre a-şi limpezi probleme şi obiecţiuni, sau chiar numai din plăcerea de a discuta cu spiritele cele mai alese şi a face exerciţii de limbi străine. Păcat că toate hârtiile, pe care le ţinea prin scorburi de copaci numai de el cunoscute, n-au fost găsite niciodată şi, desigur, au sfârşit prin a fi roase de veveriţe sau năpădite de mucegai; altfel, descoperitorul s-ar fi aflat în faţa unor scrisori întocmite de mâna celor mai renumiţi învăţaţi ai secolului.
Pentru a-şi păstra cărţile, Cosimo construi în mai multe rânduri un fel de biblioteci suspendate, de bine de rău la adăpost de ploaie şi de rozătoare, însă le muta mereu din loc, după preocupările şi gusturile de moment, deoarece el considera întrucâtva cărţile ca pe nişte păsări şi nu voia să le vadă stând locului sau lâncezind în colivie, fiindcă, zicea fratele meu, aşa ceva nu face decât să te întristeze. Pe raftul cel mai masiv din aceste biblioteci aeriene, rândui volumele Enciclopediei lui Diderot şi D'Alembert, pe măsură ce-i soseau de la un librar din Livorno. Şi dacă în ultima vreme, tot stând în mijlocul cărţilor, rămăsese întrucâtva cu capul în nori, lumea din jur interesându-l din ce în ce mai puţin, acum, dimpotrivă, citirea Enciclopediei, anumite cuvinte minunate, precum Abeille, Arbre, Bois, Jardin 1, îl ajutau să redescopere toate lucrurile din jur, ca şi cum ar fi fost noi. Între cărţile care-i soseau la cererea lui începură să
figureze şi manuale de arte şi meserii, bunăoară despre arboricultură, şi Cosimo ardea de nerăbdare să treacă la
experimentatea noilor învăţăminte culese.
_____
1 Albină. Arbore. Pădure. Gradina (fr).
Lui Cosimo îi plăcuse întotdeauna să privească
oamenii care lucrează, dar până atunci traiul său în copaci, deplasările şi vânătorile lui răspunseseră
îndeobşte unor capricii izolate şi fără justificare, de parcă
ar fi fost o păsărică. În schimb, acum simţi nevoia de a fi folositor semenilor săi. Dar, dacă ne gândim bine, chiar şi lucrul acesta îl dobândise în urma legăturilor sale cu banditul: satisfacţia de a fi de folos cuiva, de a face un serviciu indispensabil altora.
Învăţă arta de a curăţa pomii şi-şi oferea serviciile cultivatorilor de pomi fructiferi, iarna, când copacii îşi desfăşoară în văzduh întortocheate labirinturi de crengi uscate şi par a nu dori altceva decât să fie readuşi la forme mai ordonate pentru a se încărca de flori, de frunze şi de fructe. Cosimo se pricepea să cureţe pomii şi cerea puţin: astfel că nu era mic proprietar sau arendaş care să
nu-l roage să treacă şi pe la el; în aerul cristalin al dimineţilor îl vedeai, drept, spirjinindu-se cu picioarele larg desfăcute pe crengile pomilor mai puţin înalţi şi goi, cu gâtul înfăşurat până la urechi într-un fular, ridicând foarfecele mari şi, tac! tac!, din câteva mişcări sigure, înlăturând rămurele secundare şi vârfuri. Acelaşi meşteşug îl folosea şi în grădinile cu plante ornamentale sau cu plante cultivate numai pentru umbra lor, unde făcea ordine. înarmat cu un ferăstrău scurt; iar în păduri, înlocui securea de tăiat lemne, bună doar să izbească la rădăcina trunchiului secular pentru a-l doborî la pământ.
printr-un toporaş sprinten, cu care lucra numai pe crăci şi în vârf.
Pe scurt, această dragoste pentru elementul vegetal, aşa cum se întâmplă cu orice iubire adevărată, Cosimo se pricepu s-o facă să fie şi nemiloasă şi dureroasă, fiind
nevoit să taie şi să rănească pentru a da viață nouă şi formă. Desigur, curățând şi tunzând copacii, avea întotdeauna grijă să satisfacă nu numai interesul proprietarului pomului, ci şi pe al său, acela al călătorului aerian, care e nevoit să-şi îmbunătăţească proprii le-i drumuri; de aceea lucra în aşa fel, încât crengile care-i slujeau drept punte de trecere dintr-un copac în altul să
fie cruţate şi să devină mai viguroase prin înlăturarea altora. În felul acesta, prin comportarea sa prietenoasă
față de semeni, față de natură şi față de el însuşi, făcea ca natura aceasta a Ombrosei, pe care de la început o găsise atât de blândă, să i se arate din ce în ce mai binevoitoare.
