pună pe jar, şi totuşi s-ar fi putut ca toate să fie adevărate; şi astfel, cu sufletul în cumpănă, ba îşi ascundea gelozia, ba o lăsa să izbucnească violent, iar Viola răspundea în chip neaşteptat, de fiecare dată diferit, la manifestările Iui, încât ba i se părea că o are mai aproape ca niciodată, ba că nu va mai reuși s-o cucerească.

Noi, cei din Ombrosa, stând departe de marile oraşe şi de clevetirile lor, n-aveam cum să ştim care era adevărata viață pe care o ducea marchiza în timpul călătoriilor ei.

Dar în epoca aceea eu am făcut o a doua călătorie la Paris ca să închei anumite contracte (pentru o anumită cantitate de lămâi, fiindcă acum şi nobilii se apucaseră de negoţ, iar eu printre primii).

Într-o seară, într-unul dintre cele mai renumite saloane ale Parisului, am întâlnit-o pe donna Viola. Era gătită cu o pieptănătură atât de somptuoasă şi o rochie atât de splendidă încât, văzând-o, am tresărit şi poate că mi-ar fi venit greu s-o recunosc, dacă n-ar fi fost vorba de femeia fără seamăn, cu neputinţă de confundat cu oricare alta.

Mă salută cu indiferentă, dar curând făcu în aşa fel încât să rămână singură cu mine şi să-mi pună întrebări, fără să

aştepte răspuns între o întrebare şi alta:

— Aveţi veşti de la fratele dumneavoastră? Vă

întoarceţi curând la Ombrosa? Iată, dați-i această amintire din partea mea.

Şi scoţând din sân o batistă de mătase, mi-o puse în mână. Apoi se lăsă îndată răpită de stolul de admiratori care se ţineau după ea.

— O cunoaşteţi pe marchiză? mă întrebă în şoaptă un prieten din Paris.

— Numai în treacăt, am răspuns.

Şi era adevărat, fiindcă în timpul şederii ei la Ombrosa, molipsită de starea de sălbăticie a lui Cosimo, donna Viola nu-şi dădea osteneala să frecventeze nobilimea locală.

— Mai rar atâta frumuseţe însoţită de atâta neastâmpăr, spuse prietenul meu. Gurile rele pretind că la Paris trece din braţele unui amant într-ale altuia, într-un vârtej atât de continuu, încât nici unul să nu poată spune că e numai a lui şi că e privilegiat. Dar în răstimpuri dispare, de nu se mai vede cu lunile, şi zice-se că s-ar retrage într-o mănăstire spre pocăinţă şi schimnicie.

Mi-am stăpânit cu greu râsul văzând că zilele petrecute de marchiză prin copacii Ombrosei treceau, în ochii parizienilor, drept perioade de pocăinţă; dar în acelasi timp bârfele acelea mă neliniştiră, căci mă făceau să prevăd zile de amărăciune pentru fratele meu.

Ca să-l feresc de vreo surpriză neplăcută, am vrut să-l previn, şi îndată ce m-am înapoiat la Ombrosa m-am dus

să-l caut. Mi-a pus nenumărate întrebări referitoare la călătorie, la evenimentele din Franţa, dar n-am reuşit să-i dau nici o informaţie în materie de politică sau literatură, pe care el să n-o fi cunoscut.

La urmă am scos din buzunar batista donnei Viola.

— Într-un salon din Paris am întâlnit o doamnă care te cunoaşte. Îţi trimite salutări şi această batistă din partea ei.

Coborî repede coşuleţul legat cu sfoară, trase sus batista de mătase şi îşi afundă obrazul în ea pentru a-i sorbi parfumul.

— Ah! Ai văzut-o? Cum arăta? Spune-mi: cum arăta?

— Foarte frumoasă şi sclipitoare, am răspuns încet, dar se vorbeste că sunt multe nări care inspiră acest parfum...

Îşi ascunse batista în sân, de parcă s-ar fi temut să nu i-o smulgă cineva, apoi spuse, roşu de mânie:

— Şi n-aveai o spadă ca să-i înveţi minte pe mincinoşii care povestesc asemenea lucruri?

