În aceste soiuri de saloane încropite sus în copaci, Cosimo fu primit cu o gravă ospitalitate. I se oferi cafea, apoi pe dată începură să vorbească despre palatele pe care le lăsaseră la Sevilla, la Granada, despre moşiile şi hambarele şi grajdurile lor şi-l invitară să vină în Spania în ziua când aveau să-şi redobândească onorurile. Despre

regele care îi surghiunise vorbeau pe un ton care era totodată de fanatică aversiune şi de respectuoasă

supuşenie, reuşind uneori să separe cu precizie persoana regelui, cu care familiile lor se aflau în luptă, de titlul regal, din a cărui autoritate emana şi a lor proprie.

Alteori, dimpotrivă, amestecau dinadins cele două

simţăminte potrivnice într-o pornire unică, iar Cosimo, de câte ori venea vorba despre suveranul lor, nu mai ştia ce atitudine să ia.

Peste toate gesturile şi vorbele exilaţilor plutea o aură

de tristeţe şi jale, datorată în parte firii lor, în parte unei voinţe hotărâte cum li se întîmplă uneori celor care luptă

cu inima îndoită pentru o cauză nu tocmai lămurită şi încearcă să compenseze lipsa de convingere prin solemnitatea ţinutei.

Printre fete – pe care la prima vedere Cosimo le găsea cam prea păroase şi oacheşe – fremăta o pornire de vioiciune, totdeauna reţinută la timp. Două fetiţe se jucau de la un platan la altul cu mingea. Plici-plici, plici- plici, apoi un ţipăt uşor: mingea căzuse în drum. O culese de jos un ştrengar din Olivabassa care, ca s-o arunce înapoi, ceru două pesetas.

În ultimul copac, un ulm, şedea un bătrân zis El Conde1, fără perucă şi cu hainele ponosite.

Apropiindu-se, părintele Sulpicio coborî tonul şi Cosimo fu sfătuit să facă la fel. Din când în când contele înlătura cu mâna o creangă şi privea spre colina dealului, apoi spre şesul care, când verde, când ars, se pierdea în depărtări.

_____

' Contele (span.).

Don Sulpicio îi şopti la ureche lui Cosimo o poveste cu fiul contelui, deţinut în temniţele regelui Carol şi schingiuit. Cosimo înţelese că, în timp ce toţi acei hidalgos făceau pe exilaţii ca să se afle în treabă şi aveau

nevoie să-şi zgândărească din când în când memoria şi să-şi repete de ce se aflau acolo, bătrânul conte era singurul care suferea cu adevărat. Gestul acela, de a da o creangă în lături, ca şi când s-ar fi aşteptat să vadă

apărând altă lume, acest fel al lui de a-şi strecura încetul cu încetul privirea peste întinderea ondulată, ca şi cum ar spera să nu întâlnească niciodată orizontul, să ajungă să

zărească dincolo de zări, un ţinut aflat hăt-departe...

acesta era primul semn de adevărat surghiun pe care îl văzu Cosimo. Şi înţelese cât preţuia pentru acei hidalgos prezenţa contelui, care îi ţinea pe toţi laolaltă, le dădea un sens. Tocmai el, poate cel mai sărac, cel care în patria lor avea desigur cea mai puţină autoritate, el era acela care le dădea tuturor măsura suferinţei şi a speranţei.

Înapoindu-se din vizitele făcute, Cosimo văzu într-un arin o fată pe care n-o zărise până atunci. Din două salturi fu lângă ea.

Era o fată cu cei mai frumoşi ochi albaştri şi cu o carnaţie de floare. Ţinea în mână o găleată.

— Cum se face că, atunci când i-am văzut pe toţi, pe dumneavoastră nu v-am văzut?

— Am fost la fântână după apă, îi răspunse ea zâmbind.

Din găleata puţin înclinată se prelingea apa. Cosimo o ajută să tină găleata drept.

— Aşadar, coborâţi din copaci?

— O, nu! Există un cireş aplecat care face umbră

fântânii. Din cireşul acesta lăsăm jos găleţile. Poftiţi să-l vedeţi!

Merseră pe o creangă, trecând peste zidul unei curţi.

Fata îl conduse la cireş. Dedesubt era fântâna.

— Vedeţi, domnule baron?

— De unde ştii că sunt baron?

— Eu ştiu orice, şi zîmbi din nou. Surorile mele mi-au povestit numaidecât despre vizita dumitale.

— Surorile dumneavoastră sunt cele care se jucau cu

mingea?

— Chiar ele, Irena şi Raimunda.

— Fiicele lui don Frederico?

— Da.

— Şi pe dumneavoastră cum vă cheamă?

— Ursula.

— Umblaţi prin copaci mai bine decât toţi cei de-aici.

— Mă căţăram în copaci de când eram mică. La Granada aveam copaci mari în patio.

— Puteţi culege trandafirul acela?

În vârful unui copac înflorise un trandafir agăţător.

— Din păcate, nu.

— Bine, atunci o să vi-l culeg eu.

Cosimo porni într-acolo şi se întoarse cu trandafirul.

Ursula zîmbi şi întinse mâinile.

— Vreau să vă împodobesc eu însumi cu el.

Spuneţi-mi, unde să vi-l prind?

— În păr, vă mulţumesc! şi-i călăuzi ea însăşi mâna.

— Acum vă rog să-mi spuneţi, zise Cosimo, dacă