Iar de foloasele acestei acţiuni înţelepte avea să se bucure îndeosebi la o vârstă mai înaintată, când forma copacilor avea să compenseze din ce în ce mai mult pierderea puterilor sale. Dar a fost de ajuns ca după el să urmeze o generaţie mai lipsită de judecată, o lume neprevăzător de lacomă, neprietenoasă, față de toți şi de toate, chiar față
de ea însăşi, pentru ca totul să se schimbe şi nici un Cosimo să nu mai poată umbla prin copaci.
XIV
CU TOATE CÄ numărul prietenilor lui creştea, Cosimo îşi făcuse şi el duşmani. Într-adevăr, după convertirea lui Gian dei Brughi la lecturi de bună calitate şi-apoi după
spînzurarea acestuia, vagabonzii din pădure s-au aflat în grea cumpănă. Într-o noapte, pe când fratele meu dormea în pădure, vârât în burduful său agățat de-un frasin, a fost trezit de lătratul basetului. A deschis ochii şi a văzut o lumină: o vâlvătaie venea de jos, fiindcă focul fusese pus chiar la rădăcina copacului în care dormea el, iar flăcările îi cuprinseseră trunchiul.
Un incendiu în pădure! Cine pusese focul? Cosimo putea să jure că nici măcar din amnar nu scăpărase în seara aceea. Era deci isprava acelor răufăcători! Voiau să
dea foc pădurii, ca să poate fura lemne şi pentru ca, în acelaşi timp, vina să cadă asupra lui Cosimo; ba mai mult, să-l ardă şi pe el de viu.
În prima clipă, Cosimo nu se gândi la primejdia care-l ameninţa atât de aproape, ci numai că toată împărăţia aceea nesfârşită, plină de drumuri şi de adăposturi, care erau numai ale lui, putea fi distrusă: iată singurul lucru care-l înspăimînta. Optimus Maximus o luase la sănătoasa ca să nu ia foc, întorcându-se din când în când, cu un lătrat deznădăjduit: focul se întindea cu furie la stufărişul din pădure.
Cosimo nu-şi pierdu cumpătul. În frasinul unde-şi avea atunci adăpostul adusese, după cum obişnuia întotdeauna, multe lucruri, printre care şi-un butoiaş plin ochi cu o băutură făcută din făină de orz şi apă, ca să-şi astâmpere, vara, setea. Se căţără până la butoiaş. Printre ramurile frasinului fugeau alarmate veveriţele şi bufnițele, iar de prin cuiburi îşi luau zborul păsărelele.
Cosimo înşfăcă butoiaşul şi era gata-gata să-i scoată
cepul şi să ude trunchiul frasinului ca să-l salveze de flăcări, când îşi dădu deodată seama că incendiul
cuprinsese şi iarba, frunzele uscate, arbuştii, urmând să se întindă la toii copacii din jur. Atunci se hotărî să rişte:
„Mai bine să ardă frasinul! Dacă izbutesc să ud cu licoarea asta de orz tot pământul de jur împrejur, unde flăcările n-au ajuns încă, atunci stăvilesc incendiul!“
Scoase cepul butoiaşului şi, cu mişcări unduioase şi circulare, îndreptă lichidul spre limbile de foc cele mai îndepărtate, stingându-le. Astfel, focul ardea acum înăuntrul unui cerc de iarbă şi de frunze ude şi nu se mai putea întinde.
Din vârful frasinului, Cosimo sări într-un fag din apropiere. Nici n-apucase bine să sară, şi trunchiul ars la rădăcină se prăbuşi fulgerător, ca un rug, însoțit de zadarnicele ţipete ale veveriţelor.
Oare incendiul se va mărgini doar la perimetrul acela?
Un nor de scîntei şi de flăcărui se şi răspândise în jur.
Desigur că vremelnica barieră de frunze ude nu-l va împiedica să se întindă mai departe.
— Foc! Foc! începu să strige Cosimo din răsputeri.
Foooc!
— Ce e? Cine strigă? răspunseră nişte voci.
