— Ce să fac? Oftez!

— De ce? Ce-ți lipseşte?

— Ceea ce ai tu, aia îmi lipseşte.

— Ce anume?

— Vino să-ţi spun.

Niciodată n-a avut neplăceri din partea bărbaţilor, bădărănii, sau răzbunări – zic eu – căci nu era considerat primejdios. O singură dată, în chip misterios, a fost rănit.

Spiţerul din Ombrosa a trebuit să se cațăre într-un nuc, în care stătea Cosimo şi se văita. Avea un picior ciuruit de

alice, din cele mici, pentru vrăbii: fu nevoit să i se extragă

una câte una cu pensa. L-a durut, dar s-a vindecat repede.

Nu s-a aflat niciodată ce s-a întâmplat: el a spus că i s-a descărcat puşca din greşeală, în timp ce sărea peste o cracă.

Convalescent, stând neclintit în nuc, se cufunda din nou în studiile sale cele mai serioase. Atunci a început să

scrie Proiect de Constituţie a unui Stat ideal întemeiat în copaci, în care descria imaginara Republică

Arborescentă, locuită de oameni drepţi. L-a început ca pe un tratat despre legi şi guverne, dar scriind, înclinaţia sa de inventator de povestiri complicate găsi prilej să se manifeste şi de aici a ieşit o amestecătură de aventuri, dueluri şi poveşti erotice, grupate – acestea din urmă –

într-un capitol despre dreptul matrimonial. Epilogul cărţii ar trebui să fie acesta: odată ce a întemeiat Statul perfect în vârful arborilor şi a convins întreaga omenire să se stabilească acolo sus şi să trăiască fericită, autorul cobora să locuiască pe pâmântul rămas pustiu. Aşa ar fi trebuit să

se întâmple, dar opera a rămas neterminată. Îi trimise lui Diderot un rezumat, semnându-l simplu: Cosimo Rondò, cititor al ..Enciclopediei“. Diderot i-a mulţumit cu un bilet.

XX

PREA MULTE lucruri nu vă pot spune despre această

perioadă de timp, deoarece atunci am făcut eu primul voiaj prin Europa. Împlinisem douăzeci şi unu de ani şi puteam să mă bucur de averea părintească după bunul meu plac, fiindcă fratele meu se mulţumea cu puţin, şi nici mamei nu-i trebuia cine ştie cât; sărmana îmbătrânise mult în ultima vreme. Fratele meu voia să-mi iscălească o hârtie prin care să-mi revină mie uzufructul tuturor bunurilor, cu condiţia să-i dau şi lui o sumă lunară, să-i plătesc impozitele şi să țin cât de cât afacerile în bună

rânduială. N-aveam decât să preiau conducerea moşiilor şi să-mi aleg o soție, şi mă şi vedeam ducând o viată

orânduită şi liniştită, pe care, în ciuda adâncilor frământări de la sfârşitul secolului, am reuşit, într-adevăr, s-o duc.

Totuşi, înainte de a începe, mi-am îngăduit să

călătoresc o bucată de timp. Am fost şi la Paris, tocmai la timp, ca să văd primirea triumfală făcută lui Voltaire, care se întorcea acolo după mulţi ani, cu prilejul reprezentării uneia dintre tragediile sale. Dar acestea nu sunt memoriile mele, care, cu siguranţă, nici nu ar merita să fie scrise; vreau doar să arăt cum în drumul meu, pretutindeni, chiar şi în străinătate, m-am izbit de faima ce se răspândise despre omul din Ombrosa, cocoţat în copaci. Îână şi într-un almanah am văzut o ilustraţie sub care scria:

„ L'homme sauvage d'Ombreuse (Rep. Génoise). Vit seulement sur les arbres" 1

_____

1 „Omul sălbatic din Ombrosa (Rep. Genoveză). Trăieşte numai în copaci"

(fr.)

Era înfăţişat ca o fiinţă acoperită cu păr din creştet până-n tălpi, cu o barbă mare şi cu o coadă lungă, mâncând o lăcustă. Această ilustraţie era pusă la capitolul monştrilor, între Hermafrodit şi Sirenă.

În fața unor fantezii de soiul ăsta, eu, de obicei, aveam grijă să nu dau în vileag că omul sălbatic era fratele meu.

Dar am proclamat-o sus şi tare când, la Paris, am fost invitat la o recepţie dată în onoarea lui Voltaire. Bătrânul filosof şedea într-un fotoliu, răsfăţat de un stol de cucoane care foiau în jurul lui, vesel ca un cintezoi, şi înţelept ca un arici. Când află că vin de la Ombrosa, mă

interpelă:

— C’est chez vous, mon cher Chevalier, qu'il y a ce fameux philosophe qui vit sur les arbres comme un singe? 1

Iar eu, măgulit, nu m-am putut abţine de a-i răspunde:

— C'est mon frère, Monsieur, le baron de Rondeau 2 .

Voltaire rămase foarte surprins, poate şi pentru faptul că fratele acelui fenomen părea a fi o persoană atât de normală, şi începu să-mi pună întrebări:

— Mais c 'est pour approcher du ciel que votre frère reste-là-haut? 3

Fratele meu - am răspuns - pretinde că cel ce vrea să

privească bine pământul trebuie să păstreze distanţa necesară; iar lui Voltaire îi plăcu mult răspunsul meu.

— Jadis c'était seulement la Nature qui créait des phénomènes vivants, încheie el. Maintenant c'est la Raison 4.

_____

1 Spune-mi, scumpul meu Cavaler, prin părţile dumneavoastră se află

cumva acel faimos filosof care trăieşte în copaci ca o maimuţă? (fr.) 2 Este fratele meu, domnule: baronul de Rondeau ( fr.) 3 Fratele dumneavoastră stă acolo sus ca să fie mai aproape de cer? (fr.)

4 În alte vremuri, Natura era singura care crea fenomene vii. Acum este Raţiunea (fr.)

Și bătrânul învățat se lăsă prins din nou în flecăreala făţarnicelor teiste.

Curând însă a trebuit să-mi întrerup călătoria şi să mă

întorc la Ombrosa, rechemat de o depeşă urgentă. Astma mamei se agravase pe neaşteptate şi sărmana nu se mai dădea jos din pat.

Când am trecut poarta şi am ridicat ochii spre vila noastră, am fost sigur că-l voi vedea acolo pe Cosimo.

Stătea cocoţat pe o creangă înaltă, în dudul din fața ferestrei mamei.

— Cosimo! – l-am strigat eu, dar cu voce slabă.

Îmi făcu un semn care voia să spună că mama se simţea ceva mai bine, dar totodată că starea ei rămânea tot gravă şi să urc la ea, umblând cât se poate de încet.

Camera era cufundată în penumbră. Mama, în pat, cu un maldăr de perne la spate, ca să stea ridicată, mi se părea mai voinică decât o văzusem vreodată. În juru-i se aflau câteva slujnice. Battista nu sosise încă, deoarece contele, bărbatul ei, care trebuia s-o însoţească, fusese reţinut de culesul viilor. În umbra încăperii se desluşea fereastra deschisă, încadrându-l pe Cosimo, care stătea nemişcat pe creanga copacului.