— Pe aici, spuse Cosimo şi prelua conducerea, apucând-o de mână sau de mijloc la fiecare săritură din ram în ram şi arătându-i drumul. Pe aici, şi trecură pe nişte măslini aplecaţi peste o râpă, iar din vârfui unuia văzură marea, pe care până atunci o zăriseră numai fragmentar printre ramuri şi frunze, parcă făcută din bucăţele; şi iată că deodată o descoperea calmă, limpede şi nesfârşită ca cerul. Orizontul se deschidea larg şi înalt, iar întinderea albastră, fără nici o pânză pe ea, era atât de netedă, că-i puteai număra creţurile abia conturate ale valurilor. Numai printre stîncile ţărmului luneca un resac uşor, ca un suspin.

Orbiți de lumină, Cosimo şi Viola coborâră în umbra verde-întunecată a frunzişului.

— Pe aici.

Într-un nuc, pe şaua trunchiului era o scorbură, rană

rămasa de la o veche cioplitură de secure, şi acesta era unul dintre adăposturile lui Cosimo. O piele de mistreţ

era aşternută pe jos şi se mai aflau în jur câteva unelte, o ploscă, o strachină.

Viola se trânti pe pielea de mistreţ.

— Ai mai adus şi alte femei aici?

El şovăi. Iar ea:

— Dacă n-ai mai adus, eşti un om de nimic.

— Da... câteva...

Primi o palmă în plin obraz.

— Aşa mă aşteptai?

Cosimo îşi trecu mâna peste obrazul îmbujorat şi nu ştiu ce să spună; dar ea îşi regăsise buna dispoziţie.

— Şi cum arătau? Spune-mi cum erau: cum erau?

— Nu ca tine, Viola, nu ca tine...

— De unde ştii tu cum sunt eu, ai? De unde ştii?

Devenise duioasă, iar Cosimo era tot uimit în fața acestor schimbări bruşte. Se apropie de ea. Viola era de aur şi miere.

— Zi...

— Zi...

Se cunoscură. El o cunoscu pe ea şi pe el însuşi, fiindcă, la drept vorbind, el nu se cunoscuse niciodată. Iar ea îl cunoscu pe el şi pe ea însăşi, fiindcă deși se cunoscuse dintotdeauna, niciodată nu se cunoscuse astfel.

XXII

CEL DINTÂI pelerinaj a fost copacul acela în a cărui scoarţă fratele meu săpase adânc, cu ani şi ani în urmă, cu litere mari, numele Cosimo şi Viola, iar mai jos - Optimus Maximus; acum literele îşi pierduseră forma, încât nici nu mai păreau scrise de mână omenească.

— Ia te uită colo sus. Cine a scris? Când?

— Eu, atunci...

Viola fu mişcată.

— Și asta ce înseamnă? întrebă ea, arătându-i cuvintele Optimus Maximus.

— E... câinele meu. Adică al tău. Basetul!

— Turcaret?

— Optimus Maximus! Eu aşa l-am botezat.

— Turcaret! cât am plâns atunci la plecare, când mi-am dat seama că nu mi-l puseseră în trăsură... Ah, nu-mi păsa că n-am să te mai văd pe tine, dar eram deznădăjduită că-mi pierdusem căţeluşul.

— Dacă n-ar fi fost basetul, nu te-aş fi regăsit. El ți-a adulmecat urma când erai pe-aproape şi nu s-a liniştit până ce n-a dat peste tine...

— L-am recunoscut numaidecât, de îndată ce l-am văzut sosind la pavilion, gâfâind... Ceilalţi spuneau: „Dar ăsta de unde naiba a mai răsărit?“ M-am aplecat să-i vad culoarea, petele. „Păi ăsta e Turcaret! Basetul pe care l-am avut în copilărie, la Ombrosa!“

Cosimo rìse. Pe neaşteptate, ea strâmbà din nas:

— Optimus Maximus... Ce nume urât! De unde scoți asemenea nume urâte?

Cosimo se posomori deodată.

Cit despre Optimus Maximus, fericirea lui era deplină.

bătrâna sa inimă de câine, împărţită între doi stăpâni, se liniştise, în sfârşit, după ce trudise zile în şir s-o ademenească pe marchiză spre marginea pajiştii, la frasinul în care stătea Cosimo. O trăsese de poala rochiei

sau fugise luând în gură un obiect de-al ei şi alergând spre pajişte, ca s-o facă să-l urmărească. Iar ea îl întreba:

— Ce vrei? încotro mă târăşti? Turcaret, încetează

odată! Of, peste ce câine nesuferit am dat!

Dar basetul răscolise în memoria ei amintirile copilăriei, dorul de Ombrosa. Şi curând după aceea provocase mutarea ei din pavilionul ducal, şi întoarcerea la vechea vilă cu arbori ciudaţi.

Viola se înapoiase. Pentru Cosimo începuse anotimpul cel mai frumos, dar şi pentru ea, care străbătea călare câmpiile pe calu-i alb și, de îndată ce-l zărea pe baron între cer şi ramuri, se ridica în şa, se căţăra pe trunchiurile piezişe şi pe crengi, căci devenise aproape la fel de iscusită ca el, şi-l găsea oriunde s-ar fi aflat.

— Ah, Viola, nu mai ştiu ce-i cu mine, m-aş căţăra nu ştiu unde...

— Lângă mine, spunea Viola încet, iar el simţea că

înnebuneşte.

Pentru ea, dragostea era un act de eroism: plăcerea se împletea cu dovezi de curaj şi de generozitate şi de supunere şi de încordare a tuturor facultăţilor sufleteşti.

Lumea lor erau cei mai întortocheaţi arbori, cei mai răsuciţi, cei mai inaccesibili.

— Acolo! striga ea, arătând o crăcană înaltă, şi se repezeau într-acolo amândoi o dată, întrecându-se care mai de care în acrobaţii care se terminau cu noi îmbrățișări. Se iubeau suspendaţi deasupra golului, proptindu-se sau agățându-se de ramuri, ea aruncându-se asupra lui aproape în zbor.

Furia drăgăstoasă a Violei se întâlnea cu aceea a lui Cosimo şi uneori se ciocnea. Cosimo fugea de lenevii, de moliciuni, de perversităţi rafinate: nimic din ceea ce nu era iubire naturală nu-i plăcea. Virtuţile republicane erau în spiritul timpului; se pregăteau vremuri de severitate şi de desfrâu totodată. Cosimo era un amant nesăţios, dar era un stoic, un ascet, un puritan. Deşi căuta necontenit