A trebuit să-i mărturisesc că aşa ceva nici nu-mi trecuse prin cap. Rămase câteva clipe pe gânduri, apoi

ridică din umeri:

— Toate-s minciuni; doar eu singur ştiu că-i numai a mea.

Şi fugi prin copaci fără să-mi dea bună ziua. Am recunoscut felul lui obişnuit de a respinge orice idee care l-ar fi silit să iasă din lumea lui.

Începînd de atunci n-a mai fost văzut decât trist şi neliniştit, sărind de ici colo, fără să se apuce de nici o treabă. Şi chiar dacă uneori îl auzeam fluierând, la întrecere cu mierlele, fluieratul său era din ce în ce mai nervos şi mai trist.

Marchiza se întoarse. Ca de obicei, gelozia lui îi făcu plăcere: când i-o lua în derâdere, când i-o ațâța. Astfel, reveniră frumoasele zile de dragoste, şi Cosimo era

fericit.

Dar marchiza nu mai pierdea nici un prilej de a-l învinui pe Cosimo că are despre dragoste o idee mărginită.

— Ce vrei să spui? Că sunt gelos?

— E bine că eşti gelos. Dar tu ai pretenţia să supui gelozia prin raţiune.

— Bineînţeles: astfel o fac mai eficientă.

— Gândeşti prea mult. La ce bun să gândești în dragoste?

— Ca să te iubesc mai mult. Orice lucru, dacă îl faci gândit, îşi sporeşte puterea.

— Trăieşti în copaci şi ai mentalitatea unui notar bolnav de gută.

— Aventurile cele mai măreţe trebuie trăite cu inima cea mai curată.

Şi îi dădea înainte cu vorbe mari, până ce ea fugea de lângă el: iar el după ea, o tot urmărea, disperat, smulgându-şi părul.

Cam pe vremea aceea, o navă amiral sub pavilion englez ancoră în golful nostru. Amiralul dădu o petrecere pentru notabilităţile din Ombrosa şi pentru ofiţerii altor nave aflate în trecere prin portul nostru. Se duse şi marchiza. Începînd din seara aceea, Cosimo suferi iarăşi caznele geloziei. Doi ofiţeri de pe două nave diferite se îndrăgostiră de donna Viola şi fură mereu văzuţi în preajma ei, făcându-i curte şi întrecându-se care mai de care în amabilităţi. Unul era secund pe vasul amiral; celălalt era şi el secund, dar pe un vas al flotei napolitane.

Călărind pe doi roibi luaţi cu chirie, ofiţerii făceau naveta pe sub terasele marchizei; şi, când se întâlneau, napolitanul îl fugărea pe englez cu o privire în stare să-l facă scrum, în timp ce pe sub pleoapele întredeschise ale englezului ţâşnea o privire tăioasă, ca ascuţişul unei spade.

Și donna Viola? Cocheta stă acasă cu ceasurile şi se

arată la fereastră în matinée 1, de parcă ar fi o proaspătă

văduvioară, abia ieşită din anul de doliu. Dar Cosimo?

Nemaiavând-o alături prin copaci, nemaiuzind apropierea în galop a calului alb, îi venea să înnebunească, aşa că

locul lui ajunsese să fie tot în fața terasei, ca s-o pândească pe ea şi pe cei doi ofiţeri.

_____

1 Corect: negligé ( f r . ) – rochie de casă matinală.

Se gândea să le joace un renghi celor doi rivali, ca să-i silească să se înapoieze cât mai curând pe navele lor, dar văzând că Viola părea să accepte cu egală plăcere atât curtea unuia, cât şi a celuilalt, începu să spere că ar fi fost vorba de-o glumă, ea vrând doar să-şi bată joc de cei doi şi totodată şi de el. Ceea ce nu-l făcu să slăbească

supravegherea: la primul semn că ea l-ar fi preferat pe vreunul dintre cei doi ofiţeri, era gata să intervină.