la loc în trăsură şi privind cu ochi languroşi. Se întorcea Giovita, plin de noroi, ducând în coş câteva ciupercuţe, anevoie adunate, şi porneau.
Poveşti de felul acesta se istoriseau multe, mai cu seamă în casa unor anumite cucoane din Genova, care dădeau sindrofii pentru bărbaţi cu parale (le frecventam şi eu când eram burlac), şi aşa, tot ascultând la poveşti, le-o fi venit chef acestor cinci doamne să-i facă baronului o vizită. E vorba de un stejar numit încă şi azi „Stejarul celor Cinci Vrăbiuţe“, dar noi, cei bătrâni, ştim ce înseamnă asta. Povestea a răspândit-o un oarecare Gè, negustor de stafide, om de încredere. Era o zi frumoasă şi însorită, când acest Gè vâna prin pădure. Ajunge Gè sub stejarul cu pricina şi ce să vezi? Pe toate cinci şi le cocoţase Cosimo în copaci, una ici, una colo; se desfătau la soare, goale-golute. cu umbreluţele deschise ca să nu se pârlească, iar baronul în mijlocul lor, citind versuri latineşti, n-am reţinut dacă din Ovidiu sau din Lucreţiu.
Multe se povesteau, dar câte or fi fost adevărate, nu ştiu, pe atunci el era foarte discret şi pudic şi nu vorbea despre astfel de lucruri. La bătrânețe, dimpotrivă, povestea la nesfârşit, însă povestea prea multe, dar mai toate erau istorii dintr-acelea care nu stau în picioare, de nu le mai descurca nici el. Adevărul e că pe atunci, când o fată rămânea grea şi nu se cunoştea vinovatul, le venea la îndemână să dea vina pe el. O fată a povestit o dată că
se afla la cules de măsline şi deodată s-a simţit ridicată în sus de două brate lungi ca de maimuţă... Curând după
aceea a trântit doi gemeni. Ombrosa s-a umplut de bastarzi, atribuiţi toţi, pe drept sau pe nedrept, baronului.
Acum au crescut mari şi câte unul, în adevăr, îi seamănă: dar s-ar putea să fi fost din pricina sugestiei, fiindcă
femeile gravide, când îl vedeau pe Cosimo sărind deodată
de pe un copac pe altul, rămâneau impresionate.
O fi! Dar eu nu cred în astfel de povești destinate să
explice asemănările copiilor. Nu ştiu dacă o fi avut chiar atâtea femei câte s-a spus, dar e sigur că cele care l-au cunoscut cu adevărat preferau să tacă.
Şi încă ceva. Dacă avea atâtea femei la dispoziţie, cum se face că în nopţile cu lună umbla bezmetic ca un motan prin smochini, pruni, rodii, dând tîrcoale locuinţelor aflate în zona aceea de grădinarii care încercuiesc casele Ombrosei? Şi se tânguia, căsca, gemea, ba scotea nişte suspine nemaipomenite, manifestări pe care în zadar încerca să şi le controleze, că-i ieşeau din gâtlej ca nişte miorlăieli sau ca nişte urlete de lup. Iar ombrosenii, care se învăţaseră cu el, treziţi din somn, nici nu se mai speriau; se răsuceau în aşternut şi spuneau:
— Ăsta-i baronul care umblă după vreo muiere.
Numai de-ar găsi-o mai repede, să ne lase să dormim.
Uneori, vreun bătrân dintre cei care suferă de insomnii şi sar iute din pat când aud vreun zgomot se arăta la fereastră şi, privind spre grădini, zărea printre ramurile smochinilor umbra lui proiectată pe pământ de lumina lunii.
— Nu te prinde somnul, domnia ta? întreba.
— Nu, mă tot răsucesc şi nu izbutesc să dorm, răspundea Cosimo, de parcă ar fi vorbit din pat, cu fața afundată în perne, asteptând numai să i se îngreuneze pleoapele, pe când el de fapt stătea agăţat acolo ca un acrobat. Nu ştiu ce am în seara asta, o fi căldura, o fi nervozitatea: poate fiindcă vremea trage a ploaie, n-o simţi şi dumneata?
— Cum să nu, o simt, o simt... Dar eu sunt bătrân, boierule, în timp ce domnia ta are sîngele tânăr, care îndeamnă...
— De! De îndemnat, mă îndeamnă...
— Păi ia vedeţi, domnule baron, poate v-ar putea îndemna ceva mai încolo, că aici, oricum, nu-i nimic care să vă poată potoli aleanul: numai familii de oameni nevoiaşi care se scoală în zori şi acum vor să doarmă...
Fără să răspundă, Cosimo dispărea foşnind, spre alte livezi. A ştiut întotdeauna să nu depăşească măsura, iar ombrosenii, la rândul lor, au ştiut să-i rabde ciudăţeniile: în parte fiindcă el era totuşi „Baronul“, şi în parte fiindcă
era un baron altfel decât ceilalţi.
Uneori aceste gemete de fiară, care îi ieşeau din piept, găseau alte ferestre mai doritoare să-l asculte; era de ajuns semnalul unei lumânări aprinse, o chicoteală
catifelată, un murmur de glasuri femeieşti, al căror înţeles, în jocul de umbră şi lumină, nu-l putea prinde –
desigur glume pe socoteala lui, provocări, chemări prefăcute – pentru ca singuraticul acela, care sărea din cracă în cracă, să le ia în serios, să le ia drept dragoste.
Dar iată, una mai neruşinată, pătrunsă încă de căldura patului, cu sânii descoperiţi, cu părul despletit, cu râsul alb între buzele cărnoase întredeschise, ieşea la fereastră
să vadă ce se petrece şi începea dialogul:
— Cine-i acolo? Un motan?
Iar el:
— Un bărbat, un bărbat.
— Un bărbat care miorlăie?
— Ce să fac? Oftez!
— De ce? Ce-ți lipseşte?
— Ceea ce ai tu, aia îmi lipseşte.
— Ce anume?
— Vino să-ţi spun.
Niciodată n-a avut neplăceri din partea bărbaţilor, bădărănii, sau răzbunări – zic eu – căci nu era considerat primejdios. O singură dată, în chip misterios, a fost rănit.
Spiţerul din Ombrosa a trebuit să se cațăre într-un nuc, în care stătea Cosimo şi se văita. Avea un picior ciuruit de
alice, din cele mici, pentru vrăbii: fu nevoit să i se extragă
una câte una cu pensa. L-a durut, dar s-a vindecat repede.
Nu s-a aflat niciodată ce s-a întâmplat: el a spus că i s-a descărcat puşca din greşeală, în timp ce sărea peste o cracă.
