— Hei, domnule paznic, n-ai văzut cumva un câine baset?

Paznicul de vânătoare ridică ochii şi zise:

— A, Domnia voastră sunteţi?! Vânătorul care zboară

şi câinele care se târâie! Nu, n-am văzut basetul! Aţi prins ceva bun azi-dimineaţă?

Cosimo recunoscu într-însul pe unul dintre cei mai zeloşi vrăjmaşi ai săi şi zise:

— Aş, de unde! Câinele a luat-o razna şi m-am văzut nevoit să-l urmăresc până aici... Puşca nici măcar nu-i încărcată...

Paznicul râse:

— Eh, n-aveţi decât s-o încărcaţi şi trageţi cât poftiţi!

Căci acum e totuna.

— Totuna? Ce anume?

— Totuna-i, fiindcă ducele a murit, şi cine vrei să se mai intereseze de terenul de vânătoare?

— Ah, care va să zică a murit! Nu ştiam.

— E mort şi îngropat de trei luni. Şi s-a iscat ceartă

între moştenitorii din prima şi din a doua căsătorie şi ultima văduvioară.

— Luase o a treia nevastă?

— A luat-o când el avea optzeci de ani, cu un an mainte de a muri, iar ea, o fată de douăzeci şi unu, sau nici atât: vă dati seama de nebunie! O nevastă care n-a stat alături de el nici măcar o zi şi care abia acuma începe să-şi viziteze proprietăţile şi nu-i plac.

— Ce face? Nu-i plac?

— Ei! Se instalează într-un palat sau pe vreo feudă, îşi aduce acolo întreaga-i curte, căci veşnic se ține scai după

dânsa o droaie de amorezi, iar după trei zile strâmbă din nas că totul e urât, că totu-i trist şi iar o ia din loc. Atunci ies la iveală ceilalţi moştenitori, care se năpustesc asupra moşiei aceleia şi-şi cer în gura mare drepturile. Iar ea le spune: „N-aveti decât, luaţi-o!“ De astă dată a venit aici, în pavilionul de vânătoare, dar cât o să stea? Eu zic că nu multă vreme.

— Şi unde-i pavilionul de vânătoare?

— Dincolo de pajişti şi de stejari.

— Atunci câinele meu într-acolo s-a dus...

— S-o fi dus să caute oase... Mă iertaţi, dar mă bate gândul că înălţimea voastră îl cam ţineţi la post! şi izbucni în râs.

Cosimo nu răspunse, privea pajiştea de netrecut, aşteptând să se întoarcă basetul.

Dar câinele nu se întoarse toată ziua. A doua zi, Cosimo se urcă din nou în frasin ca să contemple pajiştea, ca şi cum nu se mai putea lipsi de neliniştea pe care întinderea aceea i-o strecura în suflet.

Spre seară reapăru basetul, la început ca un mic punct pe pajişte, pe care doar ochiul ager al lui Cosimo izbuti să-l desluşească, dar tot mai vizibil pe măsură ce înainta.

— Optimus Maximus! Vino aici! Unde-ai fost?

Câinele se opri gudurându-se, îşi privi stăpânul, lătră

de-ai fi zis că-l invită să-l urmeze, însă, dându-și seama de distanța pe care el n-o putea străbate, se întoarse îndărăt cu paşi nesiguri, şi iată-l pornind înapoi.

— Optimus Maximus, vino încoa! Optimus Maximus!

Dar basetul alergă repede, mistuindu-se în depărtări.

Mai târziu trecură pe acolo doi paznici de vânătoare.

— Tot aici sunteţi, Domnia voastră? Aşteptaţi câinele?

Păi l-am văzut în pavilion, a încăput pe mâini bune...

— Cum?

— Da, da, marchiza, adică ducesa văduvă (noi îi zicem marchiză, fiindcă e fată de marchiz), era tare bucuroasă, ca şi cum l-ar fi cunoscut de când lumea. Să-mi îngăduie Domnia voastră să vă spun că-i un câine ticălos: unde-a găsit să stea pe moale, acolo s-a aciuat...

Şi cei doi paznici se îndepărtară hlizindu-se.

Optimus Maximus nu se mai întorcea. Cosimo stătu zile în şir în frasin, privind spre pajişte, ca şi cum acolo ar fi putut citi ceva, ceva care-l frământa de la o vreme: însăşi ideea depărtării, a nostalgiei, a aşteptării care se poate prelungi dincolo de limanul vieţii.

XXI

ÎNTR-O ZI, Cosimo privea din frasin. Soarele strălucea, suliţa unei raze căzu pe pajişte, care, din verde ca mazărea, dobândi culoarea smaraldului. Acolo jos, în inima pădurii de stejari, fremătară câteva crengi şi un cal o zbughi dintre frunze. Calul ducea în şa un călăreţ

înveşmîntat în negru, cu pelerină, ba nu: cu fustă; nu era un călăreţ, era o amazoană, care gonea mîncând pământul, şi era bălaie.

Cosimo, căruia începu să-i bată inima, nădăjdui că

amazoana se va apropia destul de mult ca să-i poată

vedea chipul şi că acel chip va fi negrăit de frumos. Dar neliniştea acestei aşteptări nu provenea numai din speranţa ca ea să se apropie şi să fie frumoasă; o a treia speranţă se împletea ca o ramură cu primele două: era dorinţa ca această luminoasă frumuseţe să răspundă unei nevoi lăuntrice de a evoca o impresie trăită cândva şi aproape uitată, o amintire din care se păstrase numai o linie, o culoare, vrând acum să reconstituie întregul sau, mai curând să-l regăsească în ceva prezent.

Și astfel, cu sufletul la gură, aşteptă ca ea să se apropie de marginea pajiştii, de locul dominat de pilaştrii cu leii de piatră, unde se afla el; dar această aşteptare începu să devină chinuitoare, fiindcă observase că

amazoana nu tăia pajiştea în linie dreaptă, spre leii de piatră, ci de-a curmezişul, astfel că din clipă în clipă avea să dispară din nou în pădure.

Era cât p-aci s-o piardă din vedere, când ea întoarse brusc calul, tăind acum pajiştea pe altă diagonală, care ar fi adus-o ceva mai aproape de el, dar care totuşi ar fi făcut-o sâ dispară în partea opusă a pajiştii.

În aceeaşi clipă. Cosimo observă cu nelinişte că din pădure se iviseră alti doi cai roibi, cu doi călăreţi, dar încercă să elimine îndată acest gând şi hotărî că cei doi cavaleri nu însemnau nimic. Ajungea să-i vezi cum se

bălăbănesc încoace şi încolo pe urmele ei, ca să-ți dai seama că nu meritau să fie luaţi în consideraţie şi că totuşi

- fu nevoit să admită - îl plictiseau.