Cosimo se gândi că sosise momentul să se prezinte.
Trecu în platanul domnului cel gras, făcu o reverenţă
şi zise:
— Baronul Cosimo Piovasco di Rondò, la dispoziţia dumneavoastră.
— Rondos? Rondos? făcu grăsunul. Aragonés?
Gallego? 1
— Nu, domnule.
— Catalan?
— Nu, domnule. Sunt de prin părţile astea.
— Desterrado también?
_____
1 Aragonez? Galician? (span.)
Gentilomul cel slab şi uscat se simţi dator să intervină, făcând cu multă emfază pe interpretul.
— Alteţa sa Frederico Alonso Sanchez de
Guatamurra y Tobasco, văzându-vă că vă căţăraţi pe aceste crengi, întreabă dacă şi domnia voastră sunteţi un exilat?
— Nu, domnule. Sau, mai bine zis, nu exilat prin vreun decret al altcuiva.
— Viaja usted sobre los árboles por gusto?
Iar tălmaciul traduse:
— Alteţa sa Frederico Alonso binevoieşte să întrebe dacă domnia voastră călătoreşte în felul acesta pentru propria-i desfătare.
Cosimo se gândi o clipă şi răspunse:
— Pentru că socotesc că aşa-mi stă mie bine, cu toate că nimeni nu mă sileşte.
— Feliz usted! exclamă Frederico Alonso Sanchez, suspinând. Ay de mí, ay de mí!
Iar bărbatul în negru explică, din ce în ce mai emfatic:
— Alteţa sa vrea să spună că domnia voastră puteţi să
vă consideraţi un om fericit dacă vă bucuraţi de această
libertate, pe care noi nu ne putem împiedica s-o comparăm cu constrângerea noastră, pe care totuşi o îndurăm resemnaţi în faţa voinţei lui Dumnezeu; şi-şi făcu semnul crucii.
Astfel, între o exclamaţie laconică a prinţului Sanchez şi o versiune amănunţită a domnului înveşmântat în negru, Cosimo reuşi să reconstituie istoria coloniei de spanioli ce sălăşluiau în platani. Erau nobili spanioli care se răzvrătiseră împotriva regelui Carol al III-lea din cauza unor privilegii feudale contestate, de aceea fuseseră
exilaţi împreună cu familiile lor. Ajungând la Olivabassa, nu li se mai îngăduise să-şi continue călătoria: într-adevăr, teritoriile acelea, în baza unui vechi tratat cu Maiestatea sa Catolică, nu puteau să dea adăpost şi nici să
fie străbătute de persoane exilate din Spania. Situaţia acestor familii nobile era foarte greu de rezolvat, dar dregătorii din Olivabassa - care nu voiau să aibă neplăceri cu cancelariile străine, însă nici n-aveau vreun motiv să-i urască pe bogaţii călători aflaţi în exil - găsiră o cale de mijloc: litera tratatului spunea că exilaţii nu aveau voie
„să atingă solul“ acelui teritoriu, deci puteau să stea în copaci şi totul era în regulă.
Aşadar, exilaţii se urcaseră în platani şi în ulmi slujindu-se de nişte scări mobile, puse la dispoziţie de Comună, scări care apoi fuseseră înlăturate. Şi astfel, de câteva luni, trăiau cocoţaţi, punându-şi nădejdea în clima blândâ a ţinutului, într-un apropiat decret de amnistie al lui Carol al III-lea şi în providenţa divină. Dispuneau de rezerve de dubloni de aur spanioli şi îşi cumpărau de
mâncare, sprijinind astfel comerţul oraşului. Pentru a trage în sus bucatele, improvizaseră nişte scripeţi. În alţi arbori îşi puseseră nişte baldachine sub care dormeau. În sfârşit, se pricepuseră să se instaleze destul de bine sau, mai bine zis, cei din Olivabassa îi ajutaseră să se instaleze aşa, deoarece trăgeau foloase de pe urma lor. Cât despre exilaţi, aceştia nu mişcau un deget toată ziulica.
Cosimo întâlnea pentru prima oară alte fiinţe omeneşti care locuiau în copaci, şi începu să le pună întrebări practice.
— Dar când plouă cum vă descurcaţi?
— Sacramos todo el tiempo, Señor! 1
Iar interpretul, care era părintele Sulpicio de Guadalete, din Ordinul iezuiţilor, pribeag de când ordinul fusese surghiunit din Spania, traduse:
— Stăm adăpostiţi sub baldachinele noastre şi ne îndreptăm gândul spre Domnul, mulţumindu-i pentru puţinul pe care îl avem şi care ne ajunge.
— La vânătoare vă duceţi vreodată?
— Senor, algunas ceves con el visco.
— Uneori, ca să se distreze, câte unul dintre noi unge cu clei câte-o cracă.
