_____
1 De ce nu? (span.)
Răsună un lătrat vesel. Basetul Optimus Maximus, care tot timpul cât stăpânul său rămăsese la Olivabassa
mârîâse nemulţumit, înfuriat, poate, şi de necontenitele hărţuieli cu pisicile spaniolilor, părea din nou fericit. Se apucă să fugărească, doar în glumă, cele câteva pisici uitate prin copaci, care se zbârliră la el şi-l scuipară de zor.
Unii călări, alţii în trăsuri sau căleşti, exilaţii porniră.
Drumul se goli. Fratele meu rămase singur în copacii din Olivabassa; ici-colo mai atârnau de crengi câțiva fulgi, câteva panglici sau dantele ce fluturau în vânt, o mănuşă, o umbreluţă de soare cu volănaş, un evantai, o cizmă cu pinteni.
XIX
VARA ACEEA în care baronul a reapărut la Ombrosa era o vară numai clar de lună, orăcăit de broaşte şi fluierat de cintezoi. Cosimo părea stăpânit de un neastâmpăr de pasăre: sărea din cracă în cracă, iscoditor, întunecat, nesăbuit.
Curând se zvoni că o oarecare Checchina, din valea Ombrosei, i-ar fi ibovnică. E drept că fata asta locuia cu o mătuşă surdă, într-o casă izolată, şi că o cracă de măslin ajungea până în dreptul ferestrei. În piaţă, oamenii fără
treabă discutau cum şi ce fel.
— I-am văzut, ea la fereastră, el pe-o cracă. El fâlfâia din mâini ca un liliac, şi ea râdea!
— La momentul potrivit el sare pe fereastră.
— Da de unde: doar a jurat să nu coboare din copaci cât o trăi...
— Ei! Regula el a făcut-o, tot el poate face şi excepţiile...
— Păi dacă începem cu excepţiile...
— Nu! Ascultaţi ce vă spun: ea e aceea care sare de pe fereastră în măslin!
— Şi cum se descurcă? Trebuie să fie al naibii de incomod.
— Părerea mea e că nu s-au atins niciodată. E drept că
el îi face curte, de nu cumva o fi ea aceea care îl ademeneşte, dar el, de-acolo din pom, nu coboară...
Da, nu, el, ea, fereastră, săritura, ramura... discuţiile nu mai conteneau. cât despre logodnici şi soţi, ferească
sfântul ca una dintre drăguţele sau nevestele lor să ridice o privire spre un copac, că era prăpăd. Femeile, pe de altă
parte, abia se întâlneau: „Ci, ci. ci...“; de cine vorbeau?
De Cosimo.
Checchina sau alta, sigur e că fratele meu, fără să
coboare vreodată din copaci, îşi avea combinaţiile lui.
L-am întâlnit o dată alergând din cracă în cracă şi ducând în spinare o saltea, pe care o căra cu aceeaşi uşurinţă cu care îl vedeam ducând puşca, securea, desaga, cornul cu praf de puşcă sau plosca.
O anume Dorotea, femeie galantă, mi-a mărturisit că
ar fi avut legături cu el din proprie iniţiativă, şi nu pentru cîştig, ci doar aşa ca să-şi facă o idee.
— Şi ce idee ţi-ai făcut?
— Ei! Am rămas mulţumită...
Alta, o anume Zobeida, mi-a povestiţi că l-a visat pe
„omul căţărat“ (aşa îi zicea), dar visul era atât de plin de amănunte şi de informaţii exacte, încât eu cred că l-a trăit aievea.
Desigur, eu nu mă prea pricep în de-alde astea, dar Cosimo exercita asupra femeilor un fel de vrajă. De când stătuse cu spaniolii aceia, începuse să aibă mai multă
grijă de înfăţişarea lui şi nu mai umbla încotoşmănat în blănuri ca un urs. Purta pantaloni şi frac bine mulate pe corp, şi joben, după moda englezească, îşi rădea barba şi îşi friza peruca. Ba chiar, după îmbrăcăminte, puteai ghici dacă se ducea la vânătoare sau la o întâlnire galantă.
Fapt este că o boieroaică mai trecută, de aici din Ombrosa, pe care n-o numesc (fiicele şi nepoţii ei mai trăiesc şi s-ar putea simţi jigniţi, dar pe atunci era o poveste ştiută de toată lumea), se plimba întotdeauna cu trăsura, singură, numai cu bătrânul vizitiu pe capră, şi-l punea s-o ducă pe acea porţiune a şoselei care trece prin pădure. La un moment dat îi zicea vizitiului:
— Giovita, pădurea e plină de ciuperci. Hai, coboară
de umple coşuletul ăsta şi pe urmă te întorci; şi-i dădea ditamai panerul.
Bietul bătrân, cu reumatismele lui care îl chinuiau, cobora de pe capră, lua coşul în cârcă şi părăsea şoseaua luând-o prin pădure, printre ferigile ude de rouă, şi pătrundea tot mai adânc, tot mai adânc, printre fagi, aplecându-se ca să scormonească pe sub frunze după vreo
mânătarcă sau vreun burete. În acest timp, nobila doamnă
din trăsură, ca răpită din cer, dispărea în sus, în rămurişul des care se bolteşte peste şosea. Mai mult nu se ştie - doar că de câteva ori s-a întâmplat să treacă cineva pe acolo şi să vadă trăsura goală oprită în pădure. Apoi, la fel de misterios cum dispăruse, iat-o pe nobila doamnă instalată
